Chipul întunericului, Charles Maclean

 1-7

      Vor fi zile, poate nu acum, dar în lunile sau anii următori, când te vei gândi la ea, când telefonul va suna și vei răspunde fără să stai pe gânduri, întrebându-te dacă te sună să-ți spună că n-a pățit nimic.

   Nu vei înceta să îți faci griji pentru copiii tăi nici după ce vor fi suficient de mari să plece din casa părintească. Îți vei face griji chiar și după ce ei vor fi de mult așezați la casa lor.
   Dacă există vreo posibilitate de a întoarce timpul sau vreo speranță ca într-o dimineață să descoperi că totul nu a fost decât un vis urât, eu unul nu am descoperit-o încă. Cred că este dificil să te resemnezi, și supărarea trece foarte greu atunci când familia ți-a fost distrusă. De când a murit Sophie, noi nu am mai fost aceiași. Criminalul nu își ucide doar victima, el ucide și o parte din familia acesteia. În acea noapte a ucis o părticică din Laura și din mine.
   Îl visez, pe criminalul nostru și al vostru - o ființă umană fără conștiință, fără niciun respect pentru viața unui semen de-al lui, indiferent la durere și care lasă în urmă doar durere, care nu este uman deloc, cel puțin nu în cartea mea, dar cu toate acestea încă umblă liber și își vede de viață în continuare.

   I-am ajutat cu sfaturi, am împărtășit cele mai personale sentimente cu ceilalți, străini ale căror vieți le-a distrus.
    Am înțeles din propria mea experiență prin ce au trecut și ei. Mi-a părut atât de rău pentru ei. Am simțit, și încă mai simt, că ce s-a întâmplat a fost parțial și din vina mea. M-am întrebat dacă ar trebui să aștern totul pe hârtie. Aș fi vrut să scriu. Ceva m-a ținut însă.

Florența

   Telefonul începu să sune. Sam Metcalf stătea cu picioarele încrucișate pe podea, îmbrăcată doar în chiloți, ascultând cântecul sfâșietor al Mariei Callas Ebben? Ne andro lontana, regretând că nu renunțase la viața asta blestemată cu mult timp în urmă.
   În 4 zile urma să plece din Florența și își cumpărase un bilet doar dus către casă, în Boston. Apartamentul ei din Oltrano era aproape gol - pe pereții de culoarea ocrului nu era niciun tablou, majoritatea obiectelor de mobilier fuseseră trimise deja, iar peste tot era plin de cutii și lăzi gata să fie luate - încăperea semăna cumva cu o sală de așteptare din lumea a treia; lui Sam însă îi era greu să se despartă de acest loc, plin de atâtea amintiri.
   Își scoase căștile din urechi.
   Nu o mai ținea nimic aici. Cu Federico nu mai vorbise de mai bine de o lună; nici nu se aștepta să o mai caute și nici nu voia să mai știe de el. Cu toate astea însă - Sam închise ochii - parcă ar fi vrut să-și fi luat rămas-bun de la ea.
   Telefonul suna în continuare, și chiar începea să o calce pe nervi. Orice om normal la cap și-ar fi dat seama că nu e nimeni acasă și ar fi închis. Dacă totuși era ceva important?
   Se șterse la ochi, strecurându-și cu grijă degetele să nu murdărească lentilele ochelarilor, apoi își aruncă privirea spre ceasul din bucătărie, chestia aia lipsită de gust care atârna de ani întregi deasupra cuptorului pe gaz, soios și plin de grăsime, reproducere a imaginii arhanghelului Gabriel din tabloul Buna Vestire al lui Leonardo.
   Doisprezece fără unsprezece minute.
   Avea să-și aducă aminte cu exactitate ora când sunase telefonul.
   Se ridică în genunchi și căută din priviri telefonul. Zări cablul întins pe podea și îl urmări până îl găsi sub un teanc de hârtii. Nu se putea abține să nu răspundă.
   Mâna îi tremura puțin. O, Doamne, te rog, să nu fie Federico.
   - Pronto!
   - Da, bună ziua... sunteți Sam? Sam Metcalf?
   Încercă să-și controleze respirația.
   Vocea i se părea tânără și prietenoasă, cu accent american, dar nu o recunoscu - spre dezamăgirea ei, rugăciunile îi fuseseră ascultate.
   - Cine întreabă?
   - Am numărul de la o cunoștință comună. Ed mi-a spus că plecați în curând din oraș și aș fi vrut să vorbim despre Sophie...
   - Ați cunoscut-o? Stați puțin... Cine e la telefon?
   - Da, doamnă, am avut acest privilegiu.
    Trase aer în piept și scoase un suspin ușor teatral.
    - Dacă îngerii există... Sophie a fost cu siguranță unul dintre ei; când mi-a vorbit mi s-a părut că văd toate culorile curcubeului.
   Ceva era suspect.
   - Ascultă, domnule... îmi cer scuze, cine ziceați că v-a dat acest număr?
   - Gândiți-vă că mă cheamă Ward, spuse el încet, accentuându-și numele ca și cum ar fi pus o întrebare.
   - Să mă gândesc că vă cheamă cum? întrebă Sam, simțind că o pufnește râsul.
   - Sam, noi doi nu ne-am întâlnit niciodată, dar... cred că știm amândoi de ce te-am sunat.
   Un prim fior de spaimă o străpunse.
   - Despre ce naiba vorbești?
   - Vreau să spun doar că poate ar fi mai bine - având în vedere ce s-a întâmplat cu biata Sophie - să nu mai răscolim trecutul. Nimeni nu știe nimic. Hai să lăsăm lucrurile așa.
   Din nou propoziția fu rostită ca și cum ar fi fost un fel de întrebare.
   Dintr-odată își dădu seama, o, Doamne, pielea i se făcu de găină - era telefonul pe care îl aștepta îngrozită de atât timp, încât își închipuise că el poate uitase.
   - Ce dorești?
   - Sunt sigur că asta și-ar fi dorit și ea, continuă el șoptit, privind întreaga situație de acolo de sus...
   Trânti cu putere receptorul.
   Un minut mai târziu, telefonul sună din nou. Nu se clinti. Încremeni cu ochii la propriile ei mâini, pe care, probabil din reflex, le petrecuse pe deasupra stomacului și începu să tremure incontrolabil. Sună de încă 5 ori.
   În visele pe care le avusese, el închidea de fiecare dată înainte ca ea să poată răspunde; se trezea de fiecare dată udă leoarcă și cu o mână întinsă spre telefon.
   Acum, când în sfârșit o contactase, Sam bănui că nu va mai avea niciodată acest vis.
   Era, cumva, o ușurare.

PARTEA ÎNTÂI
1.

   - Sigur vrei să faci asta? întrebă Laura.
   - Dacă eu sunt sigur?
   - Totul o să-ți aducă aminte de ea.
   M-am întors spre soția mea, dar preț de o clipă n-am putut să mai spun nimic.
   S-a așezat lângă mine cu privirea în gol.
   - Bine, să nu zici că nu ți-am spus.
   Parcasem chiar lângă Borgo San Frediano, pe partea opusă intrării în atelier. Căldura din taxi era sufocantă.
   - Dacă tot suntem aici, am putea să și urcăm, am spus eu, încercând să-mi ascund neliniștea. Deja întârziasem la poliție. Nu m-am întors în Florența pentru că vreau să uit.
   - Nici eu n-am venit să vizitez împrejurimile, sări ea ca arsă.
   Îi sugerasem Laurei să se ducă să dea o tură pe la Fra Angelicos în San Marco cât stăteam eu la poliție.
   - Iubito... o să fie bine. Hai să facem ce avem de făcut și gata.
   Am coborât din taxi și i-am ținut ușa. Starea ei de nervozitate la gândul întâlnirii cu Bailey Grant și al privirii desenelor lui Sophie era de înțeles. Cu 11 luni în urmă, recuperasem portofoliul fiicei noastre din studio, și în momentul în care îi văzusem lucrările (în mare parte neterminate) fusese ca și cum ne-am fi pierdut fiica încă o dată. În momentul respectiv, Laura nu se simțise în stare să vină cu mine. Acum avea să i se pară și mai greu, mult mai greu.
   Nu îi spusesem chiar tot. Desenele fuseseră găsite destul de recent. Unul dintre colegii ei de la facultate descoperise un dosar și un caiet de desen în timp ce făcea curat în dulapul din atelier. Bailey ne scrisese să ne spună că lucrările erau remarcabile, dar, în același timp, și destul de tulburătoare. Acestea fuseseră cuvintele lui.
   Am plătit taxiul, iar Laura mă așteptă în dreptul ușii de la intrare, la umbra unei copertine verzi cam sfâșiate. Era aproape de ora prânzului, iar razele soarelui îmi ardeau gâtul.
   - Nu-mi aduc aminte ca locul ăsta să fi arătat atât de... bolnăvicios, spuse ea.
   Pe măsură ce urcam treptele din marmură, mirosul de ulei și rășină era din ce în ce mai greu. Sus eram așteptați de o tânără suplă, îmbrăcată în blugi și cu un tricou negru; în brațe avea o grămadă de oglinzi mici.
   - E mult de urcat, spuse ea în engleză. Eu sunt India, asistenta domnului Grant. Dumneavoastră trebuie să fiți... părinții lui Sophie.
   Avea părul castaniu, tuns scurt, iar eu cu siguranță nu o mai văzusem până acum.
   Am încuviințat din cap și, fără să mai scoată un cuvânt, ne-a condus printr-un labirint de încăperi prăfuite și încinse, luminate de ferestre înalte. Construită inițial ca biserică, clădirea fusese apoi transformată într-un studio cu mai multe ateliere. Printr-o ușă deschisă am întrezărit niște studenți concentrați asupra desenelor.
   Am apucat-o pe Laura de braț și i-am făcut semn. Când am adus-o prima dată aici pe Sophie, să vadă studioul, avea doar optsprezece ani și era încă destul de nesigură în privința ideii de a se muta în Italia pentru a învăța să deseneze și să picteze.
   - Locul ăsta îmi dă fiori, spusese ea cutremurându-se. Seamănă cu un cimitir al artei.
   Nu am ascultat-o când spunea că Florența o sperie, că se simte intimidată de oraș și apăsată de frumusețea lui. Am încercat să o conving că dezvoltarea simțului artistic era un mod mai interesant de a-și petrece un an decât să plece prin Africa sau pe o plajă din Thailanda. În final, alegerea a fost a ei, dar acum regret... ba nu, e mai mult decât un regret, este doar vina mea că îi influențasem decizia. I-am și spus - încă îmi aud cuvintele în urechi - că într-o zi „ne va fi recunoscătoare”.
   Lucrurile astea te vor bântui pentru totdeauna dacă le permiți.
   India trase draperia care acoperea ușa către biroul ascuns al lui Bailey Grant, apoi spuse:
   - Au ajuns.
   Stătea în picioare lângă șevalet, cu paleta și pensula într-o mână, iar din casetofon răsuna vocea lui Ry Cooder. Prima mea impresie a fost că, în momentul în care ne auzise venind, se grăbise să se așeze în postura asta - modelul unui artist în chinurile creației. Cu șuvițele lui cărunte, sacoul din pânză de in și blugii decolorați, Bailey voia să pară un fel de maestru sofisticat.
   - Unde pot să pun astea? îl întrebă India, care încă ținea oglinzile în mână.
   Nu i-a răspuns, continuând să adauge niște nuanțe pe pânza de pe șevalet. Nu m-a mirat deloc să văd că lucra la același tablou - un amestec de culori lugubre întinse pe o pânză destul de mare, în maniera lui Tițian - ca ultima dată când ne întâlnisem. Adevărata lui vocație era meseria de profesor.
   - Unde pot să pun astea? repetă India. Dumneavoastră mi le-ați cerut.
   Pe un perete am remarcat un portret de-al ei, un chip micuț și delicat.
   - Lasă-le oriunde.
   India aproape le trânti în singurul loc găsit liber în atelier, apoi ieși.
   - Încă două secunde... și mă ocup de dumneavoastră, spuse el.
   Se dădu un pic mai în spate, aruncă o privire asupra tabloului, apoi oftă. Luă o oglindă și se îndepărtă de pânză, apoi mai aruncă o privire peste umăr, de data asta cu spatele.
   - Il vero maestro, așa a numit-o Leonardo, adică adevăratul maestru. Oferă o altă perspectivă, o privire cu totul diferită, ne explică el în timp ce ni se alătură. Oglinda nu minte. Ce mai faceți?
   Ne-am dat mâinile. Palma lui era udă de transpirație și mi-a trecut prin cap că probabil era nervos din cauza vizitei noastre. Nici pentru Bailey nu putea fi ușor.
   Hotărâserăm că atelierul nu avusese nicio vină pentru moartea Sophiei. Bailey ne trimisese o scrisoare foarte emoționantă de condoleanțe, dar de când se întâmplase tragedia, nu se mai întâlnise cu Laura. Acum o privea cu un zâmbet timid și serios, plin de o milă nerostită. Am discutat apoi vrute și nevrute, despre vremea înăbușitoare, despre problemele pe care le au turiștii, despre bursa școlară pe care eu și soția mea am înființat-o în numele Sophiei.
   - Putem să trecem la ale noastre? spuse Laura.
   Păru rușinat pentru o secundă, apoi încuviință din cap și ne conduse spre o canapea veche din piele, așezată sub fereastră. Pe măsuța de cafea se afla mapa verde pe care fratele Laurei, Will, i-o făcuse cadou nepoatei sale la ultima ei aniversare. Pe copertă erau gravate în aur inițialele ei, SL. Am zâmbit spre Laura, dar chipul ei rămase împietrit.
   Bailey își prinse părul cu un elastic, apoi deschise mapa și începu să răsfoiască desenele. Majoritatea erau reproduceri după mulaje de ghips antice sau din perioada Renașterii. Era o muncă academică, de calitate, evident; n-aș putea spune că păreau făcute de Sophie.
   - Sunt din perioada de început, dar deja puteți vedea dovada unui adevărat talent, spuse Bailey entuziasmat, uitându-se la o schiță în cărbune a unei măști romane. Tehnica ei de sfumato - tranziția de la o culoare luminoasă la umbră - este absolut remarcabilă pentru un începător. Sophie promitea. În ochi i se vedea acea furie pasională când desena...
   - Bailey, l-am întrerupt eu, ne cam grăbim, ziceai ceva de un caiet de schițe.
   - A, da, caietul cu schițe. Puse desenul peste celelalte și închise mapa. Tocmai îl căutam când v-am auzit venind. Cred că s-a rătăcit pe undeva pe aici.
   Urmă un moment de tăcere.
   - Cum adică? spuse Laura încruntată. Nu-l aveți?
   Bailey începu să se joace agitat cu panglicile mapei.
   - Era pe masa din biroul meu de la etaj. Acolo era aseară. De-abia acum o oră am descoperit că lipsește.
   - Păi, probabil că s-a făcut o greșeală, am spus eu. Atelierul avea reputația că este dezordonat.
   - Îmi pare rău, dar mie mi se pare inacceptabil, sări Laura ca arsă de pe canapea și venind drept în fața lui Bailey. De ce nu ni l-ați trimis prin poștă pur și simplu? Am bătut tot drumul până în Florența... pentru ce? Ca să ne spuneți că Sophie era „promițătoare”? Iar acum ne spuneți că ați pierdut caietul?
   Laura este cea mai calmă persoană pe care o cunosc, dar când se pornea, era formidabilă. Copleșit de ieșirea ei nervoasă, Bailey se făcu mic.
   - Sunt sigur că o să apară, spuse el încurcat și își frecă ceafa. Cât rămâneți în oraș?
   - Avem avion poimâine, am intervenit eu.
   - De vreme ce e evident că n-o să apucăm să le vedem, spuse Laura acid, vreți, vă rog, să ne explicați ce era așa de special la aceste desene?
   Bailey îmi aruncă o privire înainte de a-i răspunde. Nu era nicio conspirație să ascundem ceva de soția mea. Eu doar credeam că era mai bine să nu o îngrijorăm sau să o alarmăm înainte de a ne uita împreună la caiet și apoi să decid ce era de făcut, dacă ar fi fost ceva. I-am făcut semn să continue.
   - Desenele reprezentau o casă, spuse el ezitant. Majoritatea erau interioare în creion și tuș, și erau foarte minuțioase, chiar obsesiv de detaliate. Existau și două figuri, dar nu foarte accentuate, mai degrabă ca niște efigii, și nu oameni adevărați...
   - Ce casă? Cea în care stătea Sophie? îl întrerupse Laura.
   El dădu din cap în semn că nu.
   - E o casă colonială acoperită cu șindrilă albă, cu verandă, în genul celor care se întâlnesc în orice suburbie americană. Înăuntru, totul e normal, doar că în miniatură. Atmosfera este sumbră, statică, apăsătoare și parcă prevestește ceva rău. Dimensiunea și tensiunea vin dinspre uși și ferestre, prin care parcă pătrund frânturi supranaturale din lumea noastră. E ca și cum ai fi prins într-o căsuță de păpuși.
   Bailey făcu o pauză pentru a sublinia intensitatea acestor desene.
   M-am uitat la Laura. Fața ei era în continuare lipsită de expresie.
   - La un moment dat, e un desen cu bucătăria, în care în fundal se observă ușa din spate fiind întredeschisă. Dincolo de prag e o umbră - ferestrele sunt întunecate, ca și cum umbra a pătruns în toată casa; iar ceea ce se distinge este o bucată din cracul pantalonului cuiva care pare să se fi furișat, o persoană destul de solidă.
   Laura își mușcă buza și apoi își privi mâinile. Mă uitam la ea și puteam înțelege foarte bine că se străduia din răsputeri să-și păstreze calmul.
   - Bănuiesc că dumneavoastră credeți că asta ne... dezvăluie lucruri despre starea de spirit a Sophiei?
   - Desenele vorbesc de la sine, spuse Bailey. Habar n-am ce înseamnă, dar unele dintre ele par prevestitoare.
   - Dacă acesta este cazul... tăcu, biata mea soție.
    Eram sigur că îi venea să plângă. Vorbi din nou, dar de data aceasta vocea îi tremura.
   - De ce nu a dat un telefon? De ce nu a vorbit cu cineva?
   - Hai să te așezi, Laura, i-am spus eu calm.

2.

   În ziua în care am pierdut-o pe Sophie, ne-am luat adio și de la viitor.
   Conștientizând că toate planurile ei au fost brusc anulate, la fel s-a întâmplat și cu ale noastre când am realizat că viața așa cum o știam noi se sfârșise.
   Laura și cu mine abia am mai putut schimba o vorbă. Nu există cuvinte potrivite, și chiar dacă ar exista, nimeni nu ar dori să le rostească. Ne-am căutat alinarea în sânul familiei și prietenilor, am încercat să ne sprijinim reciproc, dar am rămas în continuare doi oameni care locuiau în camere diferite, sufocați de nenorocire și disperare. Probabil că pierderea copilului este coșmarul oricărui părinte, dar apoi te trezești din coșmar și de-abia după aceea începe partea cea mai rea.
   În fiecare dimineață simți golul acela imens al pierderii, după care aștepți să îți intri în ritm și să îți continui viața. Am început să urăsc sentimentul acela vag de uitare înainte de a începe să uit. Durerea aceea viscerală începe să scadă în timp, dar nu dispare cu adevărat niciodată. Problema nu este că trebuie să îți trăiești viața în continuare, problema este că reușești s-o faci.
   La început, cu ajutorul străinilor, ne-am lăsat îndrumați prin lumea birocrației ca niște refugiați dezorientați. Contează, bineînțeles, dacă lucrurile merg rău și te afli într-o altă țară, să ai bani. Autoritățile florentine au fost extrem de înțelegătoare, în special cei de la Questura, poliția statală italiană. Poate sună ușor nerecunoscător, dar ar fi trebuit să am mai puțină încredere în ei.
   L-am îndrăgit pe Andrea Morelli, care a condus investigația în cazul uciderii Sophiei. Avea un oarecare farmec și era mai degrabă încăpățânat decât inteligent, dar îți putea da sentimentul că situația este sub control. Ne-a promis că îl va aduce în fața justiției „pe cel care a comis o faptă atât de teribilă”, chestie care mi-a ținut în frâu dorința de răzbunare, cel puțin o perioadă.
   Am reușit să mă conving pe mine însumi că suntem pe mâini bune. Nu aveam niciun motiv să cred că maniera degajată cu care a manevrat cazul, modul în care înțelegea viețile complicate îl făceau mai puțin competent sau îi știrbeau cumva dorința de a-l prinde pe ucigașul Sophiei, dar, privind acum în urmă, sunt convins că știa din ziua în care i s-a dat acest caz că nu o să îl rezolve niciodată.
   Fiica noastră a fost bătută și strangulată într-o noapte de aprilie, pe 27 mai exact, și, total neobișnuit pentru această perioadă, temperatura scăzuse sub zero grade. Se afla în Florența de 6 luni și tocmai ne trimisese un e-mail în care ne spunea că trimestrul al doilea îl petrecea la atelier și că îi plăcea tare mult. În câteva săptămâni urma să împlinească 20 de ani.
   Aranjasem să fie cazată la Villa Nardini, într-o cameră care avea ferestrele spre grădinile exterioare. În boscos, zona unde buruienile erau lăsate dinadins să crească, era o grotă semiabandonată, și acolo îi găsise trupul neînsuflețit o familie care își făcea plimbarea matinală împreună cu câinii lor. Ce căuta Sophie în grădină, ea care ura frigul, în acea noapte rece rămâne un mister.
   Fuseseră găsite prea puține dovezi fizice. Nimic care să sugereze că ar fi avut o întâlnire sau că cineva ar fi urmărit-o și obligat-o să intre în grotă. Nu fuseseră găsite urme de pași sau amprente, nici fibre, fluide corporale, salivă, piele sau păr din care să se fi putut extrage ADN-ul. Analizele de laborator au stabilit că ucigașul lui Sophie nu o abuzase sexual (ceea ce ne-a mai liniștit cumva). Cineva a lovit-o, ea și-a pierdut cunoștința, apoi a strangulat-o.
   Faptul că fusese ucisă cu gesturi foarte precaute, chiar meticuloase, care sunt caracteristice persoanelor pasionale, însemna, în opinia lui Morelli, că Sophie îl cunoștea pe criminal. Insistase apoi, și încă într-un mod brutal, că nu fusese o acțiune întâmplătoare.

   Biroul detectivului era la etajul șase al clădirii poliției, pe Via Zara.
    În cămăruța cu tavan boltit, care aducea mai degrabă a celulă, abia încăpeau un birou și două scaune. Sub fereastra înaltă erau așezate haotic câteva diplome și fotografii înrămate, singurele care imprimau locului o nuanță personală.
   - Vă înțeleg frustrarea, signor Lister, spuse Morelli în timp ce închidea ușa în urma noastră și ne făcea semn să ne așezăm. Vă dau cuvântul meu de onoare că o simt și eu.
   - Cu alte cuvinte, am afirmat eu cu hotărâre, vreți să spuneți că nu ați mai descoperit nimic.
   El zâmbi.
   - Am mai făcut oarece progrese de la ultima dumneavoastră vizită.
    Accentul lui englezesc era aproape fără cusur.
    - Ne-am extins ancheta pe o rază de 5 kilometri. Acum ne îndreptăm atenția către imigranți. Dar  asta durează ceva.
   - Câți oameni lucrează la acest caz?
   Morelli se lăsă pe spate în scaun și se așeză picior peste picior. Genovez de 34 de ani, cu un început de chelie, scund, dar robust, plesnea de sănătate, chestie care în timp a ajuns să mă enerveze. Îmi imaginasem tot timpul că, în loc să se dedice căutării criminalului lui Sophie, stătea și își exersa loviturile de golf sau mergea la solar să se bronzeze; bronzul lui era suspect de uniform.
   - Numărul lor variază, dar vă pot spune cu certitudine, signor Lister, că ancheta este în plină desfășurare. Luăm computere la întâmplare din toate internet-café-urile din Florența și le examinăm hardurile. Brigada de criminalistică specialistă în IT din Milano lucrează la un profil al ucigașului, lucru care ar trebui să ne ajute să ne facem o idee asupra celui pe care îl căutăm.
   Nimic din ce ne spunea nu era ceva nou.
   - Aveți vreo dovadă că Sophie era urmărită online de cineva?
   - Dacă am fi avut-o, vinovatul ar fi fost arestat deja. Suntem însă destul de siguri că așa s-au cunoscut. Cei care își caută victimele în spațiul virtual sunt de obicei persoane izolate și instabile din punct de vedere emoțional. Imigrantul se potrivește acestui profil pentru că este posibil să fi trăit experiențe stresante sau un șoc cultural în momentul în care a dat nas în nas cu o cultură nouă.
   - Andrea, a trecut mai mult de un an și încă nu aveți niciun suspect.
   Se întinse spre telefonul de pe birou, tastă niște cifre și ceru în engleză dosarul Sophiei Lister.
   - Nu am renunțat la speranță.
   Am scuturat din cap. Nu acestea sunt cuvintele pe care vrei să le auzi de la detectivul care se ocupă de un caz de crimă. Nu când victima este propriul tău copil.
   Morelli nu găsise nicio dovadă care să îi susțină teoria cum că Sophie îl cunoștea pe criminal. Profesorii și prietenii de la atelier, gazda ei și ceilalți chiriași din Villa Nardini, toți confirmaseră ce știam deja de la ea - era prea ocupată cu munca pentru a mai avea timp și pentru o relație. Nimeni nu își aducea aminte să o fi văzut cu un necunoscut sau să fi remarcat ceva suspect în comportamentul ei.
   Nu existaseră persoane suspecte care să fi dat târcoale vilei sau atelierului din Oltrano.
   Dacă Sophie se simțise amenințată sau dacă era conștientă că cineva o urmărește, nu mărturisise nimănui nimic despre asta. Mă gândeam în continuare la descrierea pe care Bailey o făcuse desenelor, întrebându-mă oare cât timp trăise ea cu spaima aceea în suflet. De ce nu ne spusese nimic? Laura avea tot dreptul să întrebe asta. Doar că eu nu eram foarte sigur că vreau să aflu răspunsul.
   Pentru Sophie era un lucru sfânt să păstreze legătura cu familia, suna acasă de pe mobil o dată sau de două ori pe săptămână și trimitea periodic e-mailuri, în special fratelui ei, George, de care se simțea foarte apropiată. Își luase un laptop cu ea în Florența, dar nu putuse să se conecteze la internet din Villa Nardini, care nu era în pas cu vremurile moderne.
   La fel ca mulți alți studenți, mergea în câte un internet-cafe pentru a se conecta la internet și pentru a-și citi mailurile. Într-unul dintre aceste localuri anonime și pline de culoare, cunoscute ca „pizzerii”, credea poliția că ea îl cunoscuse pe ucigaș.
   - Nu cred că s-au întâlnit online, spuse Morelli. Cel puțin nu într-un mod obișnuit. Cred că prima dată a zărit-o pe stradă și ulterior a început să o urmărească, să vorbească cu ea pe net, creând un fel de relație virtuală.
   Nu exista nicio dovadă electronică. Chiar și cu resursele lor limitate de urmărire a unei investigații computerizate, chestura putuse să stabilească acest fapt. Sophie nu frecventa sălile de chat - sau chiar dacă ar fi făcut-o, nu exista un cont special în afară de cel de pe MSN. Nu existau jurnale de conversații în arhivele furnizorilor. Făcusem și eu propriile cercetări.
   - Cum credeți că a dat de ea? am întrebat.
   - Presupunem că a văzut-o pe stradă, într-un magazin sau într-un restaurant - trebuie să recunoaștem că era o fată frumoasă - și a urmărit-o la un internet-cafe. Ea a trimis câteva mailuri. El a așteptat ca ea să plece, apoi s-a așezat pe scaunul în care stătuse ea și a aflat toate datele de la computerul pe care tocmai îl folosise. Sau poate a spionat-o când era încă în fața monitorului și i-a memorat adresa de e-mail. Ulterior, a contactat-o online, în timp s-au împrietenit, ea probabil credea că el se află undeva departe, în alt oraș, poate chiar în altă țară, în timp ce el era chiar în aceeași încăpere sau poate la un computer alăturat și o observa permanent.
   Detectivul se opri din vorbit, iar privirile noastre se intersectară în timp ce își mângâia afectat chelia.
   - S-a folosit de internet pentru a afla informații personale despre ea, apoi a început s-o urmărească atât online, cât și în viața de zi cu zi. Într-o zi o fi apărut în viața ei și s-o fi identificat din proprie inițiativă ca fiind cel cu care vorbește online.
   Cineva ciocăni la ușă, apoi secretara detectivului intră. Îi întinse un dosar lui Morelli, apoi ieși fără a arunca măcar o privire în direcția mea. Deschise dosarul și scoase câteva fotografii.
   - Vă mai amintiți de astea?
   Imaginile lucioase pe care le împrăștie pe birou reprezentau conturul cu cretă pe pavajul din grotă. Fusese trasat în jurul trupului Sophiei înainte ca medicii legiști să îl ridice. Am încuviințat din cap. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce avea să urmeze.
   Se întinse și luă o fotografie. Revederea acestei diagrame, o hartă a ultimului loc de pe planetă în care se aflase ea, îmi stârnea încă dezgust și furie. Nu mi se mai arătaseră niciodată până acum fotografii cu trupul Sophiei.
   - Poziția victimei este interesantă, spuse el. Nu a căzut, ci a fost așezată pe spate, cu brațele încrucișate pe piept. Asta arată că persoana a intenționat să își exprime respectul.
   L-am privit încurcat.
   - Vreți să spuneți că avea remușcări?
   - Signor Lister, ce vreau eu să spun s-ar putea să vi se pară oarecum șocant. Vreau să spun tandrețe... amore. Este posibil ca asasinul să fi fost îndrăgostit de ea sau să creadă că este. Cei care urmăresc online suferă, în primul rând, de această iluzie, cred că au găsit pe cineva de care sunt îndrăgostiți într-un mod romantic și spiritual, atracția sexuală nefiind importantă pentru ei.
   - Tandrețe, am repetat eu calm, deși simțeam că explodez. Probabil că orice tată ar fi reacționat la fel ca mine.
   - De-aia a lovit-o și a lăsat-o inconștientă înainte să o sugrume? Așa procedează oamenii când sunt îndrăgostiți, commendatore? Tandrețe!
   Realizam că deja țipam la el.
   Morelli își împreună palmele. Trase adânc aer în piept și continuă:
   - Este caracteristic acestui tip de comportament ca atunci când se simte respins, dragostea să se transforme foarte rapid în violență. Uneori într-o fracțiune de secundă.
   - Nu înțeleg ce doriți de la mine, vă așteptați să îmi pară rău pentru el?
   - Se poate la fel de bine ca el să fi crezut că fiica dumneavoastră îi împărtășește sentimentele. Trebuie să înțelegeți că, pentru el, ei doi reprezentau „perechea ideală”.
   Toată vorbăria asta nu era decât o înlănțuire de presupuneri. De fapt, habar n-avea cum se petrecuseră faptele.
   - Studiile ne arată că dacă victima și urmăritorul ei au fost implicați într-o relație intimă, lucrurile sunt predispuse la violență.
   - Ce îmi spuneți acum? Că erau iubiți?
   - Cred că este foarte puțin probabil.
   Mă bucuram că Laura nu era cu mine. L-ar fi plesnit peste ochi.
   - Știu cât de greu trebuie să vă fie. Mă fixă cu privirea. Dacă unul dintre copiii mei ar fi pățit asta... mi-ar fi fost la fel de greu.
   - Sugerați cumva că Sophie a atras nenorocirea asupra ei?
   Andrea scutură din cap în semn că nu.
   - Poate că l-a încurajat fără să vrea, fără să își dea seama. Poate că a flirtat cu el online, crezând că e ceva inofensiv.
   - De ce întotdeauna ajungeți să dați vina tot pe victimă?
   - Signor Lister, spuse el ridicând din mâini. Nu a fost un caz simplu.
   Timpul trecut. Deja îi clasificaseră dosarul, iar el tocmai se dăduse singur de gol. Urmă o tăcere scurtă, dar foarte apăsătoare.
   - Credeți că Sophie știa că este în pericol? l-am întrebat.
    Răspunsul îl știam deja, dar uneori întrebările la care știi deja răspunsul pot fi cele mai bune.
   Morelli începu să își dea bobârnace în bărbie.
   - Cred că... da, spuse el grav, cred că știa.
   În minte îmi reveni imaginea unei Sophie de 5-6 ani, care se juca cu căsuța de păpuși în camera ei. Am vrut să îi spun despre caietul cu schițe, despre desenele care parcă îi prevestiseră moartea, dar pentru că nu aveam ceva concret să îi arăt, m-am hotărât să nu aduc vorba despre el.
   Se ridică în picioare, semn că discuția noastră se apropia de sfârșit. Ne-am strâns mâinile și Morelli mi-a promis că mă va ține la curent cu noutățile. Era evident că nu se aștepta să vorbim din nou prea curând. În cel mai bun caz, avea să mă caute din nou peste un an, să mai trecem în revistă probele. Mi se spusese răspicat că poate ar trebui să accept faptul că este posibil ca asasinul Sophiei să nu fie adus niciodată în fața justiției. Dar mai aveam o întrebare.
   - Ați vorbit vreodată cu o prietenă a Sophiei, Sam Metcalf?
   - Metcalf?
    Detectivul dădea semne că abia așteaptă să plec. Probabil se gândea deja la masa de prânz.
   - Numele nu-mi spune nimic, zise el în cele din urmă.
   - Se pare că uneori Sophie se ducea la ea și intra pe internet de acolo.
   - Mi-l notez și o să verific.
   - Săptămâna viitoare se întoarce acasă, în Statele Unite. Pentru totdeauna. Mă văd mâine cu ea. Aș putea să vă spun dacă mai aflu ceva.
   - Neapărat, spuse Morelli în timp ce mă conducea spre ieșire.
    Se opri apoi și îmi puse o mână pe umăr, obligându-mă să mă întorc spre el.
    - Acest tip, făptașul... adevărul este, signor Lister, că este la fel de probabil să fi venit din celălalt capăt al lumii ca să o ucidă pe fiica dumneavoastră, apoi să se fi întors acolo.
   Îmi venea să îi amintesc de propria lui teorie cu imigranții, dar apoi m-am gândit că dacă totuși caietul fusese furat din atelier? Era oare posibil ca vreunul dintre desenele Sophiei să-l fi identificat pe criminal?
   - Sau la fel de bine ar putea să fie în continuare aici, în Florența, am spus eu.

3.

   Stăteam împreună cu Laura pe terasa hotelului din Viale dei Colli, o fostă mănăstire înconjurată de măslini verzi, și beam o sticlă de vin.
    Deși temperatura era cu un grad sau două mai mică aici, printre dealuri, tot îngrozitor de cald era. În grădină nu mai era nimeni, iar singurele sunete care se puteau auzi erau murmurul îmbietor la somn al porumbeilor și susurul apei care cobora dealul și se vărsa în fântâni și bazine. Era liniște la Villa Arrighetti, poate prea liniște. Aș fi preferat un hotel în oraș.
   Aș fi vrut să simt pulsul străzilor și pizzeriilor aglomerate pe unde obișnuia Sophie să treacă. Nu mă interesa reputația groaznică pe care o avea Florența pe perioada verii. Laura, însă, insistase să ne depărtăm de forfota de turiști, de căldură, de trafic și zgomot. Ea era într-o altfel de călătorie. Toți avem moduri unice de rememorare a întâmplărilor și propriile căi de evadare.
   În jur de două și jumătate, Laura se duse în cameră să se odihnească.
   Ajunsesem târziu noaptea trecută și se plânsese că nu dormise bine. Mi-am comandat un espresso, am dat câteva telefoane, apoi am urcat și eu în apartament: două încăperi cu tavan înalt, mobilate sumar, care se deschideau într-o lojă înconjurată de coloane. Era un spațiu luxos, dar minimalist. Am băgat capul în dormitor și am văzut că Laura adormise. Mi-am luat o bere rece din frigider, apoi m-am mutat cu tot cu laptop pe balcon.
   Se făcuse deja 3 fără 10 și m-am simțit străfulgerat de un sentiment de rău -augur, iar stomacul mi s-a strâns din cauza grijilor. M-am conectat la internet și am ascultat un concert de pian al lui Mozart în timp ce mi-am verificat căsuța poștală.
   Sam Metcalf nu îmi scrisese. Am tras concluzia că nu intervenise nimic și urma să ne întâlnim, conform planului, a doua zi. Inițial n-am vrut să îi vorbesc detectivului Morelli despre ea - mă rugase să nu pomenesc nimănui de ea dar am vrut să îi dau puțin peste nas, pentru a-i dovedi că ancheta desfășurată de departamentul din subordinea lui nu decurgea chiar așa cum pretindea, și nu le știa chiar pe toate.
   Mă lovisem de aceeași apatie și în Londra. Modul în care poliția din propria noastră țară se ocupase de anchetă fusese cel puțin stupid. După uciderea Sophiei, poliția britanică trimisese doi detectivi de la Scotland Yard să îi asiste pe cei de la poliția italienească. Întorși acasă o lună mai târziu, își descriseseră excursia ca pe o „pierdere de timp agreabilă”. M-am plâns forurilor superioare și cazul a fost înaintat Autorității Supreme a Poliției. Scopul meu a fost să schimb cumva percepția oficială conform căreia erau șanse foarte mici ca ucigașul Sophiei să fie prins vreodată.
   Și cu toate astea, pe măsură ce timpul a trecut, iar săptămânile și lunile s-au transformat într-un an, m-am scufundat și eu în starea aceea de inerție pe care oamenii încearcă să o denumească, într-un mod onorabil, „acceptare”. Departe de mine să fiu genul acela care rămâne împietrit în trecut, cred cu toată convingerea că trebuie să ne vedem fiecare în continuare de viețile noastre.
   Problema este însă că supărarea are o traiectorie proprie, care te antrenează și te ține conectat la ea. Durerea nu se stinge, ci se ascunde sau rămâne în stare latentă pe undeva, apoi revine și te lovește când te aștepți mai puțin.
   După moartea Sophiei, Laura își găsise cât de cât o alinare în religie. Deoarece sunt ateu, pe mine nu avusese cum să mă ajute. M-am îngropat în muncă - 16 ore pe zi, întâlniri interminabile, călătorii cu orice ocazie. Am încercat să nu am nicio clipă de răgaz și să fiu tot timpul ocupat. Întotdeauna am fost ceea ce se cheamă o persoană fără scrupule și interesată (Laura susține că nu m-am schimbat nici acum), dar, de când cu pierderea Sophiei, mi-am pierdut interesul față de afaceri și bani, bani de care oricum nu aveam nevoie. Am continuat însă, fără oprire.
   După ce am vorbit cu Bailey și Morelli, mi-am dat seama că, chiar dacă aș fi învățat la un moment dat să mă resemnez cu cele întâmplate (deși Florența îmi răscolea multe emoții puternice), nu aș fi putut niciodată să scap de gândul că am eșuat ca tată și că mi-am dezamăgit fiica.
   La ora 3 fix am tastat parola pentru serviciul de mesagerie pe care îl utilizez.
   „Jokeradorabil” nu era online. Am dat totuși clic pe numele ei și am scris „Ai întârziat”, trimițând textul în caseta de dialog.
   câineletemplului: ai întârziat
   N-a răspuns. Probabil că deja plecase la serviciu. Am privit ecranul în continuare, resemnându-mă că fie am ratat-o mai devreme, fie uitase, când numele ei apăru bolduit, având deasupra pictograma aceea cu un zâmbet, semn că era online și disponibilă.
   ja: nu, tu ai întârziat... tocmai mă pregăteam să ies
   ct: nu pot sta mult
   ja: și ce ai aflat nou?
   ct: o clipă, îmi aprind o țigară
   ja: las-o-ncolo
   ct: îți dau fum în ochi
   ja: jur că mă car... termină cu porcăria aia
   ct: câteva fumuri și o las
   ja: sigur...
   ct: la naiba... stai un moment
   Parcă o și auzeam râzând. Am tras cu ochiul spre dormitor și am văzut că Laura se trezise. Stătea în pat și butona telecomanda televizorului. Nu erau șanse prea mari să vină pe balcon și, chiar dacă ar fi venit, aș fi putut ascunde imediat fereastra de dialog. N-aveam nimic de ascuns, dar nici n-aveam chef să stau să îi explic soției cine este „jokeradorabil”.
   ct: din păcate trebuie să plec. când mai apari
   ja: habar n-am, la un moment dat
   ct: nu sună prea promițător. îmi plac discuțiile noastre
   ja: trebuie să te dezveți, domnule
   ct: ce vrei să zici?
   ja: trebuie să mă duc în DC
   ct: a, da? de ce
   ja: în vizită la un prieten, o să lipsesc cam două săptămâni
   Mi-am stins țigara. Muzica lui Mozart se mai auzea încă, iar eu mi-am ridicat privirea din ecran. Soarele îmi bătea direct în ochi, dar încercam să mă uit înspre strada umbrită de chiparoși, care cobora dealul printre pâlcurile de măslini. Mi-o imaginam că stătea în apartamentul ei din Brooklyn - practic, într-o altă lume.
   ja: e un prieten, însurat, cu doi copii
   ct: hei, nicio problemă... e bine să ieși cât mai des
   ja: nu-i ce crezi
   ct: nu-mi aduc aminte să fi zis ce cred. și eu sunt foarte ocupat
   ja: păi bine... îți dau de veste
   ct: să te distrezi în Washington
   ja: da... tre’ să plec
   Începusem să scriu ceva doar ca să am eu ultimul cuvânt, dar Jelena se deconectase deja. Pictograma aceea galbenă din dreptul ei era gri.
   Bineînțeles că era o prostie - vorbeam pe chat de câteva luni, era o chestie inocentă și deschisă - și iată cum totuși am simțit un fior de revoltă, ba nu, gelozie, care mă luă complet prin surprindere. Am parcurs din nou discuția și am recitit ce îmi spusese despre „prietenul” pe care urma să îl viziteze în DC. Nu aveam niciun motiv să mă simt în vreun fel.
   Am mai așteptat câteva minute, sperând că poate s-a răzgândit și s-a reconectat. Apoi m-am deconectat eu și am rămas cu privirea pironită spre oraș - aceeași priveliște, cu aceleași acoperișuri, turnuri și cupole roșiatice peste care se înălța domul roz al lui Brunelleschi, pe care o păstram și în biroul meu din Londra și pe care nu o să o uit niciodată. O carte poștală de la Sophie, în care îmi spunea la mulți ani și care ajunsese la o săptămână după ce aflasem că e moartă.
   Când am primit vestea eram în toiul celei mai mari și mai importante afaceri din viața mea - o societate pe acțiuni peste care dădusem absolut întâmplător în Australia. Tocmai terminasem de semnat actele și eram la etapa cu bătutul palmei, când am fost chemat la telefon. În aburii euforiei d-abia putusem auzi „un apel din Florența” și am știut în adâncul meu că Sophiei i se întâmplase ceva.
   Nu îți poți conștientiza cele mai rele temeri decât în momentul în care auzi cuvintele rostite. În mod ciudat, îmi aduc aminte de parfumul Joy cu care se dădea Laura și pe care l-am simțit când mi-a luat receptorul din mână. Mireasma lui mi se păruse reconfortantă și pentru o fracțiune de secundă m-am liniștit, spunându-mi că nu s-a întâmplat nimic. Apoi am auzit vorbele și, din momentul acela, bucuria mea, ca de altfel orice bucurie sau eșec pe care le-am simțit ulterior, s-a transformat în cenușă, în nimic. Pentru totdeauna.
   M-am ridicat, m-am îndreptat spre marginea balconului și am privit în jos, spre grădina hotelului, încercând să-mi domolesc sentimentul de neliniște și totodată de teamă. Poate din cauză că mă gândeam la Sophie, sau poate din cauză că mă întrebam dacă voi mai vorbi vreodată cu „jokeradorabil”, sau poate din spaima că și întâlnirea de a doua zi cu Sam Metcalf se va dovedi inutilă: nu eram prea sigur de motiv. Apoi am observat că eram urmărit.
   Loja noastră nu era vizibilă din grădină, dar la capătul aleii cu chiparoși, după o poartă veche, metalică, dând în Viale Galileo Galilei, se distingea o siluetă care privea înspre vilă.
    Am făcut stânga-mprejur, cât pe ce să-mi vărs berea - Laura tocmai intrase în balcon. I-am spus ceva și mi-a zâmbit. M-am întors înapoi spre deal și silueta dispăruse.

4.

   Aflată în capătul scării, Sam Metcalf se opri și se sprijini de balustradă, uitându-se cu atenție de jur-împrejur, apoi urcă și ultima treaptă.
    Era o măsură de precauție pe care și-o lua întotdeauna de când se întorsese într-o noapte târziu de la o petrecere și găsise un străin așteptând-o. Avusese noroc că nu voia decât bani. Se căută în buzunar după cheie.
   Deschise larg ușa apartamentului și se uită dacă nu cumva era cineva pitit prin hol sau prin bucătărie. Precaută, rămase nemișcată și ignoră muzica din vecini, încercând să perceapă orice zgomot suspect. Iranienii din apartamentul de dedesubt ascultau la maxim All I Wanna Do, cântată de Sheryl Crow. Bine că cel puțin mai era cineva în clădire.
   Era ziua în amiaza mare... ce putea să se întâmple?
   Îi luă destul de mult până să-și ia inima în dinți, să intre și să-și lase bagajele. Se duse apoi în bucătărie, luă un cuțit de pe raftul magnetic și verifică toate camerele. Erau în aceeași stare în care le lăsase. De afară se auzi dintr-odată zgomotul asurzitor al unui claxon. Se duse în hol și trânti ușa de la intrare. Se sprijini apoi de ea și închise ochii.
   Se concentră asupra muzicii, așteptând versul care îi plăcea, cel despre răsăritul soarelui pe bulevardul Santa Monica. Dintr-odată, melodia din anii ’90 despre un LA fără griji se întrerupse. Se așternu liniștea, apoi Sam auzi motorul turat al unei mașini. Un minut mai târziu, auzi ușa vecinilor trântindu-se, apoi zgomotul unor tocuri pe scară. Din stradă o voce răgușită strigă „vaffanculo”.
   După ce mașina plecă, sună telefonul. Sam stătea în bucătărie și fixa cu privirea ceasul lui Leonardo de deasupra aragazului. Se duse să își facă o cafea, încercând să nu se gândească unde trebuia să fie cu 30 de minute în urmă.
   Nu avea de gând să răspundă, putea fi oricine.
   Căută un loc în care să își pună laptopul, se așeză la masă și așteptă ca telefonul să se oprească. Îi părea rău că nu îl sunase pe tatăl Sophiei să inventeze o scuză ca să nu se ducă la întâlnire. Ultimul țârâit al telefonului răsună în apartamentul gol. Luă o gură de cafea și își opări buzele. La naiba... Mâinile nu i se mai opreau din tremurat.
   „Nimeni nu știe nimic. Hai să lăsăm lucrurile așa”.
   Vocea i se păruse seducătoare, tânără și ușor guturală, ca a unui Bill Clinton în tinerețe. Intonația mieroasă cu accent vestic și pronunțarea ciudată a propozițiilor de parcă ar fi fost întrebări o speriaseră foarte tare, transmițându-i, fără urmă de îndoială, ce lucruri rele ar putea să i se întâmple dacă ar vorbi despre asta.
   Noaptea și-o petrecuse în casa prietenului ei, Jimmy, care locuia în Fiesole, dar îi fusese teamă să îi povestească ce se întâmplă. Cu siguranță el ar fi insistat să se ducă la chestură. Habar n-avea ce-ar fi putut să le spună polițiștilor. Că a primit un telefon care i se păruse vag amenințător de la un străin pe care îl suspecta că este criminal? Sam locuia în Italia de suficient de mult timp, încât să știe că poliția ar fi ignorat-o. Probabil că i-ar fi retras permisul de ședere și n-ar mai fi putut pleca acasă.
   Zăcu trează până la 4 dimineața, încercând să se hotărască dacă să se ducă sau nu la întâlnirea de la podul Trinita. Ideea de a-i lăsa baltă pe părinții Sophiei îi displăcea profund, mai ales că se simțea vinovată pentru faptul că nu le spusese dinainte ceea ce știa de mult timp - dar acum nu-și putea asuma riscul.
   Nu era pregătită să moară pentru oameni pe care nu îi cunoscuse niciodată.
   Sophie nu îi fusese chiar așa o bună prietenă. Tipa apăruse după un curs de la Consiliul Britanic, susținând că este interesată de ceramica din perioada Renașterii timpurii. Sam, care se ocupa chiar de acest domeniu, o luase sub aripa ei protectoare. O copilă dulce, frumoasă, talentată, inocentă - dar până la urmă se dovedise că Sophie Lister venea la ea mai mult ca să intre pe net decât pentru faptul că era interesată de atelierul Della Robbia. Abia schimbaseră câteva vorbe.
   Sam își porni laptopul Toshiba. Avusese o perioadă în care ideea că fata ucisă îi atinsese tastele o speriase, ca și cum ar fi putut risca să se molipsească și ea de același destin trist. Trecuse și peste asta. Cu o săptămână în urmă găsise întâmplător un site în lista ei de preferate, care nu putea să fi fost salvat acolo decât de Sophie și pe care îl suspecta că era plin de viruși care îi contaminaseră computerul.

   Sam se duse în dormitor să mai strângă din bagaje.
    Își rezervase loc într-un tren spre Veneția și avea de gând să plece din Santa Maria Novella la ora 5:40 - adică în mai puțin de două ore. Nu găsise niciun bilet de avion pentru după-amiaza aceea, așa că își anulase biletul către Boston și folosise suma de bani recuperată ca să își cumpere un abonament de tren pentru Europa. Nu spusese nimănui, nici măcar lui Jimmy, că își schimbase planul. Era mai sigur așa.
   Nu îi părea rău că pleacă din Florența. Se îndrăgostise de oraș când avea 19 ani și fusese acceptată într-un program de schimb de studenți între țări, iar acum trecuseră aproape 10 ani și voia acasă. Se văzuse pe sine transformându-se în ceva ce disprețuise întotdeauna, într-o studentă veșnică, an după an absolvind un curs de arte frumoase, apoi încă unul, păcălindu-se singură că nu avea nicio legătură cu Federico.
   Împlinise 28 de ani și era încă o femeie atractivă, cu pielea foarte albă, părul bogat, cârlionțat și negru și ochi albaștri - se descria drept o „irlandeză evreică”. Avea zile când se întreba dacă nu cumva Federico îi răpise cei mai frumoși ani din viață. Cunoștea prea multe femei americane singure, fără niciun viitor și între două vârste care ar veni instantaneu în Florența pentru artă și sex sau ca să predea engleza la una dintre cele aproximativ câteva zeci de școli străine din oraș. Chiar dacă viața nu i-ar fi fost în pericol, se simțea de parcă trebuia să fugă de aici, acum ori niciodată.
   I se păru că aude ceva și se încruntă. Ticăitul se auzea de la ceasul de călătorie de pe noptieră. Îl strânse și îl băgă în husa lui din piele verde, apoi îl vârî în sacul de dormit și se așeză oftând pe pat. Știa că ar trebui să strângă și așternuturile, mai mult decât murdare, dar parcă nu mai avea niciun pic de vlagă. Privirea îi căzu pe o fâșie de mătase bej. Scoase de sub perne o cămașă de noapte, care era ascunsă acolo de cel puțin două săptămâni, întotdeauna dormea dezbrăcată când era cald afară.
Dar unde e... Scotocitul între saltea și perne îi readuse aminte de ea și
Federico. Doamne... trebuie să fie pe undeva.
   Aruncă pernele, apoi sări în picioare și smulse așternutul de pe pat. Îndepărtă patul de perete și aruncă salteaua pe podea. Nu mai era acolo, sigur nu mai era, și-ar fi adus aminte dacă l-ar fi împachetat deja - vibratorul îi dispăruse.
   Se concentră din răsputeri să-și aducă aminte când îl văzuse ultima oară și încercând să caute o explicație simplă. Dacă nu cumva Federico... dar nu, nenorocitul îi înapoiase cheia cu câteva săptămâni în urmă, chiar în ziua când o părăsise, atât de previzibil, încât îi fusese ei rușine în locul lui, pentru a se întoarce la nevasta și copiii pe care îi avea în Florența.
   Stomacul i se urcă în gât. Alergă spre baie și rămase aplecată deasupra toaletei până când îi dispăru senzația de greață. Se văzu pentru o clipă în oglindă și observă că avea ochii aproape negri. Din cauza fricii, pupilele i se dilataseră, rămânând doar un inel subțire, albastru. Trebuia să ia ceva să se calmeze... parcă avea pe undeva niște Valium. Palidă din cale-afară, deschise ușa dulăpiorului cu medicamente. Pe unul dintre rafturile din sticlă era „glonțul de argint”.
   - O, Doamne, nu, își spuse Sam cu respirația întretăiată, apoi îl luă și îi desfăcu capacul din inox cu mâinile tremurânde.
    Aproape îl scăpă din mână. Pe fundul lui era lipit un bilețel în formă de inimă pe care nu îl mai văzuse niciodată.
   Se întoarse în bucătărie și își luă telefonul mobil. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât fu nevoită să formeze de câteva ori numărul. Ward trebuie să fi venit după ea noaptea trecută și îi lăsase un suvenir.

5.

   - Am omis să-ți spun ceva, am zis eu.
   Cu buzele țuguiate ca pentru un sărut, Laura se aplecă spre furculița cu risotto fierbinte.
   - Trebuia să mă întâlnesc cu cineva mai devreme, cu o prietenă de-a Sophiei, Sam Metcalf, am ezitat eu. Am fost, numai că ea n-a mai apărut.
   Laura lăsă furculița.
   - Am impresia că n-a venit din cauză că se teme.
   - Te ajută să te simți mai bine, Ed? De aceea îmi tot faci asta? Vocea îi deveni brusc agitată și tare, de parcă ar fi uitat că suntem într-un restaurant. Terasa vilei Arrighetti era mai aglomerată decât ieri, majoritatea meselor fiind ocupate de cupluri în vârstă care șușoteau.
   - Acum o săptămână, am continuat eu, ignorând câteva priviri curioase, am primit un e-mail de la fata asta. Scria că a găsit niște chestii pe laptopul ei, niște site-uri pe care Sophia le-a salvat acolo, și se gândise că poate ne ajută în vreun fel. Se pare că Sophie se mai conecta la internet și de pe laptopul ei.
   - De ce te-a contactat pe tine? întrebă Laura, destul de sceptică. De ce n-a sunat direct la poliție?
   - În ziua crimei se afla în Boston. N-a știut nimic până nu s-a întors în Florența, o lună mai târziu. N-aș putea spune de ce nu s-a dus la poliție.
   - I-ai spus lui Morelli despre ea?
   - Am adus vorba de ea, dar n-a avut nicio reacție. Sam m-a rugat să nu spun nimănui.
   - Și nu ți se pare cam ciudat? se încruntă din nou Laura, apoi adăugă: Și de ce a așteptat așa de mult până te-a contactat?
   - Tot ce știu e ce mi-a scris în e-mailuri, n-am vorbit niciodată față în față.
   Laura suflă în risotto, apoi băgă furculița în gură.
   - Să știi că mâncarea e de-a dreptul delicioasă.
   - Vrei, te rog, să nu schimbi subiectul? E important.
   - Al dracului de important, încât până acum nu ți-a trecut prin cap să-mi spui.
   - Nu ți-am spus pentru că nu am vrut să... să îți faci speranțe.
   Intenționam să-i spun, dar doar după ce mă întâlneam cu fata și vedeam dacă informațiile îmi erau utile sau nu. La fel ca și în cazul caietului de schițe, încercasem să nu o supăr degeaba.
   - Speranțe?
    Laura zâmbi și dădu din cap.
   - În orice caz, ți-am pomenit de ea, am spus eu calm; ultimul lucru pe care mi-l doream era o ceartă. Te-am întrebat la un moment dat dacă Sophie ți-a povestit ceva despre cineva pe nume Sam.
   - Poate crezi tu că m-ai întrebat.
   - Vreau să se facă dreptate, Laura. Greșesc cu ceva?
   Nu răspunse, dar mă privi drept în ochi, necruțătoare.
   - Deci... greșesc?
   Nu era vorba că Laura nu era interesată de prinderea criminalului lui Sophie. Își dorea doar ca lucrurile să nu tărăgăneze la nesfârșit. După cum am mai spus, aveam fiecare propriul mod de a face față situației. Ea căuta un alt fel de liniște interioară.
   Sorbi din paharul cu vin, dar continuă să mă privească fix.
   - Te rog să nu întârzii diseară. Vii, da?
   - Tu ce crezi? Bineînțeles că vin.
   Nu pot spune că ardeam de nerăbdare să merg la slujba de comemorare organizată în memoria Sophiei (care, dacă ar fi fost după ea, n-ar fi călcat în viața ei într-o biserică) la San Miniato, dar știam că Laura avea nevoie de sprijinul meu.
   Ni se aduseră felurile principale. Ea comandase carpaccio, eu mă hotărâsem la friptură de miel cu rozmarin. Am mâncat în liniște, bucurându-ne de mâncare. Din păcate, unul dintre adevărurile crude este că pierderea nu distruge apetitul.
   Laura se îmbrăcase special pentru prânz cu o rochie de vară și parcă își făcuse ceva și la părul de culoarea nisipului, foarte fin. Prima dată când ne-am cunoscut purta o bentiță și o cămașă cu dungi și gulerul ridicat - trecuse mult timp de atunci. I-am spus cât de bine arăta.
   - Vrei să te odihnești puțin după masă? am întrebat-o eu în timp ce ne ridicam de la masă și traversam încet terasa.
   - Cred că mă duc să mă întind un pic, spuse ea, oftând.
   Se opri în dreptul scărilor care urcau spre piano nobile al vilei și se întoarse spre mine, spunându-mi pe un ton grav, dar plin de căldură:
   - Nu mai scormoni atât, Eddie. Lasă trecutul în pace. Nu există nimic ce ai putea face, nici tu, nici nimeni altcineva, ca s-o aducem înapoi.
   Sfatul rațional al unui prieten adevărat.

   De îndată ce am intrat în apartament am încuiat ușa. Laura aștepta lângă fereastră, în lumina zilei. M-am apropiat prin spatele ei și nu s-a mișcat din loc.
   Am luat inițiativa, dar nu aveam niciun dubiu că asta își dorea să se întâmple.
   Simțeam presiunea, dar și dorința amândurora de eliberare. Poate că mi-era și milă de ea sau poate de amândoi, sau poate ei îi era milă de mine, dar acum ieșeam din propria fortăreață și încercam să uităm pentru scurt timp. Nu mai făcusem dragoste de câteva luni și îmi este greu să scriu despre asta.
   Nu-mi place să repet întruna că îmi iubeam soția... O iubeam, dar nici înainte ca Sophie să fie ucisă lucrurile nu stăteau ca pe roze între noi. În primele zile, ba nu, în primele săptămâni, Laura a fost singurul meu sprijin. Ne-am sprijinit reciproc, ne-am agățat cu disperare unul de celălalt, dar după un timp nici asta nu ne-a mai ajutat defel, așa că, în cele din urmă, ne-am retras fiecare în cochilia lui și ne-am îndepărtat unul de celălalt.
   N-am vorbit, nici măcar despre ceea ce tocmai făcusem.
   Laura s-a dat jos din pat și s-a dus la baie. Așa dezbrăcată cum era, părea vulnerabilă și, cumva, foarte „englezoaică”. Avea un corp aproape perfect, dar arăta ciudat fără haine pe ea. I-am spus că am ceva treabă. S-a întors din ușa băii și mi-a zâmbit, iar ochii de culoarea lavandei, care acum străluceau, m-au străpuns, făcându-mă să mă simt vinovat, fără să-mi pot dea seama prea clar de ce anume. Încă ne iubeam, doar că dragostea noastră murea încetul cu încetul în fiecare zi.

   Mi-am făcut un duș și am ieșit pe verandă cu mobilul și laptopul să verific dacă Sam mi-a lăsat vorbă. Nimic.
   În următoarea jumătate de oră m-am ocupat de afaceri. Mi-am citit mailurile, apoi am telefonat la biroul din Londra. Compania pe care o am, Beauly-Lister, se ocupă cu găsirea de terenuri „cu vedere” în cele mai dorite și, de obicei, cele mai neatinse locuri de pe întreg globul. Rivalii noștri își fac probleme pentru valoarea capitalului, prețurile terenurilor și pentru creșterea marginală; noi preferăm însă să nu ne îndreptăm atenția asupra prețurilor, considerând că o priveliște magică se aseamănă cu o operă de artă.
   I-am comunicat asistentei mele, Audrey, ora la care aveam să ne întoarcem mâine-dimineață în Heathrow, să știe să trimită o mașină după noi.
   Încă vorbeam cu ea când am primit un e-mail de la Sam Metcalf, așa că m-am grăbit să scurtez conversația.
   Spre dezamăgirea mea, mesajul era cât se poate de scurt:
   M-am gândit și cred că m-am pripit... nu am nimic să vă spun. Vă rog să nu încercați să mă mai contactați. Îmi pare rău, Sam.
   Mailul conținea și un fișier atașat, pe care m-am grăbit să-l deschid. Era un alt text, așa că m-am întrebat de ce Sam nu l-a adăugat pur și simplu la mesajul original. Ca și cum s-ar fi răzgândit.
   Puteți încerca site-ul acesta, am dat peste el când îmi făceam ordine prin lista de preferate. Cum v-am spus, cred că fiica dumneavoastră mi l-a lăsat pe computer.
   În continuare copiase adresa unui site: www.acasăînaintedelăsareaserii.net.kg
   A durat ceva până când pagina s-a încărcat. N-aveam nici cea mai vagă idee la ce să mă aștept. Mă stresa ideea de a afla ceva ce n-aș fi vrut să aflu despre Sophie. Gândul că ar fi putut avea secrete mă întrista nespus.
   Nu exista o pagină de pornire propriu-zisă, texte de bun venit pe site și, de fapt, niciun tag sau text de vreun fel, doar un contor în colțul din stânga jos. Am constatat că eram vizitatorul cu numărul 572.
   Numele domeniului, acasăînaintedelăsareaserii, îmi suna oarecum apocaliptic și având legătură fie cu religia, fie cu muzica New Age. Nu pricepeam mai nimic.
   Într-un final, în centrul paginii începu să se contureze o imagine care se desprindea din ce în ce mai clar din fundalul cu copaci, pajiște și un mic gărduleț.
   De îndată ce am realizat că în fața ochilor aveam o clădire, o casă colonială albă dintr-o suburbie, am început să mă agit din ce în ce mai tare. Voiam să o strig pe Laura să vină să vadă și ea. Voiam să știu dacă „se prinsese” și ea, dacă făcuse aceeași conexiune pe care o făcusem eu imediat cu „căsuța de păpuși cu șindrilă” pe care Bailey Grant o descrisese atât de exact din caietul de schițe al Sophiei.
   Era destul de evident că Sophie se inspirase pentru grafica aceasta stilizată din casa cu coloane. Designul casei virtuale era 3D și, la fel ca orice casă de păpuși, permitea explorarea tuturor camerelor, una câte una.
   Era imposibil să fie doar o coincidență. Mi-am furișat privirea către dormitor și am văzut că Laura ațipise. Nu mi-a venit să mă duc s-o trezesc.
   Nu existau instrucțiuni despre modalitatea de navigare prin site. Eram convins că accesul era protejat, dar voiam să fiu sigur. Am îndreptat cursorul mouse-ului spre poarta din gard și am apăsat dublu-clic pe zăvor, fără niciun rezultat. Am încercat și căsuța poștală tipic americană; fanionul era ridicat, dându-mi speranțe pentru o clipă, dar tot nu s-a întâmplat nimic. M-am îndreptat pe alee către ușa de un verde-închis și am apăsat cu mouse-ul pe inelul de alamă de pe ea.
   Din partea de jos a ecranului a apărut o fereastră pop-up, în care mi se cereau numele de utilizator și parola. Am încercat câteva combinații la întâmplare, după care m-am lăsat păgubaș. Mi-ar fi prins tare bine ajutorul lui George - fiul meu de 15 ani, foarte priceput la jocuri pe computer și la descifrarea indiciilor vizuale. Laura intenționase să îl învoiască de la școală pentru a-l lua cu noi în Florența, dar, din diverse motive, mă opusesem.
   Am format numărul de la atelier al lui Bailey. Mi-a răspuns o fată, alta decât India, și mi-a zis că se duce să verifice dacă poate fi deranjat. M-a lăsat să aștept pe o bucată din melodia Hotel California a celor de la Eagles. În timp ce așteptam am început să plimb cursorul pe fațada clădirii. Toate ferestrele erau închise cu obloane, așa că aspectul general era de casă părăsită. Nu m-am lăsat și am dat clic pe fiecare în parte, până când, brusc, obloanele lucarnei s-au retras, dezvăluind o fereastră glisantă pe jumătate deschisă. De bucurie am tras un chiot, dar degeaba, n-am putut să o clintesc din loc. În spatele ei era beznă.
   - Deci, asta numești tu muncă. M-am întrebat de multe ori cu ce te ocupi de fapt.
   În spatele meu era Laura, înfășurată doar într-un prosop, și se uita peste umărul meu la monitor. Atât de absorbit fusesem, încât nu o auzisem apropiindu-se.
   - Recunoști asta?
   Chiar atunci muzica s-a întrerupt și cineva a ridicat receptorul.
   - Domnule Lister, am vești bune...
   Nu l-am lăsat să termine de vorbit.
   - Vreau să vă întreb ceva. Casa acoperită cu șindrilă, din desenele Sophiei... ușa din față, panoul din stânga jos, are o portiță pentru pisică?
   La celălalt capăt al telefonului s-a lăsat tăcerea.
   - Cum e posibil să știți așa ceva?
   Am ridicat privirea spre Laura. Îmi venea s-o iau în brațe.
   - Bailey, să spunem că ucigașul știa de desene - e posibil să fi fost ceva în casă de care să se fi simțit amenințat?
   - Păi, cel mai bine ar fi să vă uitați pe ele. Am găsit caietul.
   M-am întors spre Laura.
   - Ai auzit ce-a zis?
   A dat scurt din cap în semn că da, cu privirea ațintită spre ecran. Eram cuprins de un freamăt ciudat din cauza importanței acelor vești, când am simțit-o pe Laura atingându-mi brațul.
   - Dacă vreți, continuă Bailey, pot să vi-l aduc eu în seara asta.
   - E cineva care încearcă să dea de tine? mă întrebă Laura, arătând înspre iconița care pâlpâia în bara de activități a laptopului.
   - Ia, vorbește tu cu el, i-am spus și i-am întins mobilul meu. Poate e fata aia... prietena Sophiei.
   Știam că nu era Sam Metcalf, dar luminița albastră pâlpâia insistent și trebuia să fac ceva să-i distrag atenția soției mele.

6.

   Două țârâituri, apoi liniște.
   Imediat cum a început să sune din nou, s-a repezit și a ridicat receptorul.
   - Eu sunt, Jimmy.
   - Stai un pic.
   Sam se duse la fereastră și se uită în jos de-a lungul străzii Borgo Stella. Jimmy era chiar pe veranda de dedesubt și vorbea la telefon; îi vedea ochelarii Rayban peste cârlionții blonzi și tricoul cu care fusese îmbrăcat și mai devreme, cel cu dungi groase, de culoare mov. Coborî de pe trotuar și strigă din mijlocul străzii, spre ea.
   - E Samantha, ti amo. Lui Jimmy îi plăcea să se prostească. Amore e ,l cor gentil sono una cosa...
   Sam se întinse peste geam și se uită cu atenție de-a lungul întregii străzi. Pe trotuar trecea o fată în blugi, care ținea o floarea-soarelui peste umăr ca pe o undiță. De undeva din vecini se auzea Nessun Dorma a lui Puccini, muzica fiind însă acoperită de zgomotul traficului. Nu mai observă nimic altceva. A, mai era mirosul familiar de rășină care se ridica de la atelierul de restaurat mobilă, aflat cu două etaje mai jos.
   - OK, spuse ea, și închise telefonul.
   Ieși pe hol și îi deschise ușa lui Jimmy. Clădirea nu avea cameră de supraveghere sau interfon, de aceea insistase ca el să sune înainte. Nici nu îndrăzni să descuie ușa până nu îi auzi iar vocea afară și verifică prin vizor dacă era singur.
   - Pari destul de răvășită, fură primele cuvinte ale lui Jimmy.
   - Da, mersi. Se străduise cât putuse, se spălase pe față, își aranjase părul, ba chiar se și fardase puțin, însă Jimmy o cunoștea prea bine.
   Se strecură pe lângă ea în hol. Sam încuie ușa de la intrare, apoi se întoarse spre el și se repezi să îl ia în brațe.
   - O, Doamne, nici n-ai idee cât mă bucur să te văd.
   - Hei, hei, hei. Liniștește-te.
   Sam tremura.
   - Ai zis că vii mai devreme și ai întârziat. Trebuie să ne grăbim.
   - Să ne grăbim să ce?
    O privi chiorâș.
    - Vrei să-mi spui și mie, te rog, despre ce e vorba? Iar te supără amărâtul ăla?
   Jimmy nu îl plăcuse niciodată pe Federico.
   Sam se retrase din brațele lui și dădu din cap că nu. La telefon îi spusese doar că are probleme și că are nevoie de ajutorul lui. Așa era el, nu ezitase nicio clipă să vină, doar că făcuse o oră până la ea.
   - Mi-am schimbat planurile. Plec astăzi, mi-am luat bilet la trenul de 5:40 spre Veneția.
   - Uau, fată, păi și diseară... e petrecerea. E imposibil să lipsești.
   - Spune-le... habar n-am, spune-le că a intervenit ceva, că a trebuit să plec la o înmormântare. Găsește și tu ceva.
   - Haide, Metcalf, poți mai mult de atât. Sunt eu, Jimmy. Ce naiba se întâmplă?
   Sam zâmbi și îl mângâie pe obraz. Nu se simțea în largul ei și ar fi preferat să nu îl implice.
   Îl cunoștea pe Jimmy Macchado din facultate. După ce absolviseră colegiul din South Bend, Indiana, pierduseră legătura o perioadă; se întâlniseră apoi întâmplător chiar în Florența. El tocmai se angajase la Academia de Film New York de pe Via dei Pucci și preda cinematografie - și reînnodaseră prietenia. Cu 1 an în urmă Jimmy se mutase la Fiesole, dar continuau să se întâlnească sau să vorbească la telefon aproape în fiecare zi.
   Jimmy era singura persoană din Florența în care avea încredere deplină.
   - Uite ce e, trebuie să mă ajuți să ajung la Santa Maria Novella. Tot ce trebuie să faci este să te asiguri că mă urc în tren.
   - Ai înnebunit. Nu mă clintesc de aici până nu-mi spui tot.
   Sam își mușcă buza, încercând să își păstreze calmul. Se întoarse și intră în sufragerie, croindu-și drum către canapea printre mormanele de bagaje. Jimmy se ținu după ea și se așezară amândoi într-un colț. Sam îi luă mâinile și îl privi drept în ochi.
   - Să nu spui nimănui ce-o să-ți spun eu acum... Vorbesc foarte serios, Jimmy.
   Acesta făcu un semn cu degetele peste buze.
   - Am închis fermoarul.
   - O mai știi pe Sophie, puștoaica englezoaică ucisă?
   - Cum aș putea s-o uit?
   - Ieri m-a sunat ucigașul ei.
    Sam așteptă o reacție din partea lui Jimmy, dar acesta o privea în continuare tăcut.
    - M-a avertizat să nu cumva să răscolesc trecutul.
   - Ce zici tu acolo? Stai puțin, dă înapoi. Îl cunoști pe criminalul ei?
   - Din vedere. Dar el mă știe pe mine.
   - Deci de-aia te-ai purtat așa ciudat aseară. De ce nu mi-ai zis nimic?
   - Pentru că eram înlemnită de groază... Jimmy, cred că a fost aici, în apartamentul meu. Vocea i se sparse ușor.
   - Ok, calmează-te și spune-mi exact ce s-a-ntâmplat. Când l-ai văzut?
   - Cam cu 10 zile înainte ca Sophie să fie ucisă. Afară era întuneric și m-am dus să trag perdeaua, moment în care am zărit un bărbat vizavi de stradă. Tânăr, cam 30 și ceva de ani, înălțime medie, destul de prezentabil - nu i-am acordat prea mare atenție. Am crezut că așteaptă pe cineva. La un moment dat însă ne-am încrucișat privirile. Avea o expresie atât de stranie, încât am făcut un pas în spate. Să nu faci mișto de mine, dar credeam că am un admirator. Nici nu mi-a trecut prin cap că poate o așteaptă pe Sophie. Nici nu m-am mai gândit la asta decât când m-am întors în Florența și am aflat ce se întâmplase.
   - La poliție ai fost?
   Dădu din cap că nu.
   - Am vrut să sun, pentru că mă simțeam vinovată, dar apoi m-am gândit că dacă el chiar o omorâse pe Sophie, știa și unde stau, și cum arăt. Și oricum, cum crezi că l-ar fi putut opri polițiștii să se răzbune pe mine?
   - Păi, n-a făcut nimic, nu? întrebă Jimmy. Nu l-ai mai văzut de atunci și nici nu te-ai mai intersectat cu el - până ieri, nu? De ce crezi că te-a pândit un an și de-abia acum te amenință? De ce de-abia acum?
   - De unde vrei să știu? Trebuia să mă car naibii atunci din Florența. Dacă nu era serviciul ăsta, așa aș fi făcut.
   - Ai rămas pentru Federico, nu te minți singură. Lui i-ai povestit? Ai mai spui altcuiva de telefon?
   O pufni plânsul.
   - Nu, nimănui.
   Mai devreme, când își dăduse seama că are nevoie de ajutor, fusese prima persoană pe care se gândise s-o sune. Într-un moment de slăbiciune chiar începuse să formeze numărul. Dar în secunda următoare renunțase, speriată de gândul că refuzul lui Federico ar fi demoralizat-o cumplit.
   - Samantha, draga mea, spuse Jimmy blând. Ce-i cu tine? Vorbește cu mine, te rog.
   Se gândea dacă să-l roage sau nu să-i ducă lui Ed Lister la hotel laptopul ei, care nu avea o geantă specială, așa că îl învelise în folie protectoare și îl băgase în rucsacul ei de școală L.L. Bean – acum era în hol, împreună cu celelalte bagaje.
   Ezită.
   - N-am cum... Jimmy, crede-mă, n-ai vrea să te implici în așa ceva. E prea periculos. Acum trebuie să plecăm, altfel pierd trenul.
   Putea doar bănui motivul pentru care Ward apăruse iar. Probabil că găsise ceva printre fișierele de pe laptop - fișiere pe care Sophie le salvase acolo și care, eventual, îl puteau identifica; era foarte posibil să fie în stare de orice să le recupereze.

7.

   Căsuța albă din șindrilă dispăru de pe ecran, în fața ochilor rămânându-mi mailul atât de abrupt al lui Sam Metcalf, cel în care îmi cerea să nu o mai caut niciodată.
    I-am răspuns imediat, mulțumindu-i pentru informații și cerându-i totuși numele de utilizator și parola pentru site-ul acasăînaintedelăsareaserii. N-am încercat să o trag de limbă să-mi spună de ce se răzgândise și nici n-am rugat-o să se mai gândească - am încercat să fiu cât mai scurt și la obiect. Am considerat că era singura abordare pentru a păstra legătura, și așa firavă, dintre noi.
   Iconița din Messenger încetă să mai pâlpâie. Nu mi-am dat seama dacă Laura remarcase ezitarea mea sau faptul că nici nu răspunsesem. Pe scurt, era alergică la computere. Vorbea în continuare cu Bailey și zâmbea, uitând de mine. M-am simțit ușurat când s-a îndepărtat de mine și a trecut printre ușile glisante înapoi în dormitor.
   Mi-am accesat lista de contacte și am văzut că „jokeradorabil”, fata din Brooklyn pe care o știam doar după numele mic (nu i se păruse relevant să-mi spună numele întreg), îmi lăsase un mesaj scurt, dar acum era offline - sau poate stătea pe invizibil. M-am gândit ce să-i răspund și apoi am început să scriu. N-am apucat să-mi termin propoziția.
   jokeradorabil: nu pot vorbi... tocmai ieșeam pe ușă
   câineletemplului: păi tocmai mi-ai scris
   ja: mai am cam 45 de minute să ajung în stația Penn
   ct: ce voiai să-mi zici?
   ja: nimic important... sau... te-am visat azi-noapte, părea că aveai ceva probleme, ceva legat de Florența și de fata ta... ești bine?
   Am tresărit. Nu-i spusesem Jelenei că sunt în Italia și nici că urmăresc o pistă în cazul uciderii Sophiei. Uneori intuiția ei sfida orice rațiune, de parcă ar fi fost clarvăzătoare. Pretindea că acest fapt se datora sângelui ei; bunica din partea mamei se născuse în Martinica.
   ct: sunt bine
   ja: nu ești acasă, așa-i?
   ct: în Florența, cu nevastă-mea. mâine ne întoarcem acasă.
   ja: deci intuiția mea a funcționat.
   Știa de pierderea pe care o suferisem. Foarte rar se întâmpla să aducă ea vorba; de cele mai multe ori eu deschideam subiectul, iar ea mă asculta cu răbdare. Compasiunea ei era plină de căldură și autentică, nimic fals. Ca o ironie a sorții, ne cunoscuserăm în spațiul virtual tocmai datorită Sophiei. După ce fusese ucisă, pierdusem zile și nopți prin sălile de chat, sperând să dau de o pistă care să mă conducă spre asasinul ei. Într-una dintre săli - nu-mi mai aduc aminte numele - dădusem peste Jelena.
   O avertizasem chiar de la prima discuție de acum șase luni că îmi plângeam copilul ucis; nu insistasem însă și nici nu intrasem în amănunte. De exemplu, nu-i spusesem că bănuiam că Sophie îl cunoscuse pe ucigașul ei pe internet. Nu voiam să o sperii.
   ct: am venit să-i mai luăm din lucruri. trebuia să ne întoarcem... în seara asta ne ducem la slujba de comemorare pentru ea
   ja: am înțeles. aș vrea să mă pot ruga pentru ea
   ct: n-ai nevoie de dispensă
   ja: dar nu cred că se cuvine... Ed, ceva nu-i în ordine... ai grijă
   ct: îți faci prea multe griji. nu sunt probleme
   ja: ce zodie ziceai că ești?
   ct: vai ce nostimă ești... nu te grăbeai să prinzi trenul?
   ja: ba da, și de-abia aștept să mă car de aici, de ce mă ții de vorbă
   ct: ba tu mă ții pe mine de vorbă
   ja: hai nu mă prosti
   După ce Jelena - sau Jelly, cum îi place să i se spună - s-a deconectat, am deschis preț de câteva secunde singura poză pe care o aveam cu ea. Era o fotografie până la umeri și îmi dezvăluia o fată slăbuță cu părul ciufulit, cu tenul cafeniu, purtând un tricou kaki pe care se mai putea observa cu greu emblema celor de la The Clash. Nu-i spusesem că la începutul anilor ’80 lucrasem pentru ei, că mă aflam în New York în acea perioadă sau că eram implicat în domeniul muzicii. N-am vrut să creadă că vreau s-o impresionez. În afară de asta, m-ar fi făcut să par bătrân.
   Arăta absurd de tânără, absurd de drăguță. Cu capul într-o parte, bărbia în jos, se uita direct spre cameră cu o privire piezișă, cu ochii de culoarea alunei (susținea și că are origini indoneziene și olandeze) care păreau puși pe șotii, iar întreaga atitudine emana încredere; gura îi era perfect rotundă, cu buze pline și roșii, care te făceau să te gândești că este o fire care spune ce gândește și nu-și pierde timpul cu toate prostiile. Pentru că imaginea digitală nu era chiar la o rezoluție mare, nu-mi era prea clar dacă era foarte frumoasă (insistase să mă convingă că are trăsături de furnică), dar cu siguranță avea un chip care te invita să-l privești, iar eu nu puteam să-mi abțin un surâs văzând-o.
   - Eddie! mă strigă Laura din dormitor. O să-ntârziem.
   Am închis fișierul și apoi laptopul.
   Mai devreme sau mai târziu, o fată atât de inteligentă și atractivă ca Jelena o să-și găsească pe cineva (de fapt, nu eram convins că nu și-a găsit deja), și acela ar fi fost sfârșitul prieteniei noastre neortodoxe, dar inofensive. Avea 25 de ani, eu 46 și eram om cu familie - iar asta era doar una dintre multele diferențe dintre noi.
   Nu era nimic dubios în relația noastră. În lumea reală, eu aș fi fost doar un om de afaceri între două vârste, care probabil ar fi trebuit să plătească o fată care ar fi putut să-i fie fiică să facă conversație cu el, și oricum nu s-ar fi ajuns nicăieri.
   Poate aveam prejudecăți în ceea ce o privea, dar, cel puțin din punctul meu de vedere, era doar un cod transmis prin computer, ce-i drept unul fermecător, doar o fantomă aflată în fața monitorului.
   Compania ei mă ajuta să evadez puțin din realitate. Doar atât.

8.

   Fără ajutorul lui Jimmy, Sam nu ar fi reușit.
    Ajunseră în stație chiar după 5:30, iar Jimmy îi căra bagajele de parcă ar fi participat la un maraton către Santa Maria Novella - Sam nu se așteptase să fie meci și toți fanii entuziasmați peste măsură să se îngrămădească chiar atunci - și chiar către expresul de Veneția.
   Jimmy, cu apele curgând de pe el, cu biletele între dinți, o ajută să se urce în tren și îi găsi chiar și locul rezervat la geam, cu doar câteva minute înainte de plecare.
   - Ai grijă să prinzi legătura, spuse el gâfâind.
   Sam se uită pe gemulețul murdar și se strâmbă. În fața ei era o femeie bătrână, în doliu, care o privi politicos. Sam îi răspunse cu un zâmbet, apoi se scufundă în banchetă și oftă. Se simțea grozav de ușurată. Își ridică privirea spre Jimmy care se chinuia să-i strecoare bagajul în compartimentul special, când trenul se hurducăi brusc.
   - Hai, lasă-le. Pleacă dacă nu vrei să ajungi și tu în Veneția.
    Îi trecuse prin cap să-l roage să vină cu ea.
    - Vin eu la ușă, am să-ți dau ceva, spuse ea, gonindu-l.
   Jimmy se întoarse să plece, iar Sam desfăcu rapid unul dintre bagaje. Dădu la o parte halatul din mătase pe care îl cumpărase pentru Federico - nu mai conta acum. Voia să i-l dea lui Jimmy, dar nu așa, învelit doar în hârtie de ambalat.
   Aruncă cutia elegantă în care fusese împachetat pentru a face mai mult loc în bagaj. Ezită o clipă, apoi goli rucsacul L.L. Bean pe măsuță. Își mută laptopul în bagajul mare, îl acoperi cu haine și trase fermoarul. O rugă pe doamna în vârstă să se uite la lucrurile ei, apoi alergă pe coridor, luând cu ea rucsacul alb-negru.
   - Dumnezeule, spuse Jimmy în timp ce-l lua, exact ce-mi doream... ce e-năuntru?
   Sam râse și coborî o treaptă pentru a-l săruta pe gură.
   - Îți rămân mai mult decât îndatorată.
   Îl putea vedea pe controlor pe peron, care era ocupat cu trântitul ușilor vagoanelor. Nu mai era nimeni altcineva în zonă. Jimmy trase cu ochiul în rucsac și fluieră de uimire.
   - Cred că a costat ceva...
   O femeie pe tocuri trecu alergând pe lângă ei.
   - Dacă nu ți-e bun, dacă nu-ți place culoarea sau mai știu eu ce... poți să-l schimbi... știi magazinul de pe Via Tornabuoni.
   - Și cu ăsta ce fac? spuse el arătând spre rucsac. Lasă, ți-l trimit.
   Ușa se trânti cu zgomot. Trenul se puse în mișcare, iar Jimmy merse o bucată de vreme în paralel cu el, în dreptul lui Sam. Auzi primele acorduri din O Sole Mio și zâmbi, apoi îl văzu că se uită la display-ul telefonului. Simți din nou cum o năpădește un sentiment de vinovăție - poate că își pusese prietenul în pericol, dar era aproape convinsă că nu fuseseră urmăriți. Era sigură că o să-i fie dor de el.
   - Ai grijă de tine, mai apucă Sam să-i spună.
   Jimmy rămase în urmă, îi mai făcu odată cu mâna, apoi dispăru din raza ei vizuală.

9.

   După lăsarea întunericului, porțile principale ale vilei Nardini se închid, familia folosind o intrare mai discretă din zidul acoperit de iederă de pe Via Rucellai.
    Am ajuns acolo la 7. Familia Nardini nu era acasă, dar aveam permisiunea să intru în orice încăpere din casă sau curte. Sophie intrase pe aceeași portiță în noaptea aceea în care se întorsese de la o petrecere și fusese ucisă.
   Reconstituisem scena de milioane de ori în mintea mea. Criminalului i se pare momentul perfect și iese rapid din ascunzătoare - observasem un arbust de magnolie vizavi, care umbrea o bună parte din zonă. Erau multe locuri în care s-ar fi putut ascunde.
   Dar oare chiar așa se petrecuseră lucrurile? Oare nu țipase, nu se împotrivise, nu încercase să fugă? Morelli era de părere că tocmai ea îl lăsase pe „făptaș” să intre pe proprietate pentru că se cunoșteau. Via Rucellai e o stradă liniștită și bine luminată, pe colț se află un hotel elegant și o casă în care locuiesc măicuțe, ambele cu vedere spre curtea vilei. Nimeni n-a văzut sau auzit ceva.
   De abia am atins soneria când ușa masivă din stejar s-a deschis. Rutillio, majordomul în vârstă, stătea în prag. Chipul lui prelung și rezervat, luminat dintr-o parte, putea fi foarte bine un portret dintr-un tablou renascentist. Suflet bun, care se purtase frumos cu Sophie - venise și la slujba de comemorare - aproape avusese o cădere psihică atunci când fusese chemat la poliție pentru declarații.
   - Buona sera, signor Lister, mă salută el sobru.
   Îmi părea bine că nu aveam suficiente cunoștințe de italiană pentru a mă antrena într-o conversație. L-am urmat prin curtea interioară pavată cu lespezi, luminată de câteva felinare, până pe terasă. Am ajuns în dreptul grădinii englezești, care se pierdea undeva în întuneric.
   Era o seară călduroasă, dar cerul era înnorat. Rutillio mi-a întins o lanternă și mi-a arătat încotro s-o pornesc. I-am mulțumit și am trecut de arteziana în formă de potir, apoi am coborât câteva trepte către grădina cu flori. Casa nu mă interesa.
   Mai fusesem aici împreună cu Laura, o ajutasem să strângem lucrurile din camera fiicei noastre și nu simțeam nevoia să o revăd. Sophie ne spusese de mai multe ori că ar fi preferat să locuiască într-un loc mai puțin spectaculos pentru a experimenta „adevărata” Florență. Uneori mă întreb... dacă am fi lăsat-o pe ea să -și aleagă drumul, ar mai fi fost și astăzi în viață? Nu eram chiar ceea ce se cheamă „părinți supraprotectori”, dar mama ei... ba nu, amândoi căzuserăm de acord că ar fi fost mai în siguranță în adăpostul acesta retras și liniștit.
   Tot cu prilejul acelei vizite, Laura îmi povestise un vis de-al ei, în care colinda toate sălile de recepție ale vilei (toate cu parchet masiv cu model împletit și cu scaune mari și aurite, aliniate lângă pereți), deschizând ușă după ușă, căutând-o și strigând-o pe Sophie. Acum insista că visul îl avusese cu câteva săptămâni înainte de crimă. Nu m-aș baza prea mult pe memoria ei. Cu siguranță însă că nu a insistat vreodată că ar fi avut vreo premoniție, dar pe vremea aceea nici nu prea luam în serios tot ce-mi spunea.
   Știa că vin aici în seara asta. Mi-ar fi plăcut să mă însoțească, dar mai mult ca sigur nu s-ar mai fi întors pentru nimic în lume în locul în care îngerul nostru fusese luat de lângă noi. Poliția îl numea „locul crimei”.

   Am trecut pe lângă un șir de statui clasice tocite de vreme, figuri alegorice pe piedestaluri din marmură, luminate doar pentru câteva momente de lanternă, apoi reîntoarse în întuneric.
    M-am apropiat de aleea centrală, iar pietrișul îmi scârțâia sub pantofi. Nu se știa dacă Sophie trecuse pe aici în noaptea aceea.
   Labirintul de alei, garduri vii de tufe de dafin și bordurile în formă spiralată nu dezvăluiseră nici măcar un indiciu despre traseul ei sau despre locul prin care asasinul intrase și ieșise din grădini.
   Ultima dată când fusesem aici, poliția refuzase să mă lase să intru în grotă, adică la locul crimei, pentru că era încă cercetat de cei de la medicină legală.
   Mersesem doar la morgă pentru a-i identifica trupul și îmi aduc aminte cum stăteam în fața adăpostului de iarnă pentru lămâi, așa-numita seră de lămâi, și mă holbam la banda aceea cu care poliția înconjoară locul crimei, la figurile acelea îmbrăcate în alb care mișunau încolo și-ncoace ca niște viermi, în timp ce mă simțeam copleșit de un gol imens și nu puteam pricepe pentru nimic în lume de ce copilului meu i se întâmplase așa ceva.
   Nu mă întorsesem să intru în legătură cu fantoma Sophiei și nici să încerc să mă împac cu gândul pierderii ei (știam prea bine că nu aveam să-mi găsesc pacea sau „acceptarea faptei”, termen atât de fals, încât mă enervez la culme de fiecare dată când îl aud), dar imaginea grotei îmi rămăsese adânc întipărită în minte. Era ca un fel de gaură neagră, ca o stea moartă în centrul existenței mele, în care uneori simțeam că orice altceva este atras și dispare.
   Trebuia să găsesc o cale să fac față cumva răului acesta absolut care fusese comis unei părți din propria mea ființă... Mi se părea că am lăsat treaba neterminată. Da, am luat-o ca pe ceva al naibii de personal.

   Ajuns în dreptul serei de lămâi, m-am oprit și m-am uitat înapoi, dând la o parte crengile care umbreau grădina.
    Aceasta fusese construită cu mult timp înaintea vilei, în conformitate cu o simbologie acum uitată - adevăratul ei înțeles, după cum îmi spusese mie odată Sophie, avea legătură cu o „călătorie secretă din tărâmul întunecat al ignoranței către cel al înțelepciunii luminoase”. Nu mă pricepeam la grădini din perioada Renașterii și nici nu eram familiarizat cu partea ocultă, dar este posibil ca asasinul să fi fost.
   Am urmat cărarea și m-am îndreptat către boscos, colțul acela neîngrijit din capătul îndepărtat al grădinii. În scurt timp am ajuns în dreptul grotei. Inițial fusese concepută să arate ca o peșteră naturală, cu bolovani rustici în jurul intrării, care era strategic ascunsă și de doi chiparoși zburliți.
   Mi-am aprins o țigară să mă mai liniștesc un pic. Acum că mă aflam aici, ezitam - mai bine zis simțeam repulsie - la gândul că trebuie să intru. A trebuit să mă forțez să trec pragul a ceva ce pentru mine reprezenta intrarea în iad. Îmi era teamă pentru ea.
   Lanterna proiecta tot felul de umbre pe pereții din piatră, de-o parte și de cealaltă a frontoanelor triunghiulare de la intrare. Camera era circulară, cu tavan în formă de dom și podea din lespezi. Aici o descoperiseră terierii Jack Russell ai familiei Nardini pe Sophie, care, deși erau câini de vânătoare, la vederea corpului neînsuflețit nu scoseseră decât un scâncet.
   Chiar în stânga intrării se putea observa cu ușurință urma de cretă trasată de medicii legiști. Cineva uitase să o spele. Îmi era evident de ce acum oamenii nu se mai îngrămădeau să viziteze acest loc. Cu toate astea, nu mă așteptam deloc ca scena să fi rămas atât de vie, de liniștită, și să mi se pară atât de... recentă.
   Părea că Sophie doarme.
   Pereții grotei erau netezi și drepți, cu excepția unei plăci de granit în formă de rozetă din vârful domului. Mai există și o gură de aerisire, acoperită de un grilaj din fier, care m-am gândit că are și rolul de a permite intrarea luminii în grotă.
   Am avansat spre centrul încăperii, aplecându-mă puțin, apoi am rotit lanterna cu 360 de grade, explorând podeaua și pereții; n-am zărit nimic, nici măcar o frunză uscată sau o pânză de păianjen. Era ca și cum locul ar fi fost curățat perfect, cu excepția desenului în cretă.
   Am îndreptat lumina spre el.
   Cu ocazia slujbei de comemorare, Bailey relatase legenda primului desen, despre o tânără care își zărește iubitul, soldat, adormit lângă un foc, și dorește cu înflăcărare să îl păstreze tânăr. Ia o bucată de cărbune din jarul aprins și îi trasează conturul pe pereții peșterii pentru a-i întipări prezența pe această lume.
   - Un gest simplu de iubire, spusese Bailey, dar în impulsul ei instinctiv de a lăsa o dovadă a existenței lui pe acest pământ, uită că asta este împotriva condiției umane, că este doar un moment trecător.
   Am îngenuncheat și am întins mâna în interiorul conturului din cretă. Am simțit lespezile de piatră... noaptea erau și mai reci. O teorie, care se baza pe faptul că fusese plină de vânătăi, era că ucigașul o lovise din spate, undeva în grădină, apoi o cărase până aici, unde o strânsese de gât. Cu siguranță era un bărbat puternic.
   În discursul lui de bun-rămas, Bailey ținuse să sublinieze că toți ar trebui să fim recunoscători pentru viața unui tânăr artist care „desena ca un înger” și care a lăsat o parte din propria ființă în munca ei. Nu eram de acord, dar îi apreciam gestul. După terminarea slujbei, ieșiserăm pe treptele bisericii San Miniato, de unde se putea vedea întregul oraș. Laura plângea, de abia mai făcea față situației, iar eu îmi petrecusem brațul în jurul taliei ei. Bailey venise spre noi și mă temusem că avea chef de vorbă, dar n-a făcut nimic altceva decât să-mi dea caietul de schițe al Sophiei, după care plecase.
   Nu avusesem timp să mă uit ca lumea pe desene pe drumul spre hotel. Cu toate astea, o simplă răsfoire îmi confirmase ceea ce deja bănuiam: că erau inspirate de casa albă de pe site-ul pe care Sam Metcalf îl găsise pe computerul ei.
   Una dintre primele pagini ale caietului fusese ruptă. Bailey nu știuse să-mi spună de când lipsea coala, dar mă asigurase că nu lipsea niciun desen.
   Am stins lanterna. În bezna aceea absolută, zgomotul respirației mele, amplificată de acustica locului morbid, îmi invoca prezența unui animal care doarme sau a unui obiect foarte greu târât pe podea. În criptă persista un miros de pământ ud, dar nu era neplăcut.
   Adevărul e că niciodată nu m-aș putea obișnui cu gândul că Sophie a fost ucisă - acesta era unul dintre motivele pentru care trebuia să vin aici. Am vrut să retrăiesc toate momentele, să aud toate sunetele și să văd spațiul de care a avut parte copilul meu în colțul acesta blestemat. Am vrut să înfrunt demonul. Am încercat să-mi imaginez prin ce a trecut, ce a simțit atunci... dar nu puteam ști exact, mă simțeam împiedicat de un fel de scut. Doamne Dumnezeule, doar Tu poți știi cât de speriată trebuie să fi fost!
   Am început să tremur, deși nu era frig deloc.
   Mi-am adus aminte de ultima oară când am văzut-o pe Sophie, stăteam pe Via Del Moro, în fața restaurantului în care eu și Laura luaserăm cina cu o seară în urmă. Ne certaserăm, nimic important, și mi se părea un pic demoralizată. Cred că am întrebat-o dacă totul era în regulă, și parcă în secunda următoare Sophie se înseninase la loc. Asta se petrecea cu o săptămână înainte, iar acum știu că deja era urmărită.
   De ce nu mi-a spus nimic? De ce n-am insistat când mi-am dat seama că poate se teme de ceva? Mi-am pus întrebările astea de o grămadă de ori. În perioada aceea eram preocupat de muncă, mă simțeam tensionat de amploarea afacerii care urma să mă facă atât de bogat, încât să nu mai am grija banilor niciodată și eram chiar pe punctul de a o finaliza. Poate că ea și-a dat seama că eram prea ocupat ca să mă deranjeze cu problemele ei - gândul acesta mă apasă ca o piatră de moară.
   Am luat o decizie atunci, chiar acolo în gaura aceea de iad în care se întâmplase oroarea, pe care am respectat-o ca pe cel mai solemn legământ. Au trecut deja 14 luni de zile și tot nu este necesar să o schimb în vreun fel sau să-i contest legitimitatea. Poliția, care n-a făcut nimic în tot acest răstimp, doar că practic s-a recunoscut înfrântă, a închis cazul. Ura pe care am simțit-o împotriva acestei uriașe nedreptăți și pe care mi-am ținut-o în frâu atâta amar de vreme s-a preschimbat într-o dorință clară și luată la rece. Motivația am avut-o întotdeauna, vocea aceea interioară care nu te lasă niciodată - dar niciodată - să renunți, dar de acum încolo, așa am decis, îmi voi dedica toată energia și resursele pentru a răzbuna moartea Sophiei.
   Chiar dacă această căutare îmi va mânca toată viața, tot aveam să-l găsesc.

   Atenția îmi fu distrasă de ceva: un bâzâit încet și înfundat care părea că vine de undeva de deasupra mea.
    Am rezistat impulsului de a înșfăca lanterna, mi-am ținut respirația și am ascultat. Zgomotul încetă, dar preț de câteva secunde bune mi s-a părut că aud clar respirația altcuiva.
   Deja ochii mi se obișnuiseră cu întunericul. Puteam observa lumina aceea palidă din jurul aerisirii din vârful domului. Venea de afară, din noaptea care era din ce în ce mai neagră. O umbră trecu prin dreptul ei, ca și cum cineva și-ar fi vârât capul pe deasupra deschizăturii și s-ar fi uitat spre mine prin grilajul ruginit.
   Atent să nu fac vreun zgomot, m-am întins în față spre podea, acolo unde lăsasem lanterna, și am apucat-o strâns. Apoi, cu o mișcare iute, am îndreptat-o în sus, spre centrul tavanului, și am aprins-o brusc. Lumina s-a revărsat asupra țintei. Orbit pentru o secundă din cauza luminii puternice, m-am concentrat pe direcția razei de lumină. Nu sunt sigur de ce anume am văzut în spatele grilajului.
   Poate lentila unui aparat de fotografiat, poate erau ochelarii cuiva, poate chiar ochii cuiva... ce pot spune cu siguranță este că avea o nuanță metalică albăstruie.
   În clipa următoare dispăruse.
   Mi-a luat cel mult 30 de secunde să mă strecor din camera centrală a grotei și să mă urc deasupra ei. Nu era nimeni. Inima îmi bătea nebunește și am îndreptat lanterna aprinsă în toate direcțiile posibile - prin tufe, prin copaci - n-am observat nimic neobișnuit, nicio mișcare în colțul acesta de grădină.
   Am cercetat cu atenție tufele de pe colină și am găsit destul de repede gura de aerisire. Era acoperită de o piatră mare și grea. Nici pământul din jurul ei nu prezenta vreun indiciu că cineva ar fi fost acolo.
   Cu toate acestea, știam că n-a fost doar o închipuire, știam că am văzut ceva.
   Chiar atunci am auzit turuitul exploziv al unei motorete, care pornea de undeva din zona zidului dinspre Via della Scala. M-am întors de jur-împrejur, scrutând pe deasupra zidului. Imediat telefonul a început să-mi sune în buzunar mai ceva ca un ceas deșteptător. Laura! Îi promisesem că o sun înainte de șapte și uitasem complet. Am răspuns fără a o lăsa să vorbească.
   - Iubito, îmi pare rău... Acum vin. Ești bine?
   Urmă o pauză lungă.
   - Eu sunt bine. Tu ce faci?
   Era o voce de bărbat, răgușită și săltăreață.
   - Cine-i la telefon? Primul meu gând a fost că era cineva cu Laura, dar n-avea sens.
   Am auzit o bufnitură scurtă și înfundată la capătul firului, apoi niște mormăituri incoerente. M-am uitat pe ecranul telefonului. Nimic.
   - Știi ceva?
    Stilul acela săltăreț de a vorbi mi s-a părut forțat, ca și cum s-ar fi străduit din răsputeri să vorbească așa. Începu să respire greu.
    - Nu e chiar... momentul cel mai potrivit... nu acum.
   - Cred că ați greșit numărul, am mai spus eu.
   - Ai grijă, Ed.
   - Ia stai așa! Cine ești?
   Deja închisese.

10.

   Ward luă o gură plină de pappardelle și plescăi mulțumit.
   - Molto buono... excelent, îi spuse el chelnerului care îi adusese farfuria la masă și care așteptase o reacție la mâncare. Mille grazie, signore.
   Acum voia să fie lăsat în pace și să se delecteze în voie.
   Pastele proaspete și sugo di cinghiale se completau perfect. Luă o gură de vin și savură gustul bogat al cărnii de mistreț. Aprecie faptul că nu îi declanșase, așa cum se întâmpla uneori când era în starea „emoțională”, o explozie de culori.
   Bucătăria de aici era suficient de spectaculoasă, nu era nevoie ca experiența să-i fie distrusă de vreun foc violent de artificii.
   Stătea la aceeași masă unde stătuse și ea cu tatăl ei în seara aceea.
   Îi trecuse prin cap să-l întrebe pe șeful de sală despre cuplul acela retras de englezi care luaseră cina cu o seară în urmă. Aceeași masă? Ward era curios, dar nu voia să atragă atenția asupra lui. Dacă Ed și Laura ar fi trecut chiar acum pe lângă restaurant - verificase dacă nu cumva exista o rezervare pe numele Lister - oare ce s-ar fi întâmplat? L-ar fi recunoscut, i-ar fi simțit prezența? S-ar fi dat cumva de gol? Ideea de a-i observa îndeaproape îl excita.
   Ar fi fost ca și cum Sophie l-ar fi adus acasă la ea să-i cunoască părinții. Singurul motiv pentru care alesese acest loc – unul dintre puținele restaurante toscane autentice în care meniul nu se limita la fasole albă, măruntaie și friptură - era că voise să se simtă din nou aproape de ea.
   Șterse sosul închis la culoare cu o bucățică de pâine pe care o băgă tacticos în gură, apoi își linse degetul mare pe care se prelinsese un strop. Știa că întoarcerea lui în Florența era un joc periculos.
   În seara precedentă făcuse o incursiune rapidă în apartamentul gol al lui Sam Metcalf, ocolind cu grijă și ferindu-se să atingă cutiile și bagajele împrăștiate prin toate camerele - laptopul nu era un obiect pe care oricine ar fi ales să-l trimită prin poștă.
   Nu fusese sigur dacă era bine s-o avertizeze. O sunase pe Sam din avion, de îndată ce aterizase, și pasagerii primiseră permisiunea să-și desfacă centurile de siguranță. Când Sam realizase cu cine stă de vorbă - moment pe care îl savurase - putuse să-i perceapă teama din glas. Se extazia de fiecare dată când avea ocazia să facă așa ceva și rămăsese țintuit de plăcere în scaun, mult după ce ceilalți călători coborâseră deja. Până acum, cu un simplu telefon, obținuse efectul dorit. O făcuse să renunțe la întâlnirea cu Ed Lister. Nu scăpase însă definitiv de griji - situația putea oricând să îi scape de sub control.
   Pe Sam Metcalf o văzuse o singură dată, de la distanță. Ward nu uita însă niciodată o față. Poza cu ea pe care o găsise în baie (în care Sam își ținea mâna pe după gâtul unui macaronar în vârful turnului Giotto) se potrivise perfect cu imaginea pe care o avea despre ea.
   Dar cât de bine și-l amintea ea pe el?
   Se înșelase când crezuse că sacoșa aceea imensă pe care Sam i-o dăduse prietenului ei în gară conținea un laptop. Ar fi trebuit să-și dea seama din felul în care o ținea Jimmy că nu atârna greu; fusese însă la o distanță prea mare. În afară de asta, Jimmy avea un mers ciudat.
   Îl urmărise pe Via Tornabuoni în timp ce trecea pe lângă vitrinele designerilor de modă cunoscuți și păstrase o distanță care să-i permită să intervină, dacă ar fi fost cazul. Ward știa totul despre tehnica filării. Când văzuse că subiectul dispare pe Ferragamo, fu convins că avea să se întâlnească cu Ed Lister să-i dea laptopul, dar apoi îl văzuse în geam înfofolit într-un halat din mătase, de parcă ar fi fost Hugh Heffner, admirându-se într-o oglindă cât peretele de mare.
   Geanta din pânză era la picioarele lui.
   Îi sosi felul principal - escalop de vițel al limone servit cu frunze de baby-spanac. Urma să stea treaz în tren jumătate de noapte, așa că nu trebuia să se îndoape. Se uită la ceas: opt fără cinci minute. Ceru o cafea și nota. Chelnerul se întoarse să plece, dar Ward îl strigă înapoi.
   - Și, signore, o felie de torta cu ciocolată. Ridică din umeri și zâmbi ca un copil răsfățat. Ce naiba, merit!

   Pe Jimmy Macchado îl prinsese din urmă într-o curte goală de pe străduțele de lângă Piazza Antinori. Mai avea puțin și intra pe ușa apartamentului, când Ward îl strigase.
   - Salut, nu mă cunoști, spusese Ward ieșind din umbră cu brațele în aer și un surâs larg, prietenos. Dar am trecut pe lângă tine și mi s-a părut că te-am mai văzut. Nu ești cumva prieten cu Sam Metcalf...?
   Discuția a continuat pe același ton. Ce mică e lumea, noi suntem americani într-o țară străină, ce frumos e în vechea Florență, toată lumea se cunoaște cu toată lumea și tot așa. Îi era foarte simplu să se comporte ca un heterosexual care flirtează - ezitant, sincer, cu trăsături foarte masculine - practic irezistibil pentru Jimmy.
   Greșeala lui Jimmy, fraierul de el, a fost să spună că i-ar plăcea să-l invite înăuntru, doar că nu era casa lui... trebuia doar să dea de mâncare pisicii unui prieten. Trebuia și să ude florile la două zile, timp de o lună.
   În momentul în care Ward se convinsese că în sacoșă nu era nimic altceva în afară de roba de playboy, deja era prea târziu ca să-l mai lase să scape.
   Vocea, verde-deschis pe un fond cu romburi albastre, îi răsună din ce în ce mai tare în urechi, repetând aceeași întrebare enervantă, de ce?
   Pentru că Jimmy o căutase cu lumânarea, de-aia.
   Cu siguranță poți mai mult.
   Chiar vrei să știi?
   Arzi de nerăbdare să-mi spui... de ce-a trebuit să-l omori, Ward?
   Acum vedea numai ace de un verde crud. Luă o lingură și începu să mănânce tacticos din prăjitura cu ciocolată.
   În primul rând, nu putuse să-l lase să plece pentru că imbecilul îi văzuse fața. În al doilea rând, era evident că Sam îi povestise totul lui Jimmy. Iar ca bonus, în al treilea rând, îi dăduse și adresa ei din Veneția, la un hotel de pe insula Burano.
   Gata, nu mai voia să vorbească despre asta.

   Ward își puse rucsacul pe umăr și porni pe Via del Moro.
    Atmosfera din restaurant fusese sufocantă și încărcată, iar acum putea să se bucure de aerul proaspăt de afară. Traversă strada și rămase un moment în dreptul unei uși neiluminate. Aici stătuse și când o urmărise pe Sophie când își lua rămas-bun pentru ultima oară de la tatăl ei. Parcă ieri se întâmplase.
   Expresia „la revedere” are gust și greutate... el o simțea ca pe ceva unsuros care i se scurge printre degete. Spera ca într-o zi să îi spună lui Ed despre dragostea pe care i-o purtase fiicei lui. Trebuia să încerce să-l facă să înțeleagă că el și Sophie fuseseră suflete-pereche.
   La intersecția cu Via del Sole se mai uită o dată înapoi și văzu un taxi negru, Mercedes, parcat în fața restaurantului Garga. Așteptă să vadă cine coboară din el.
   Nu era familia Lister. Își continuă drumul mânat de sentimente nostalgice, ocolind pe lângă Badia, biserica în care se presupunea că Dante a zărit-o prima dată pe Beatrice. Avea destul timp să ajungă pe jos la gară și să prindă trenul de noapte spre Veneția.

11.

Veneția

   - Aici ce vezi? l-am întrebat pe Will.
   Caietul de schițe se afla pe masa dintre noi și era deschis la desenul cu exteriorul casei. I-am atras atenția asupra lucarnei cu obloane, în spatele căreia se vedea o fereastră pe jumătate deschisă. Aceeași lucarnă pe care o văzusem materializându-se pe site-ul acasăînaintedelăsareaserii.
   - Mai bine te uiți cu lupa, am mai spus eu.
   Will îmi aruncă o privire ușor enervată peste ochelari, apoi îi ridică pe frunte și se aplecă deasupra desenului.
   - E cineva acolo, spuse el, o siluetă în spatele tocului ferestrei?
   Am încuviințat din cap și am întrebat:
   - Care era starea de spirit a Sophiei când a făcut desenul acesta?
   Se lăsă pe spate în scaun, meditând.
   - Zici că desenele sunt inspirate de pe un site pe care o prietenă de-a ei susține că i l-a salvat pe computer?
   - După o casă virtuală. Încă n-am văzut ce-i înăuntru, dar fațadele sunt identice.
    Îi povestisem deja lui Will despre Sam Metcalf și despre întâlnirea noastră ratată din Florența. Nu mai auzisem nimic de ea de atunci.
   - Nu prea e domeniul meu, Ed.
   - Nu-ți ceream părerea ca psihiatru.
   În afară că este fratele Laurei și unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei, doctorul Will Calloway este și consultant senior în psihiatrie la spitalul Maudsley.
   Își lipi palmele una de cealaltă ca pentru o rugăciune.
   - Ba da, zâmbi el, aproape imperceptibil. Din punctul meu de vedere, au existat unele emoții comprimate, impulsuri de refugiere sau de mascare, teamă poate - astea-mi ies în evidență. Asta nu înseamnă, bineînțeles, că desenele nu puteau fi decât un produs al imaginației Sophiei.
   Împinse platoul cu sandvișuri spre mine. Părăsisem Florența împreună cu Laura în dimineața aceasta și îl sunasem pe Will în timp ce mă îndreptam spre Heathrow să-l întreb dacă ne putem vedea la prânz. Până la urmă ne mulțumiserăm cu autoservirea din cadrul spitalului.
   - Dar dacă e o casă adevărată, am spus eu, un loc care chiar există?
  Will își îndreptă atenția spre un alt desen care reprezenta un interior - două scaune goale așezate în fața unei comode vechi de televizor, într-un colț al unui foaier cu aspect mohorât. Imaginea de pe ecranul în miniatură reprezenta scena faimoasă din Breakfast at Tiffany’s, când George Peppard o sărută pe Audrey Hepburn în ploaie. Bănuiam că Sophie adăugase acest detaliu pentru a da o notă personală desenului. Filmul era unul dintre preferatele ei.
   Închise caietul.
   - Dacă n-ai nimic împotrivă, aș vrea să-l împrumut. Vreau să arăt desenele unui coleg. Avem nevoie de o opinie obiectivă.
   Will rămase tăcut. O iubise mult pe nepoata lui.
   - Bănuiala este că știa că avea să fie omorâtă, mai spuse el, oftând.

   - Ce aveai să-mi spui așa urgent de nu mai suferea amânare?
   Deși cumva mă așteptasem la această întrebare, m-am simțit luat ca din oală.
   - Will, pentru numele lui Dumnezeu...
   Îi descrisesem ce se întâmplase cu o noapte în urmă în grota din curtea vilei Nardini. Sărind peste faptul că îmi sugerase că poate nu eram atent în momentul acela, că poate spumegam de furie sau că poate avusesem halucinații, am continuat să insist că chiar fusese cineva care mă urmărise prin gura de aerisire.
   Nu fusese doar imaginația mea. Apoi i-am spus și despre telefonul primit.
   - Cred că am vorbit cu asasinul Sophiei, am adăugat eu.
   Zâmbi.
   - Te cunosc prea bine, ești genul care ar fugi imediat la poliție.
   - Văd că nu mă asculți. Sunt aproape convins că el era.
   - Ai anunțat poliția? L-ai căutat pe prietenul tău, Morelli?
   - Pentru ce? Îi povestisem despre vizita deprimantă la chestură și despre cum, în sfârșit, realizasem că depindea doar de mine ca Sophiei să i se facă dreptate. Nicio grijă, o să urmez indiciile. Îl găsesc eu până la urmă.
   Mă aprobă încet din cap.
   - Apropo, Laura ce mai face?
   - E bine, cred că vizita în Florența și slujba comemorativă i-au fost de folos.
   - Și tu? În afară de... chinul ăsta.
   Am mușcat dintr-un sandviș cu ton și porumb. Conversația lua o turnură previzibilă. Înainte de a pleca îi mărturisisem lui Will că speram ca excursia să mă apropie de Laura.
   - Supraviețuim, am spus eu, răspunzându-i și la întrebarea care presimțeam că va veni. N-o să pretind că ne e mai bine decât ne e de fapt.
   Am luat o gură de cafea. Voiam să fumez. Will, imperturbabil, era foarte răbdător.
   - Nu am pe altcineva... în caz că te întrebi.
   Știa că avem unele probleme și că moartea Sophiei ne îndepărtase și mai mult.
   Nu știu dacă Laura încercase vreodată să discute cu el despre căsnicia noastră (cumva, mă cam îndoiesc), dar eu discutam uneori cu el pe tema asta. Will era foarte atent să nu se implice sau să ia partea vreunuia din noi.
   - Nici nu mi-a trecut prin cap, spuse el.
   Mi-o prezentase pe sora lui în primăvara lui 1983, când ne aflam cu toții în New York. Laura era în vizită la niște prieteni, iar eu revenisem în oraș să-mi mai încerc o dată norocul după un debut dezastruos cu câțiva ani înainte, când fusesem obligat să mă retrag. Will, care lucra la teza de doctorat la facultatea Columbia, mă ajutase să-mi revin, îmi oferise cazare și mă pusese în legătură cu oamenii potriviți, inclusiv cu viitoarea mea soție.
   După cum singur mărturisise, era răspunzător de multe lucruri.
   M-am uitat de jur-împrejur la biroul său ordonat, antiseptic, cu pereți zugrăviți în verde, în conformitate cu prevederile Serviciului Național de Sănătate, acoperiți doar de operele de artă ale pacienților săi. Poate că decorul terapeutic sau poate conștiința mea încărcată mi-au transmis un mesaj subtil, dar nu intenționasem deloc să aduc vorba despre Jelena.
   - Will, am nevoie de sfatul tău, și de data asta nu de sfatul tău profesional.
   - Sigur, crezi că scapi fără să mă plătești. Nu i se putea citi nimic în privirea ascunsă după ochelarii de bufniță. Dă-i drumul.
   - Am întâlnit pe cineva... într-o sală de chat pe internet.
  Liniște. Apoi izbucni în râs.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, Ed.
   - Speram că vei reacționa așa, am răspuns eu sec.
   - Nu m-am putut abține... e perfect. Erai ultima persoană din lume la care m-aș fi așteptat să agațe o tipă pe net. Măcar are vârsta legală?
   - Poate ar fi mai bine să tac.
   În general nu prea fac dezvăluiri despre viața mea personală. Dacă însă simt vreodată nevoia să mă descarc, pot să mă bazez pe Will. Nu am ales o variantă prea rea, având în vedere că sunt predispus (așa mi s-a spus) să mă iau prea în serios. După moartea lui Sophie mi-am deschis sufletul în fața lui – ca unui prieten, nu ca unui psihiatru, deși nici cunoștințele lui asupra efectelor psihologice în cazul unei pierderi grave nu erau de lepădat. Acum era o situație diferită.
   - De ce am senzația că ești în defensivă?
   Intenționase să facă o glumă, dar pentru mine nu era nimic amuzant.
   - Până acum 1 an, am continuat eu pe același ton, nu se putea spune că aveam prea multă experiență pe internet. Sophiei îi spuneam mereu despre pericolele care există pe net, dar nu le înțelegeam cu adevărat.
   Will se pleoști și se cufundă în scaun.
   - Îmi pare rău, Eddie.
   - Când poliția a recunoscut că nu au resursele să-l urmărească în spațiul virtual pe criminal... ei bine, acum știu mai multe.
   - Mi-aduc aminte că mi-ai spus. Trebuie căutat și-n piatră seacă.
   - Ți-am spus că postam buletine pe MySpace și pe Facebook, cerând informații. Ce nu ți-am zis e că am început să bântui internetul utilizând ID-ul vechi al Sophiei și că mă dădeam drept ea, sperând că urmăritorul ei îmi va răspunde. În cele din urmă, mi-am dat seama că este mult prea dureros pentru mine, dar am continuat să intru și în camerele de chat, căutând pe cineva care poate stătuse de vorbă cu PasăreaFurtunii - numele ei virtual. Am vorbit cu multă lume, am abordat persoane total necunoscute cărora le-am spus povestea ei - știu, sună patetic, dar pe mine m-a ajutat. Cel puțin am simțit că fac ceva.
   După o pauză scurtă am continuat:
   - În orice caz, așa am dat de fata asta. N-am agățat-o, Will. Locuiește în Brooklyn, are 25 de ani, e singură, educatoare... a, și cântă la pian, chiar surprinzător de bine. Nu crede că are vreo șansă, dar visul ei este să studieze muzică la Conservatorul din Paris.
   Will se uită la mine și nu spuse nimic.
   Pentru un moment am avut impresia că în fața mea stă sora lui. Aveau multe trăsături comune. Will are aceiași ochi candizi de un albastru-deschis, trăsătură caracteristică tuturor celor din familia Calloway. Are părul brunet și o constituție robustă - aici se deosebesc, pentru că Laura este blondă și zveltă. Amândoi au un anume fel de a clătina din cap, același zâmbet critic; o altă trăsătură comună este detașarea emoțională, un fel de calm interior.
   - Ne-am împrietenit imediat. E deșteaptă și mă face să râd.
   - Te-ai întâlnit cu ea? Ai văzut-o? Ai vorbit cu ea?
   Am dat din cap că nu.
   - Să-nțeleg că totuși știi cum arată?
   - Mi-a trimis o poză... e destul de atractivă.
   - De unde ești așa sigur că e chiar ea?
    Oftă.
    - Știe că ești însurat? Știe câți ani ai? Cine ești? Sper că nu i-ai spus numele tău real, așa-i?
   - Chiar nu cred că e interesată de banii mei.
   - Atunci n-are de unde să știe cât valorezi, spuse el sec. Deci, ce te atrage? Bănuiesc că sexul. Dar pe ea?
   Nu mă deranja că Will mă descosea pe toate părțile. Probabil că asta și voisem de fapt: cineva care să-mi pună întrebările cele mai jenante și evidente. Totuși țineam să clarific un singur lucru.
   - N-are de-a face cu sexul.
   Will ridică o sprânceană.
   - Se pare că doar ne înțelegem perfect, într-un mod cu totul misterios.
   Scoase un geamăt.
   - Ed, am o grămadă de pacienți care sunt implicați în relații online. Cu toții „se înțeleg perfect, într-un mod cu totul misterios”. Necunoscuții își proiectează visele și fanteziile reciproc. Se cheamă „transfer afectiv”. Și te rog să nu subestimezi puterea seducătoare a așteptării unui mail. Legăturile amoroase virtuale pot produce catastrofe.
   - N-are nicio treabă cu o legătură amoroasă. Mă pot rupe oricând, trebuie doar să apăs pe butonul delete. La fel și ea.
   Will mă privi sceptic.
   - Laurei i-ai spus?
   - De ce să-i spun? Doar nu m-am culcat cu ea. Știi că n-aș face niciodată ceva s-o rănesc pe Laura. Ți-am zis că n-am pe altcineva și așa e.
   - Și atunci de ce-mi povestești mie toate astea?
   - În marea majoritate a cazurilor viața ei este atât de diferită de a mea, încât parcă aș vorbi cu cineva de pe altă planetă. Și cu toate astea simt... nu știu, simt că pot fi eu însumi cu ea, am spus eu în timp ce mă foiam pe scaun. Mă ajută să uit.
   - Este la fel ca atunci când îți deschizi sufletul unui străin pe care l-ai cunoscut în tren sau unei persoane pe care știi că n-ai s-o mai vezi niciodată. Acum vorbea doctorul din el. Ai avut un an extrem de dificil, Ed. Nu e greu de înțeles de ce ai făcut asta. Greșești doar pentru că tu crezi că poți fi intim cu cineva fără nicio limită. Nu-mi place să țin predici, dar atunci ar însemna că ești o persoană care...
   I-am retezat-o scurt:
   - Atunci nu ține predici.
   - Mi-ai cerut sfatul.
   Will își scoase ochelarii și se frecă la ochi. Eram pregătit sufletește să aud textul despre criza vârstei mijlocii, dar nu făcu decât să mă avertizeze.
   - Poate se pregătește să te șantajeze sau altă porcărie. Gândește-te ce s-ar putea întâmpla dacă se află.
   - Dacă se află? Nu e nicio problemă, am spus eu calm.
   - Te joci cu focul, Ed. Oamenii nu găsesc ce vor pe net, ci ceea ce-și doresc: de -aia poate fi periculos. Ține minte că niciodată nu-i vezi expresia feței când îți scrie.
   Will se uită la ceas, apoi se lăsă pe spate și-și puse mâinile la ceafă.
   - Cele 50 de minute au expirat. Mă așteaptă și alți pacienți.
   - Foarte nostim.
    I-am arătat degetul mijlociu.
   - Deci, ce-ai de gând să faci? m-a mai întrebat el în timp ce mă conducea spre ușă. Cum ai de gând să dai de persoana asta?
   Pentru o secundă am crezut că vorbim tot de fata de pe internet.

   Urcat în mașină și gata să plec de la spitalul Maudsley spre birou, mi-am pornit laptopul și mi-am verificat din nou căsuța poștală.
    Îi trimisesem mai devreme Jelenei un mesaj în care o întrebam dacă a ajuns cu bine în DC. Răspunsul ei era scurt și degajat - nu trebuia să-i vezi expresia feței ca să-ți dai seama că atitudinea ei prietenoasă era autentică.
   Will interpretase totul greșit.
   jokeradorabil: hei, te salut și eu. fac bine. am dormit tot drumul pe tren - mi-ar fi prins bine ceva companie, aici e cald ca naiba, se pare că o să lipsesc doar o săptămână în loc de două. acum tre’ să ies. ai grijă, Ed. JELLY
   Ai grijă, Ed? Am zâmbit.
   Am stat treaz jumătate de noapte reluând la nesfârșit aceleași cuvinte pe care le auzisem și la grotă. Am încercat să-mi imaginez ce putuse provoca bufnitura și mormăiturile pe care le auzisem prin telefon.
   Mi-am notat în lista de rezolvat: să îl rog pe Phil să întrebe specialiștii de la firma Soluții de Securitate dacă este posibil să dea de urma unui apel către un telefon mobil dacă numărul de pe care s-a sunat a fost ascuns. Dacă da, în cât timp am răspunsul.
   Singura persoană din Florența căreia îi dădusem numărul meu de telefon (în afară de Bailey) era Sam Metcalf. Nu eram sigur dacă e vreo legătură, dar acum puteam înțelege de ce Sam dispăruse în ultimul moment și-mi comunicase să nu mai iau niciodată legătura cu ea: se temuse că unul din noi este urmărit.
   „Ed”. Auzisem oare un „Ed” apăsat, sau era posibil ca ultima silabă să fi fost de fapt moale, doar un „eh”? „Ai grijă, eh?” Îi spusesem apelantului că a greșit numărul. Dar eram sigur că mă sunase intenționat pe mine.
   M-am lăsat pe spate și mi-am aprins un Gauloise fără filtru, m-am uitat pe geam la străduțele înguste din Olympia, am dat tare melodia One Love a lui Bob Marley. M-am gândit la Jelly și la cum se topește ea de căldură în Washington DC.
   Era un contrast periculos, iar muzica nu-mi era de folos. Până la urmă am început să-mi doresc să fi fost acolo cu ea.
   Ai grijă, Ed... Trebuie să fi fost doar o coincidență.

12.

   Aplecată peste balustrada podului, Sam îndreptă aparatul de fotografiat către spuma lăsată în urmă de vaporaș. Voia să captureze modul în care cerul de culoarea lămâii se contopea cu apa canalului; cum fațadele caselor se ondulau de -a lungul malurilor până când dispăreau în umbră.
    Se gândi că doar Turner, artist cum era, putea surprinde nuanțele de lumină, reflecțiile sparte... toate aspectele atemporale ale Veneției.
   Pe ponton apăru cineva cu un șal negru, oferind imaginii accentul dorit. Sam ezită o clipă, apoi apăsă pe declanșatorul aparatului chiar când un grup de turiști îi intră în câmpul vizual.
   Când privi din nou spre chei, acesta era gol, lumina nu se mai reflecta în apă... asta e. Se retrase înainte ca cineva s-o întrebe care este drumul spre San Marco sau din ce parte a Statelor Unite e ea. Asta-i partea bună a fotografiilor digitale - oricând poți edita imaginea și șterge ce nu-ți place din ea.
   Traversă podul și trecu printr-o piațetă umbrită de copaci, apoi intră într-o biserică ce din afară părea o casă obișnuită, cu obloane. Interiorul era întunecat și mirosea a piatră rece. Se așeză într-un șir de bănci goale din fața altarului, o reprezentare insipidă atribuită veronezilor, în care trebuia să introduci bani într-o cutie luminată pentru a se aprinde.
   Sam voia doar să se așeze undeva.
   Se cazase în Burano, care se afla la 50 de minute cu vaporașul din centrul Veneției - enervant dacă se întâmpla să-ți fi uitat cardul sau trebuia să te întorci (așa cum pățise ea acum) pentru un duș și să te schimbi de haine. Nu că s-ar fi plâns: insula izolată era ca un sanctuar, iar camera ei de la Albergo Zulian, un hotel modest aflat printre case pestrițe de pescari și pe care i-l recomandase Jimmy, avea vedere spre lagună.
   Îl sunase cu o zi înainte pe Jimmy să-i spună că a ajuns cu bine. Apoi îl sunase și în dimineața asta. Până acum nu-i răspunsese, cam nasol - nerecunoscătorul naibii, putea măcar să-i mulțumească pentru halat - dar nici nu se mira prea tare.
   Jimmy obișnuia uneori să se închidă în casa din Fiesole și să se rupă brusc de toate. Parcă îi și spusese că în weekendul ăsta avea de revizuit o groază de lucrări scrise.
   Se uită la ceas: de-abia trecuse de 7, avea timp suficient să ajungă la restaurant.
   Spre deosebire de Jimmy, care cunoștea Veneția ca-n palmă, Sam nu era deloc familiarizată cu orașul. Două zile le petrecuse colindând străzile, descoperind singură strălucirea glorioasă a orășelului; în același timp își golise mintea de toate. Revigorată de aerul sărat și de briza puternică dinspre Adriatica, începea să se relaxeze.
   Tot ce se întâmplase în Florența - telefonul acela sinistru, suspiciunea că îi intrase cineva în apartament, reacția ei aproape isterică - acum i se părea îndepărtat și ireal, la fel ca un vis pe care încerci cu greu să ți-l amintești. Oricât de neplăcut ar fi fost însă, episodul o ajutase să închidă o ușă spre trecut. Dorința de a privi peste umăr aproape dispăruse.
   Apoi, seara trecută, o întâlnire absolut întâmplătoare îi întărise sentimentul de siguranță, încă fragil. Se dusese la un concert de muzică de cameră de la San Bartolomeo și găsise loc chiar lângă un cuplu din Princeton, care se dovedi că îi cunoștea părinții. Balfe și Fern Rivers veniseră să revadă Europa, iar când auziseră că Sam era în drum spre Paris, aceștia insistaseră să meargă împreună spre Viena.
   Compania lor i se părea extraordinar de plictisitoare, iar Balfe era atât de libidinos, încât ar fi putut fi o problemă; Sam însă se mulțumi să vadă doar partea bună a lucrurilor, așa că nu ezită.
   În seara aceasta urma să se întâlnească cu ei și cu niște prieteni italieni de-ai lor la cină. Își scoase ochelarii și îi șterse cu tivul bluzei din mătase. Se ridică apoi, făcând o plecăciune, încă ștergându-și ochelarii, și porni spre naos. În spatele bisericii, care se umplea încet-încet cu oameni veniți pentru slujba de seară, văzu o femeie cu un șal negru, care îi aduse aminte de femeia de pe ponton.
   Se apropie de ea, își puse ochelarii și remarcă faptul că femeia era de fapt tânără - palidă și cu un aspect bolnăvicios. Pe bancheta de lângă ea era un rucsac gol, negru, pe care, în miopia ei, îl confundase cu un șal.

   Este ușor să te simți dezorientat în harababura de alei întortocheate și piețe dărăpănate din spatele clădirilor maiestuoase de pe malul Canalului Mare.
    Sam își croi drum prin labirint, își porni MP3-playerul și prinse un post local de muzică rock, apoi se lăsă condusă de instinct. Erau destul de mulți oameni în jurul ei, cât să nu-și facă griji că se pierde. Atâta vreme cât mergea cu soarele în spate, își dădu ea seama, nu putea rătăci drumul.
   Hanul era în Cannaregio, aproape de cheiurile din nord, nu departe de Campo Mori. Studiase o hartă înainte să plece de la hotel, apoi, în graba de a prinde vaporașul, o uitase în cameră.
   Pe măsură ce înainta prin sestiere, observă că zărea din ce în ce mai puțin domul alb al bisericii Santa Maria della Salute, până când realiză că nu se mai poate baza pe simțul ei de orientare. Rugă o pereche elegantă să îi arate drumul; bărbatul îi zâmbi, apoi îi făcu un semn incert cu mâna, ca și cum ar fi tocat ceva: Avanti dritto, sempre dritto.
   Câțiva metri mai încolo, „drept înainte” nu i se mai păru deloc o indicație precisă.
   Se gândi să sune la restaurant, dar numele și numărul de telefon le notase pe spatele hărții.
   Jimmy avea, bineînțeles, o teorie despre cum să te descurci în Veneția.
   - Unde mergi, îi spusese el în taxi, n-are legătură cu drumul pe care îl alegi. În Veneția sunt chestii fabuloase pe fiecare drum ai alege. Nu-ți bate capul cu ce traseu să alegi ca să ajungi la destinație. Destinația te va găsi pe tine.
   Sigur. Sigur că da.
   Traversă un alt pod și ajunse într-o piață pavată în mozaic; remarcă fațada barocă din secolul al  șaptesprezecelea a unei biserici și farmacia de pe colț.
   Existau două ieșiri: Sam alese să meargă pe drumul care părea cel mai puțin părăsit. O porni în josul aleii; la radio se difuza melodia celor de la Foo Fighters, All My Life.
   Era unul dintre cântecele preferate ale Sophiei. Ieri găsise un mesaj pe telefon de la tatăl fetei ucise, în care o ruga să ia legătura de urgență cu el. Acum îi părea rău că-l ștersese. Nu mai avea cum să ia legătura cu dânsul.
   O frământa un singur lucru: cum de știuse „Ward” că îl contactase pe Ed Lister și că trebuia să se întâlnească cu el? Probabil că îi interceptase cumva e-mailul; sau, dacă locuia în Florența, poate îi monitoriza convorbirile telefonice - era posibil să o urmărească chiar dinainte de crimă.
   Era încălțată cu sandalele Prada, avea pantaloni capri albi și o bluză de mătase aurie, legată pe talie. Învățase că în Florența trebuia să se îmbrace fără a atrage atenția; aici însă nu era deranjată dacă un trecător sau doi întorceau capul după ea - nu se mai simțise demult în largul ei când era privită. Simțea cum transpirația îi curge pe brațe.
   Pe la mijlocul cărării zări în față luciul apei; după cunoștințele ei, nu trebuia să dea de niciun canal. După următoarea cotitură, drumul se termina brusc cu un dig înconjurat de piloni erodați de apă, deschis către insulele lagunei. I se păru că pășește pe o scenă. Se simți expusă și ușor dezorientată. Își dădu căștile jos și încercă să se bucure de liniștea locului. Undeva se auzea un copil plângând.
   Soarele tocmai apunea și rămase privind cum lumina se scurgea din întinsul mării și al cerului, întrebându-se dacă decizia ei de a părăsi Italia fusese una bună. Se obișnuise să fie înconjurată de frumusețe. O trecu un fior la gândul mutării în Pittsburgh, unde aplicase pentru un job ca și tutore la muzeul Sands Taylor. Își duse mâna la frunte.
   Mai devreme vorbise cu mama ei, care era atât de bucuroasă că fetița ei se întoarce în sfârșit acasă, încât nici nu-și găsise cuvintele.
   - Of, Federico, murmură ea, închizând ochii. Aici era acasă.

   Era în casa din spatele pieței Antinori de aproape o oră. Deschise ușa frigiderului, sperând să găsească o bere sau poate ceva de mâncare.
   Treaba îi luă maxim 5 minute. Se dusese direct în dormitor, luase tabloul mic de deasupra patului și îi desfăcuse ramele. Îl înfășurase apoi în ziare și îl băgase în punga de plastic pe care o adusese cu el. Își adusese aminte de vorba aia veche și stupidă, cum că tabloul atârnat deasupra patului nu face bine Feng Shuiului.
   Mai erau tot felul de antichități interesante prin casă - ceasuri, butoniere din aur, un pumnal marocan pe care și l-ar fi dorit, dar Guido îl prevenise să nu pună mâna pe nimic. Cunoștea suficient de bine casa cât să se descurce și cu lumina stinsă. Acum stătea pe întuneric, visând cu ochii deschiși la minunata viață care îl aștepta de-acum încolo.
   Până în urmă cu două săptămâni lucrase ca ospătar într-un restaurant de lângă Santa Croce, unde un englez pe care îl știa drept Daniel, și care era proprietarul casei, pusese ochii pe el. Venise la două petreceri, și după cea din urmă, gazda îl invitase să-și petreacă noaptea acolo. Daniel îi dăduse 300 de euro pentru serviciile prestate și, în timp ce bătrânul dormea, făcuse o copie după cheile de la casă.
   Înainte de a face sex, Daniel îi spusese că ar vrea să-l vadă mai des după ce se va întoarce dintr-o călătorie de afaceri în Phuket. Pusese în balanță câștigul potențial al unei înțelegeri cu poponarul bătrân și tentația de a-i fura tabloul, pentru că Guido îl asigurase că valorează cel puțin un milion.
   Gianni Arcangeli avea 17 ani și își dorea un Porsche.
   Ajunsese la casă în jur de 6 și jumătate, la ora la care prietenul american al lui Daniel, Jimmy, venea la două zile să-i ude florile și să-i dea de mâncare pisicii.
   Știa că fusese ieri - îl pândise și îl văzuse cum intrase în casă cu alt bărbat, dar nu mai așteptase să-i vadă plecând. Drept urmare, erau șanse mici ca Jimmy să se întoarcă și astăzi.
   Dacă era luat la întrebări, ar fi răspuns că îi făcea un favor lui Jimmy. Chiar pusese niște mâncare pisicii înainte de a se duce în salonul somptuos de sus, zugrăvit tot în alb, care mirosea a flori uscate. Instrucțiunile erau să aștepte până la lăsarea întunericului, când prin curte nu mai treceau așa de mulți oameni. În curând însă se plictisi, apoi i se făcu foame.
   Bucătăria era la parter. Pereții din cărămidă și tavanul înalt cu grinzi îi aduceau aminte lui Gianni de ferma unchiului său din Val d’Elsa, doar că locul acesta fusese amenajat de un designer ca să arate așa. Frigiderul era importat din America, un Sub-Zero din seria 600, cu uși duble din inox, înalt de doi metri, cea mai bună marfă de pe piață. Își aducea aminte că era și bine aprovizionat.
   Își înfășură mâna într-o cârpă de bucătărie pentru a nu lăsa amprente, apucă mânerul și observă de-abia acum că tăvile și rafturile din frigider erau scoase și puse pe un bufet din apropiere. Îi trecu prin cap că avea să fie dezamăgit.
   Deschise ușa frigiderului din inox. Camera fu invadată brusc de o lumină palidă și, instinctiv, se trase în spate.
   Înghesuit în spațiul dedicat în mod normal alimentelor se afla corpul întreg al unui bărbat, cu un genunchi îndoit peste gâtul deja înnegrit. Văzu în grabă cârlionții blonzi, tricoul în dungi la lumina slabă și îl recunoscu pe Jimmy.
   În clipa imediat următoare, cadavrul, care până atunci se sprijinise de ușa frigiderului, alunecă și îi atinse umărul.

......................................