O minciună perfectă, Peter Swanson

 .........................................................

4-6

       Doamna Gri era o casă mare.

   Înainte să o cumpere Bill, avusese destinația unei pensiuni ținute de un cuplu care rămăsese singur după ce toți cei șase copii plecaseră de acasă.
   Numai la etaj erau 5 dormitoare și 3 băi. Parterul fusese renovat la un moment dat, astfel încât era dotat cu o bucătărie modernizată, deschisă spre sufragerie, și cu niște uși franțuzești care dădeau în camera de zi, o încăpere foarte largă cu vedere către golf. În spatele casei era o verandă lată, închisă cu geamuri, în mod clar o construcție adăugată, cu priveliște spre șopron și dincolo de acesta, spre mlaștină. Celelalte două camere mari de la parter serveau drept birouri pentru Bill și pentru Alice.

   Cel al lui Bill semăna mai degrabă cu un spațiu de depozitare decât cu o încăpere funcțională; pereții erau acoperiți cu biblioteci, ale căror rafturi erau ticsite cu cărți, după cum teancuri imense de cărți acopereau podeaua, ca niște zgârie-nori într-un peisaj citadin straniu în miniatură. Bill lăsase o potecă îngustă printre cărți, ce ducea la singura piesă de mobilier din cameră, un birou mare din lemn de stejar, cu un scaun rotativ din piele decolorată, pe care îl avea încă de pe vremea studenției.

   Celălalt birou era neîndoielnic al lui Alice, o încăpere însorită, amplasată pe colț, dominată de o masă de lucru cu mașină de cusut, pe care erau mormane de stofe. Dar mai exista încă un birou în cameră, ridicol de ordonat comparativ cu cel al lui Bill, și de acolo luase Harry decizia să pornească cercetările.

   Biroul, vopsit într-o nuanță de albastru, era de dimensiunea unui birou pentru copii în comparație cu imensul birou al lui Bill. Pe el era laptopul lui Alice, închis și rece la atingere. Găsi alături un teanc mic de corespondență nedeschisă.

   Harry luă plicurile în mână, neobservând nimic ciudat la prima vedere. Erau chitanțe în urma folosirii cardului de credit, o factură de la Macy`s, o scrisoare de absolvenți adresată lui William Ackerson de la Universitatea din Columbia.

   Harry trase singurul sertar. Se aștepta să fie la fel de ordonat și de organizat ca biroul, dar înăuntru dădu peste hârtii, fotografii, o sticlă de parfum pe jumătate plină, o cutie de felicitări, toate într-o dezordine haotică.

   Se auzi un scârțâit, un sunet specific acelei case, probabil vreun perete, și Harry tresări. Ce s-ar fi întâmplat dacă Alice s-ar întoarce acasă mai devreme și l-ar găsi scotocindu-i prin lucruri? Își înclină capul într-o parte și ascultă cu atenție. Se așternu din nou tăcerea.

   Își propuse să arunce rapid un ochi prin lucrurile din sertar, pentru a găsi, eventual, vreo scrisoare de la vreun detectiv particular, sau oricare alt indiciu ce ar putea sugera faptul că Alice deținea informații despre aventura tatălui său.

   Harry se așeză pe un scaun, care era vopsit în aceeași culoare ca biroul.

   Trase atent sertarul până la capăt. Majoritatea lucrurilor constau în facturi plătite, extrase de cont, o poliță de asigurare pentru mașina dubiță. Nici urmă de scrisoare de la vreun detectiv particular. Găsi și un pașaport emis pe când Alice avea doar 19 ani. Nu mai văzuse nicio poză a mamei sale vitrege de când era tânără.

   Nu purta machiaj, pielea îi era la fel de palidă ca acum, dar ochii ei păreau mai mari, iar fața ușor mai rotundă. Era frumoasă, și Harry se întreba cum fusese pe vremea adolescenți. Cumva, îi era imposibil să și-o imagineze altfel decât era acum. Se holbă la poză mult timp; și ea părea să se holbeze la el, fără să îi ofere nimic în plus.

   Frunzări pașaportul ca să vadă pe unde umblase și din el căzu o fotografie.

   O înfățișa pe Alice stând lângă un bărbat pe care Harry nu îl recunoștea, pe o stradă pavată cu piatră cubică; în fundal, se vedea o clădire pe a cărei latură era scris cuvântul „Funiculare”, cu litere metalice. Atât Alice, cât și bărbatul respectiv purtau pardesie lungi și groase. Fotograful se concentrase mai mult pe clădirea din spatele lor, pe liniile de tren care urcau panta abruptă, și mai puțin pe Alice și pe partenerul ei, imaginea amândurora fiind ușor neclară. Chiar și așa, nu încăpea îndoială că bărbatul era cu mult mai în vârstă decât Alice. Își ținea brațul sprijinit posesiv pe umerii înguști ai lui Alice. Tatăl ei, probabil.

   Harry încercă să își amintească dacă știe ceva despre familia lui Alice, dar tot ce îi venea în minte era doar vocea tatălui său, care îi zicea că părinții lui Alice erau decedați și că nu ținea legătura cu vreo rudă.

   Bill nu vorbise prea mult despre Alice, exceptând momentul când zisese că îi amintește de Maine.

   Harry auzi un zgomot venind din fața casei. Puse repede pașaportul la loc unde îl găsise, închise sertarul și se duse să verifice. Poștașul băgase corespondența prin fanta ușii de la intrare. Harry ridică un plic de la o bancă și un catalog Nordstrom și le aduse pe blatul din bucătărie.

   Se gândi să bea o a doua ceașcă de cafea, dar ajunse la concluzia că și așa era destul de surescitat. Bău în schimb un pahar cu suc de portocale și răsfoi catalogul, abia deslușind imaginile. Apoi își verifică telefonul.

   Niciun semn de la Grace, nu că s-ar fi așteptat la ceva.

   Nu se întoarse în biroul lui Alice, în schimb merse la cel al tatălui său și se așeză în scaunul din piele din spatele acestuia.
   Privi posterul înrămat de pe perete, o ilustrație originală, semnată de Robert E. McGinnis, a unei fete în rochie albă, scurtă, cocoțată pe o masă de ruletă. Harry știa că fusese realizată pentru o copertă, dar nu era chip să-și amintească pentru care anume. Una de prin anii `60.

   Se roti în scaun, uitându-se la cărțile tatălui său și întrebându-se ce soartă le aștepta. Inspectă un vraf de cărți de pe birou. Deasupra, găsi unul dintre caietele cu coperte de moleschin ale tatălui său.

   Întotdeauna folosea un asemenea caiet, umplând cel puțin două caiete pe an. Erau oarecum jurnalele lui, dar în loc să le umple cu activități și amintiri de zi cu zi, paginile acestora erau înțesate de liste pe cărți pe care dorea lă le achiziționeze și cu liste de cărți pe care le deținea deja.

   Harry mai frunzărise caietele tatălui său. Nu găsise niciodată nimic personal, nici măcar vreo listă de cumpărături. Dar, într-un fel, întruneau caracterul personal al unui jurnal. Acele caiete îi cartografiau lumea interioară.

   Harry dădu paginile până la ultima notiță, un citat scris în centrul paginii:

   „Nu e încă întuneric, dar se face.”

   Ca de obicei, nu era atribuit nimănui, probabil pentru că tatăl lui știa cui aparținea, iar aceste caiete îi slujeau doar lui.

   Marcat de aceste cuvinte, Harry le citi de câteva ori. Poate era un simplu vers din vreun cântec care îi plăcuse tatălui său, dar, totodată, aveau cadența unei premoniții a morții.

   Harry tastă cuvintele pe smartphone-ul lui și găsi numaidecât un rezultat. Făceau parte dintr-o melodie de Bon Dylan, intitulată „Not Dark Yet”.

   Nu era surprins. Dylan era unul dintre muzicienii preferați ai tatălui său: nu exista nici măcar un loc doi, undeva, la distanță, cu excepția, poate, a lui Frank Sinatra.

   Totuși, Harry se mai holbă încă un moment la acest vers plin de tâlc din Dylan. Era ultimul lucru pe care îl scrisese tatăl lui. Apoi dădu o pagină înapoi. Găsi încă un citat al cărui autor era notat:

   „Ăsta e cel mai rău lucru în privința democrației: trebuie să existe câte două opțiuni pentru fiecare chestiune..”

   Ross Macdonald, Black Money

   Înainte de acel citat era una dintre listele tatălui său, intitulată: „O listă REVIZUITĂ a romanelor Lew Archer ale lui Ross Macdonald, în ordinea preferinței”.

   Nu auzi ușa de la intrare deschizându-se, dar vocea lui Alice revebră deodată în casă.

   - E cineva acasă?

   Harry tresări, apoi se ridică, lăsând caietul jos și ieșind în hol.
   Alice era acolo, încadrată de detectivul Dixon, care purta același costum bej cu care fusese îmbrăcat când se întâlniseră pentru prima oară, și de un altă bărbat, mult mai scund, în costum gri.

   Scenarii ciudate se prefigurau în mintea lui Harry. O arestau pe Alice? Veneau cu alte vești proaste?

   Dar detectivul Dixon vorbi pe un ton calm:

   - Salut, Harry! Alice a trecut pe la secție de dimineață și m-am gândit să o aduc acasă. E puțin necăjită.

   - E totul în regulă?

   Alice se întoarse și intră în camera de zi. Detectivul Dixon făcu un pas în față.

   - Harry, el e colegul meu, detectivul Vogel.

   Harry dădu din cap în direcția celuilalt oficial. Avea o față lătăreață și niște sprâncene stufoase și negre care aproape că se împreunau deasupra rădăcinii nasului turtit.

   - Ce se-ntâmplă? se interesă Harry.

   - Sam, de ce nu iei loc cu doamna Ackerson cât vorbesc eu cu Harry.

   Detectivul Vogel încuviință din cap și o urmă pe Alice în camera de zi, iar Dixon îl apucă de umăr pe Harry cu mâna lui masivă și spuse cu glas scăzut:

   - Alice a venit astăzi la secție cu o informație nouă. Ea susține că tatăl tău se încurcase cu o tânără de aici din oraș. Știi ceva despre asta?

   - Cum adică „se încurcase”? întrebă Harry.

   Numele Annie Callahan îți spune ceva?

   Harry se aștepta ca detectivul să rostească numele lui Grace, așa că pe moment nu zise nimic.

   - Ai cunoscut-o? insistă detectivul.

   - Nu, îmi pare rău, n-am cunoscut-o. N-o cunosc. Cine e?

   - Ești sigur? A lucrat un scurt timp la magazinul tatălui tău.

   - Aici? În Maine?

   - Îhî.

   - Nu, n-o cunosc.

   - Dar numele Lou Callahan? Ai auzit vreodată numele ăsta?

   Harry clătină din cap.

   - Bine, mersi. Asta-i tot ce voiam să aflu. Mama ta vitreg ne-a spus azi că tatăl tău a avut o relație amoroasă cu o angajată de la magazin. Cu Annie Callahan, mai exact. Ea crede că fie această femeie, fie soțul ei ar putea avea de-a face cu moartea tatălui tău.

   - De ce vă spune asta abia acum?

   - Unul dintre motive ești tu, Harry. Așa a zis, că a vrut să te protejeze și să nu afli această informație. E destul de necăjită.

   Exact în timp ce detectivul Dixon rostea acele cuvinte, celălalt detectiv (Harry îi uitase deja numele( reapăru în ușa dintre camera de zi și zise:

   - Vrea să-l vadă pe Harry. Ați terminat discuția?

   - Da, gata, zise detectivul, punând mâna pe umărul lui Harry și conducându-l spre Alice.

17

ACUM

   În camera de zi, Alice stătea pe canapea, cu genunchii strânși la piept. Își ținea capul plecat, ochii strâns închiși și scotea un geamăt prelung, sinistru. După obrajii jilavi, se înțelegea că plânsese.

   Harry rămase locului, paralizat pe moment, apoi se așeză lângă ea și îi cuprinse umerii cu mâna. Ea își schimbă numaidecât poziția, venind mai aproape de el și lipindu-și fața umedă de tricoul lui. Îi putea auzi respirația sacadată.

   Ambii detectivi rămăseseră în picioare, dar detectivul Dixon spuse:

   - Alice, o să vorbesc cu această Annie Callahan, bine? Și poate și cu soțul ei, după aceea.

   Harry nu crezu că Alice va avea vreo reacție, dar ea își schimbă poziția corpului, întorcându-se ca să îl privească pe detectiv și ștergându-și fața.

   Detectivul își suflecă pantalonii de stofă, apucându-i de deasupra genunchilor, și se lăsă pe vine:

   - O să fii în regulă aici cu Harry? întrebă el.

   Alice își dădu picioarele jos de pe canapea și își puse tălpile înapoi pe podea. Încuviință din cap, trăgându-și nasul. Harry îi ținu o mână pe spate, indecis acă să o mângâie sau nu. Purta o rochie petrecută, iar partea din față alunecase puțin într-o parte, astfel încât Harry îi văzu pentru o clipă sânul, abia acoperit de cupa albă a unui sutien. Ea se mișcă din nou, aranjându-și rochia, și Harry își retrase mâna.

   - Nu știu dată...

   - Nu știți dacă ce, doamnă Ackerson?

   - Nu știu sigur dacă Annie... sau dacă soțul ei... au avut de-a face cu moartea soțului meu.

   - Nu, desigur că nu. Dar este o informație importantă pentru noi. O s-o analizăm.

   Detectivul se ridică și încuviință din cap spre partenerul lui. Harry profită de prilej pentru a se ridica de pe canapea și a-i conduce până la ușă.

   - O să vă anunțăm dacă aflăm ceva. Între timp, dacă mai aflați ceva de la Alice, în acest caz... ai cartea mea de vizită?

   - Da, zise Harry.

   După plecarea celor doi, Harry se întoarse la Alice, care era acum în picioare, netezindu-și rochia în mijlocul camerei de zi. Fața i se uscase.

   - Ești bine? zise Harry.

   Alice nu îi răspunse la întrebare, în schimb spuse:

   - E soțul femeii ăsteia, sunt sigură.

   - Cine? Această Annie Callahan?

   - Speram să nu trebuiască să auzi numele ăsta vreodată, Harry. Îmi pare rău. N-a fost vina tatălui tău. Doar a ei. Ea l-a vânat. A văzut magazinul lui și casa asta și...

   - Spune-mi ce s-a întâmplat între ei, o întrerupse Harry.

   Ea își trase umerii în spate.

   - E prea devreme pentru un păhărel, ce crezi?

   Alice se duse pe veranda acoperită, în timp ce Harry pregăti băuturile: un pahar de roze pentru Alice și o bere pentru el. El luase o bere doar ca să îi țină companie lui Alice, dar era bucuros să o bea. Noua informație îl tulburase.

   Odată instalați, Alice pe canapeaua de două persoane, iar Harry într-unul dintre balansoare, Alice spuse:

   - I-am făcut lui Annie o favoare uriașă angajând-o. Soțul ei, Lou, era pescar, e pescar, și, după cum știi, cu prohibiția la cod, nu mai lucrase de 6 luni. Tatăl tău a auzit de asta și i-a oferit lui Annie o slujbă. Asta se întâmpla toamna trecută, când a fost mai mult de muncă.

   - N-am știut de asta.

   - Tatăl tău se întorsese dintr-o călătorie de cercetări, cu prea multe cărți, desigur, și i-a oferit lui Annie un post. Doar ca să îl ajute cu catalogarea, dar plătită cu 20 de dolari pe oră.
   Clătină din cap, ca și cum s-ar cutremura la acea amintire.

   - Apoi, nu după mult timp, a început să vină pe-aici ca să îl ajute pe Bill cu cărțile din biroul lui. Știam. Știam că ceva...

   - Câți ani are?

   - Annie? Arată mai bătrână decât este. Nu știu, peste 30.

   - Și sigur a fost ceva între ei?

   Alice dădu paharul peste cap și aproape își termină vinul. Harry privi mișcarea mușchilor gâtului ei în timp ce înghițea.

   - Ah, fără doar și poate, Harry. Îmi pare rău că trebuie să auzi asta. Speram să nu afli, pentru că știu ce părere aveai despre tatăl tău, cât îl admirai, dar era foarte clar că se întâmplă ceva. Am fost nevoită să îl forțez să scape de ea. Apoi, când detectivul mi-a spus că moartea tatălui tău n-a fost un accident, am știut. N-am dat nicio declarație imediat din cauza ta, Harry, dar apoi am decis că trebuie să le spun.

   Harry ar fi vrut să-i ceară lui Alice mai multe detalii. Nu știa de ce, dar era sceptic, mai ales dacă lua în considerare și posibilitatea ca tatăl lui să fi avut o aventură în New York, dar se întreba dacă nu cumva Alice făcea din țânțar armăsar.

   - Carevasăzică, a fost concediată?

   - A fost lăsată să plece, ca să spunem așa, și atunci și-a dat și soțul ei seama, într-un final. John mi-a spus că a venit la magazin și l-a amenințat pe Bill că dacă se mai apropie vreodată de Annie, îl omoară cu mâinile goale. Ceva de genul ăsta.

   - John ți-a spus asta sau tata?

   - John mi-a spus, pentru că era îngrijorat. L-am întrebat pe Bill despre asta și mi-a spus că nu e mare scofală, doar un bărbat frustrat care și-a descărcat puțin furia. Tatăl tău putea fi.. putea fi prea generos uneori.

   - Deci tu crezi că Lou...?

   - Nu credeam că tatăl tău a mai avut de-a face cu Annie, dar cine știe? Era întotdeauna plecat în ultimul timp și poate că se întâlnea cu ea altundeva. Nu știu. Prostul de el.

   Rămase cu ochii la paharul ei, rotindu-l, puținul vin rămas clătinându-se pe peretele acestuia.

   - Îți mai aduc?

   - Da, zise ea, întinzându-i lui Harry paharul.

   Când se întoarse cu vinul, o găsi pe Alice ghemuită în poziție fetală pe canapea. Harry puse încet paharul pe măsuța de cafea cu blat din sticlă, în timp ce ea bolborosi:

   - Mulțumesc, Harry. Cred că o să trag un pui de somn.

   - Ar trebui.

   - Nu mă părăsi, bine?

   - Bine, zise Harry, neștiind exact la ce anume se referă. O să afiu aici dacă ai nevoie de mine.

   Ieși tiptil din camera de zi, urcă în camera lui, deschise laptopul și căută informații despre Annie Callhan, dar nu reuși să găsească nimic. Apoi îi dădu un mesaj lui Grace, propunându-i să se întâlnească și să discute undeva, curând. Trebuia să o descoasă, să afle de ce venise în Maine. Era clar că avusese o relație, de orice fel, cu tatăl lui, iar poliția va dori să afle și despre asta.

   În așteptarea răspunsului, Harry se plimbă prin micul lui dormitor. Se opri și se uită la biblioteca doldora de cărți, numai cu romane polițiste ale tatălui său.

   Bill Ackerson nu va ști niciodată că a ajuns un cadavru în propria poveste de mister.

   Își aminti Crăciunul trecut, când tatăl lui îi oferise, ca de fiecare dată, un cec și o singură carte, de obicei, cartea lui preferată din anul ce tocmai trecuse. În anul acela fusese Sărutul dinaintea morții de Ira Levin.

   - Am ratat-o cumva, la prima lectură. E genială.

   - Mulțumesc, tată, zisese Harry.

   Mai târziu în seara aceea, după ce Alice se culcase, Harry începuse acea carte în timp ce tatăl lui termina de citit ultima apariție semnată Ruth Rendell.

   - De ce crezi că îți plac mistere atât de mult? întrebase Harry.

   - Sunt foarte sceptic cu privire la orice carte care nu începe cu un cadavru.

   Harry îl mai auzise de multe ori pe tatăl lui afirmând asta sau ceva similar.

   - Nu, serios. De ce?

   Tatăl său căzu pe gânduri, încruntat.

   - E religia mea, presupun, de vreme ce nu am o religie adevărată. Lumea e haos și apare un detectiv care reinstaurează ordinea. Sau n-o face - și ăla e, de fapt, genul meu preferat de poveste de mister.

   Harry terminase Sărutul dinaintea morții înainte să se întoarcă la facultate, în anul acela. Se dovedise a fi unul dintre acele romane în care ordinea era reinstaurată, dar nu înainte să se fi cauzat daune de proporții. Lui Harry îi plăcuse cartea, dar îi lăsase un sentiment de goliciune și tristețe. În loc să o ia cu el înapoi la Mather, o lăsase pe raftul din camera lui.

   O scoase și privi dedicația tatălui său: „Lui Harry, cu dragoste, de la tata”.

   Închise repede cartea și o puse înapoi în bibliotecă. Cu câteva luni în urmă, Harry crezuse că își cunoaște foarte bine tatăl. Acum, își dădea seama că nu îl cunoștea deloc.

   Telefonul lui vibră, semnalând recepționarea unui mesaj.

   „Treci pe-aici diseară, oricând. Sună la intrare și o să vin să-ți deschid.”

   Harry îi răspunse la mesaj („Bine”), apoi coborî să vadă ce face Alice.

   Era tot pe verandă, ghemuită pe canapeaua micuță, în aceeași poziție. Părea cufundată într-un somn adânc.

   Alice dormi toată după-amiaza, iar în acest timp, Harry făcu ordine în bucătărie, găsind o pizza congelată în congelator și gătindu-și-o pentru cină, chiar dacă nu îi era foame; se îndoia că lui Alice îi va fi foame.

   Când se trezi, în cele din urmă, Alice veni în bucătărie, cu paharul gol în mână, și îl întrebă pe Harry cât e ceasul.

   - Ora cinei, zise el. Ai dormit ceva.

   - Am visat că m-am trezit, iar tu plecaseși, și am început să te caut, întrebându-mi toți cunoscuții, dar toată lumea îmi spunea că nici n-ai existat vreodată. Apoi am întrebat despre tatăl tău și, din câte se părea, nici el nu existase vreodată.

   - Înfricoșător, zise Harry. Ți-e foame?

   - Poate într-un minut. Mă duc să văd ce e la TV.

   Alice deschise televizorul pe singurul canal la care se uita: HGTV. Un cuplu (o blondă extrem de atrăgătoare și soțul ei brunet) depunea o ofertă pentru o moșie din California pe care voia să o renoveze și să o vândă la scurt timp, pentru profit.

   Harry îi aduse lui Alice pe farfurie o felie de pizza.

   - Mulțumesc, Harry. Cine-ar fi crezut că te descurci atât de bine în bucătărie?

   - Am găsit-o în congelator.

   - Cam asta făcea și tatăl tău de mâncare când nu eram prin preajmă.

   - Ah, zise Harry, tentat să-și ceară scuze.

   În schimb, spuse:

   - Deci chiar îl bănuiești pe soțul lui Annie Callahan?

   - Știu că el a fost. Cred că am știut-o încă de când am auzit vestea morții tatălui tău, dar nu eram sigură pe mine.

   - Crezi că ea a fost singura... singura altă...

   - Ea e singura de care am aflat, dar nu știu. Presupun că da. Eu și tatăl tău am avut o căsnicie bună, dar e posibil ca, în timp, dragostea lui pentru mine să mai fi slăbit. Cel puțin așa simțeam; începuse să se poarte cu mine ca și când i-aș fi fost mai mult prietenă decât soție.

   - Îmi pare rău.

   - Nu trebuie să-ți pară rău pentru nimic. Nu a fost vina ta. Și dacă te face să te simți mai bine, pot să-ți spun ce cred, și anume că tatăl tău a iubit cu adevărat o singură femeie, iar aceea a fost mama ta, Harry, nu eu.

   Harry nu zise nimic. N-o mai auzise niciodată pe Alice vorbind atât de deschis.

   - Cred că era îndrăgostit de tine, zise el într-un final. Mi-a spus lucruri frumoase despre tine.

   Alice zâmbi și ceva din expresia aceea o făcu să pară tânără și vulnerabilă.

   - Mulțumesc, Harry. Apreciez. Uite ce e, sunt epuizată în momentul ăsta. Vreau doar să mă uit la televizor un pic. Înțelegi, nu?

   - Desigur, scuze.

   Se ridică să iasă din încăpere, în timp ce Alice dădea volumul televizorului mai tare. Se întorcea în bucătărie când ea spuse:

   - Te uiți și tu cu mine, nu?

   - Ah. Bine.

   Harry își luă o bere, puse o felie de pizza mediteraneeană pe o farfurie și se întoarse în camera de zi. Aproape că se așeză în fotoliul de piele, dar acela fusese locul tatălui său, așa că se așeză în cealaltă parte a canapelei pe care stătea Alice. Se uitară împreună la emisiune, în tăcere, atenția lui Alice nefiind abătută nici măcar în timpul reclamelor. De îndată ce se termină emisiunea, începu alta imediat. Același cuplu, altă casă.

   Harry se ridică, se întinse și o întrebă pe Alice dacă era în regulă să iasă la o plimbare.

   - S-a oprit ploaia? întrebă ea fără să își ia ochii de la ecran.

   Harry încercă să-și amintească dacă plouase în ziua aia. Nu ieșise din casă.

   - Nu știu, zise el. Simt nevoia să iau o gură de aer proaspăt, în orice caz.

   - Du-te, Harry, zise ea. O să fiu bine.

   Totuși, vocea ei suna ușor neîncrezătoare și, pentru o clipă, Harry se gândi să rămână cu Alice. Îi era milă de ea și părea să aibă nevoie de el. Dar se alina cu televizorul, cel puțin momentan, și el avea să se întoarcă repede, își spunea el.

   Își curăță farfuria, uitându-se prin fereastra de deasupra chiuvetei. Cerul era scăldat înlumina asfințitului și străbătut de nori rozalii. Fereastra era crăpată, iar aerul care venea de afară se simțea răcoros, aproape rece.

   Urcă scările până în camera lui, unde se schimbă în cei mai buni blugi ai lui și își trase peste tricoul un pulover cu guler în V, apoi ieși din casă.

18

ATUNCI

   Când sună soneria apartamentului, Alice bănui că era poliția. Era pregătită.

   Le va spune că Gina apăruse la ușa ei în noaptea precedentă, cerând scuze și dorind să meargă la o baie nocturnă în ocean; întrucât Gina păruse a fi în stare de ebrietate, ea refuzase.

   Dar când Alice deschise ușa, pe palier era doamna Bergeron, mama Ginei. Alice n-o mai văzuse nemachiată până atunci și aproape că nu o recunoscu. Avea pielea pătată și cearcăne.

   - E aici? o întrebă ea pe Alice.

   - Cine? Gina?

   - A dispărut, Alice. M-am dus în camera ei de dimineață și nici măcar n-a dormit acolo.

   Femeia intră neinvitată în casă, iar Alice se panică numaidecât, căci Jake putea să coboare scările, gol.

   - Nu e aici, doamnă Bergeron, zise ea, dar a venit aici azi-noapte.

   - A venit? Când?

   - Nu știu exact. Era târziu. A sunat la ușă și părea foarte beată. A cerut scuze pentru cină și m-a întrebat dacă vreau să mergem să înotăm.

   - Să înotați?

   - Asta a zis. I-am spus că sunt obosită și mă duc să mă culc și a plecat. Asta-i tot ce știu.

   - De ce voia să înoate? E atât de frig afară.

   - Știu. Și mie mi s-a părut ciudat, dar nu era în apele ei. N-ar fi trebuit s-o las să... ar fi trebuit să...

   - Doamne, crezi că s-a dus să înoate singură? Proasta, proasta.

   Ochii doamnei Bergeron deveniră agitați.

   - Pot folosi telefonul tău?

   - Desigur.

   Alice o conduse în bucătărie, la telefonul de pe perete. Doamna Bergeron smulse receptorul din furcă, apoi scoase o carte de vizită din buzunarul din față al blugilor și formă un număr. Alice observă că acea carte de vizită era de la secția de poliția din Kennewick.

   - Michael, tu ești? întrebă ea cu glas panicat.

   Adăugă:

   - Cred că s-a dus să înoate. În ocean... Azi-noapte... Bine, da. Bine.

   Alice asculta conversația din ușă și tresări ușor când își dădu seama că Jake stătea chiar în spatele ei.

   - Ce se întâmplă? zise el.

   - Gina a dispărut, răspunse ea întorcându-se.

   El era îmbrăcat, dar nu se bărbierise încă. Barba neagră îi era spicată cu fire albe.

   - De când? se interesă el.

   - A fost aici azi-noapte, după ce ai adormit tu. Era beată.

   - Nu cumva ai...

   Fu întrerupt de doamna Bergeron care închise telefonul și ieși valvârtej din bucătărie.

   - Trebuie să plec, Alice, zise ea, îndreptându-se spre ușa de la intrare.

   - Putem să vă ajutăm cu ceva? întrebă Jake, dar femeia plecase deja.

   Alice se duse să închidă ușa de la intrare, iar Jake merse în bucătărie.

   - Crezi că ar trebui să îi ajut să o caute? îl întrebă ea în timp ce își turnă cafea într-o cană.

   - O s-apară ea, zise el. Sunt sigur de asta.

   Ulterior, Alice află că îi găsiseră mai întâi hainele pe plajă, apoi trupul, mai târziu în după-amiaza aceea, înțepenit între două pietre la nord de Buxton Point.

   După cum se aștepta Alice, poliția veni la ea acasă în dimineața următoare. Jake răspunse la ușă, în timp ce Alice spăla vasele rămase de la micul dejun.

   Era doar un ofițer de poliție în uniformă, pe nume Wilson, care își scoase pălăria când intră în camera de zi. Arăta de 20 și ceva de ani; avea o porțiune mare de chelie la ceafă pe care încercase să o compenseze printr-o mustață rară și blondă. Alice și Jake se așezară în fața lui, iar el scoase un carnețel.

   - Sunt sigur că știți de ce sunt aici, zise el, cu ochii la Alice.

   - În legătură cu Gina Bergeron.

   - Exact. Mama ei a spus că a venit aici ieri și că tu ești cea care a informat-o că Gina s-a dus să înoate vineri noapte.

   Alice încuviință din cap.

   - Poți să-mi vorbești despre noaptea de vineri? Îți aduci aminte la ce oră a venit aici?

   Alice înșiră întreaga poveste, omițând scena în care Gina și mama ei o confruntaseră la cina de la familia Bergeron. Și, categoric, omițând faptul că o mușcase pe Gina de mână. Zise doar că plecase de la ei de acasă, după care, mai târziu, Gina apăruse din senin, beată, la ușa ei și îi propuse să meargă să înoate.

   - Era ceva neobișnuit?

   - Cum adică?

   - Ați fost surprinsă că Gina era beată sau că voia să înoate? Era ceva ce făcea de obicei?

   - N-o cunosc atât de bine, ca să fiu sinceră, zise Alice, reproducând cuvintele pe care și le repetase de atâtea ori în minte. În liceu am fost prietene apropiate, dar apoi ea s-a mutat la New York și s-a schimbat. N-o mai cunoșteam.

   - N-o mai cunoșteați pentru că nu vă mai vedeați sau pentru că se schimbase foarte mult?

   - Ambele, presupun. Abia dacă țineam legătura cu ea. Mai des o vedeam pe mama ei, pentru că venea la farmacia unde lucrez; de altfel, ea a fost cea care m-a invitat la cină când s-a întors Gina în oraș. Am fost nedumerită, recunosc, dar cred că a făcut asta pentru că era îngrijorată că fiica ei lua droguri și poate spera să stau de vorbă cu ea.

   - V-a spus toate astea? Mama Ginei?

   - Nu, asta am bănuit eu.

   - Bun. Și cum se comporta când a venit aici?

   - Abia dacă înțelegeam ce spune. I se împleticea limba în gură și m-a rugat să merg cu ea să înotăm, dar eu am zis că e prea târziu și prea frig - și asta a fost tot.

   Ofițerul se întoarse și îl privi pe Jake pentru prima oară.

   - Ați văzut-o pe Gina când a venit aici? întrebă el.

   - O, nu. Era mult după ora mea de culcare.

   Afirmă asta cu un soi de fals entuziasm, pe care Alice nu-l mai percepuse până atunci. Sună a minciună, gândi ea.

   Dar ofițerul Wilson nu insistă. Își îndreptă din nou atenția asupra lui Alice.

   - Vi s-a părut neobișnuit că Gina voia să se ducă să înoate? întrebă el.

   - Ăă... presupun că da. Era noaptea târziu.

   - În afară de faptul că era noaptea târziu, v-a mai surprins în vreun fel? E ceva ce îi făcea plăcere?

   - Să înoate?

   - Da.

   - Presupun. Chiar nu știu sigur.

   Ofițerul scria ceva. Întrucât nu-i adresă imediat o altă întrebare, Alice zise:

   - Mai fuseserăm să înotăm împreună, eu și Gina. Ultima dată a fost chiar frumos. Cred că voia să repete experiența, ca să... retrăiască acel sentiment. A spus că dacă am înota împreună ar fi ca un nou început.

   - A spus asta aici, în noaptea când a venit încoace?

   - Ceva de genul ăsta.

   - De ce aveați nevoie de un nou început?

   - Cum am spus, fuseserăm prietene cândva, iar în ultima vreme nu am mai fost la fel de apropiate. Ne distanțaserăm una de cealaltă.

   - Bine.

   Ofițerul încuviință din cap cu un gest abia perceptibil și tăcu iar pentru o clipă. Alice nu mai rupse tăcerea de data asta.

   - Încă ceva, zise el. V-a spus vreodată Gina ceva care să vă facă să credeți că ar putea recurge la vreun gest sinucigaș?

   - Nu. Cum am mai spus, abia dacă o...

   - Nu neapărat recent, Alice, dar când o cunoșteai bine, în liceu. Sau oricând, de fapt.

   - Ah.

   Se prefăcu că se gândește.

   - O dată, în ultimul an, când vorbeam despre viitorul nostru, știți cum e. Unde ne vedeam peste câțiva ani. Și a spus ceva de genul: „Alice, tu o să rămâi aici, în Kennewick. Probabil o să fii căsătorită cu cine știe ce bărbat perfect și o să ai un băiețel și o fetiță, iar eu o să fiu încă în New York și o să devin model bogat, cu o dependență gravă de droguri și vreo 16 iubiți, și o să fiu atât de nefericită, încât probabil o să mă sinucid”. Adică, la vremea respectivă nu mi s-a părut cine știe ce.

   - Când a zis asta?

   - În ultimul an de liceu. Credeam că doar glumește.

   - Ne-ai fost de mare ajutor, Alice, zise ofițerul în timp ce se ridică.

   Jake se ridică și el și îl conduse la ușă pe ofițer. Alice rămase așezată, dar detectivul de întoarse și îi mulțumi înainte să părăsească apartamentul. Simți un gol subit, de parcă nu ar fi fost pregătită ca el să plece, de parcă ar mai fi fost lucruri de spus.

   - Despre ce crezi că a fost vorba adineauri? întrebă Jake după ce închise ușa și se întoarse în camera de zi.

   - La ce te referi?

   - Parcă ai fost supusă unui interogatoriu.

   - Oarecum, zise Alice.

   - Dacă pe tine nu te-a deranjat, nici pe mine nu m-a deranjat. Eram îngrijorat că o să te necăjească.

   - Nu sunt necăjită. Doar obosită. Nu prea am dormit.

   - Sunt convins. Du-te și trage un pui de somn, zise el, exact așa cum se aștepta Alice.

   Se duse la etaj, în vechiul ei dormitor, și închise ușa. Acesta era un cod nerostit care funcționa între ea și Jake. Când se ducea să tragă un pui de somn în dormitorul pe care îl împărțeau, însemna că Jake i se putea alătura. Când se ducea în vechiul ei dormitor, el nu o făcea. Nu făcuseră sex în camera ei decât o singură dată, imediat după ce îi făcuse pozele.

   În dormitorul ei, cu ușa închisă. Alice scoase dosarul care conținea pozele Ginei din reviste, decupajele pe care le păstrase de-a lungul ultimilor ani. Le întinse pe toate pe cuvertură, aranjându-le într-un final într-un fel care îi plăcea, plasând în centru poza ei preferată cu Gina. Era una dintre ultimele ședințe foto publicate, iar în acest scop trebuise să călătorească până în Miami.

   În poza respectivă purta un costum întreg galben și ținea în mână o țigară aprinsă. În fundal, se vedeau o casă pe plajă, dărăpănată, vopsită în culori neon, și un bărbat atrăgător dormind într-un hamac. Gina se uita direct spre obiectivul camerei, ușor încruntată.

   Alice mângâie ilustrația cu degetul, de parcă ar fi putut să o simtă pe Gina prin ea. Hârtia părea ieftină. Poza fusese publicată într-una dintre revistele de modă mai mici, pe care trebuise să și-o cumpere din Portland, având în vedere că cei de la Blethen`s nici nu o comercializau.

   Se uită la celelalte poze, apoi le adună și le băgă înapoi în dosar. Se întinse pe pat și se zgâi la tava. Îl auzi pe Jake urcând tiptil scările, apoi întorcându-se și coborându-le. Văzuse ușa închisă de la dormitorul ei.

   „De ce fusese atât de îngrijorat de vizita polițistului?”

   Ea nu fusese deranjată de asta. Încercau doar să decidă dacă fusese sinucidere sau moarte accidentală. Era ușor de confirmat. Gina era nefericită și se droga. Altminteri, de ce ar fi înotat în apa rece a oceanului? Era atât de trist, realmente, când se gândea la asta. Toată tinerețea aceea să fie înghițită de imensitatea oceanului. Sărmana Gina, atât de singură în acele ultime clipe.

   Alice chiar era puțin somnoroasă și închise ochii, apoi își masă ușor tâmplele, sperând să nu fie iar torturată de vreo migrenă.

   Înainte să adoarmă totuși, Alice se ridică și trecu din dormitorul ei în dormitorul matrimonial pe care îl împărțea cu Jake. Patul era încă nefăcut. Se dezbrăcă și se furișă sub așternuturile calde și familiae.

   Poate că Jake va urca pentru a o mai verifica încă o dată.

19

ACUM

   Afară, aerul era răcoros și mirosea a argilă. Trandafiriul în care fuseseră înveșmântați norii cu o clipă în urmă dispăruse, iar cerul cernea lumina.

   Harry se plimba prin sat, observând silueta lui John în spatele ferestrei mari de la librărie; stătea aplecat deasupra tejghelei casei de marcat. Probabil că poliția îl va lua și pe John la întrebări. Nu încăpea îndoială că o cunoscuse pe Annie pe când aceasta lucrase la magazin. Știuse oare ce se petrecea între cei doi? Trebuie să fi avut o idee.

   Fu cât pe ce să ia decizia de a intra ca să îl întrebe între patru ochi, dar voia să o vadă pe Grace mai întâi. O luă în sus pe strada în pantă Old Post, trecând pe lângă pensiune, apoi ajungând la clădirea în care Grace închiriase o cameră. Nu se vedea nicio lumină, cu excepția uneia slabe la o fereastră de la etaj.

   Sună la soneria de la ușa din față. În interiorul casei se auzi un clopoțel. În timp ce aștepta, analiză ușa, gravuri spiralate în lemn înrămau o bucată rotundă de sticlă. Dedesubt, se vedeau rămășița vechiului număr prin de ușă (22) și două găuri de cuie în locul unde fuseseră fixate numerele.

   Harry se uită la marginea ușii pe care era inscripția „37 Prospect” vopsită în roșu-închis. Fie numărul străzii se schimbase, fie ușa fusese adusă de la altă casă. Își apăsă degetul pe locul de pe ușă unde fuseseră numerele, apoi își retrase degetul când ușa se deschise spre interior. Grace părea puțin alarmată, de parcă era surprinsă să îl vadă.

   - Scuze, zise ea. Am uitat că doamna Whitcomb nu e aici, așa că n-am venit imediat. Hai înăuntru.

   Harry o urmă pe Grace în sus pe scările acoperite cu un covor oriental, jerpelit, până ajunse în camera ei închiriată. Era într-adevăr mare, așa cum o descrisese, imensul pat matrimonial de pe peretele opus părând nepotrivit. Dădea impresia că această casă fusese cândva împărțită de două familii, iar această cameră servise, la un moment dat, drept cameră de zi de la etaj. O canapea și două scaune din lemn erau dispuse în semicerc în jurul șemineului.

   Grace se așeză pe canapea și Harry își trase un scaun.

   - Ia spune, ce s-a-ntâmplat? zise Grace, dându-și părul de pe frunte.

   Ochii ei erau ageri, aproape agitați. Purta o pereche de blugi și un tricou în dungi alb-negre. Era în picioarele goale; avea unghiile date cu ojă verde.

   Harry deschise ușa ca să vorbească și se surprinse singur rostind:

   - Nu cred că l-ai cunoscut pe tatăl meu doar puțin.

   - Îhî, zise ea.

   - Noi tocmai am aflat că... eu tocmai am aflat că tatăl meu nu i-a fost fidel soției și... și mă întrebam ce fel de relație ai avut cu el.

   În timp ce Harry vorbea, fața lui Grace căpăta o nuanță tot mai roșiatică.

   - Cum adică tocmai ai aflat? întrebă ea.

   - Tocmai am aflat că tatăl meu avea o aventură cu cineva de aici din oraș.

   Ea clătină repede din cap.

   - Nu-i adevărat.

   - Cred că trebuie să-mi spui ce se-ntâmplă.

   Ea expiră și își frecă ochii cu podul palmei.

   - Am avut o relație cu tatăl tău. În New York. Cine ți-a zis că avea o aventură aici?

   - Mama mea vitregă.

   - Alice?

   - Exact. A zis că avea o relație cu o femeie căsătorită, care a lucrat la magazin, și crede că soțul femeii ar putea avea o legătură cu moartea tatălui meu.

   Grace scutură din nou din cap.

   - Uite ce e, zise Harry. Spune-mi odată ce dracului se întâmplă. Nu mai da din cap.

   Grace ridică privirea și se uită direct în ochii lui Harry. În lumina lămpii, ochii ei păreau mai degrabă verzi decât albaștri.

   - Bine, zise ea și trase aer în piept. Știi că tatăl tău obișnuia să vină la New York tot timpul ca să viziteze vechiul magazin.

   - Îhî.

   - Îl cunosc pe Ron, proprietarul magazinului. El e proprietarul apartamentului închiriat de mine.

   Harry avu impulsul de a-i spune că știa deja asta, dar se abținu. Mai întâi voia să audă toată povestea.

   - Pentru o vreme, am dat o mână de ajutor la librărie. Așa l-am cunoscut pe tatăl tău, cam cu 2 ani în urmă. Asta se întâmpla chiar după uraganul Sanry, când subsolul magazinului s-a inundat și o grămadă de cărți au fost distruse. Tatăl tău a venit să dea o mână de ajutor.

   - Da, îmi amintesc, zise Harry.

   - Și eu îi ajutam; și am petrecut foarte mult timp împreună. Ron nu făcea mare scofală (doar îl știi pe Ron) și doi dintre angajați nici măcar n-au putut să ajungă în Manhattan în săptămâna aia, deci eram doar noi doi. Și, practic, m-am îndrăgostit de tatăl tău.

   Făcu o pauză, iar Harry zise:

   - Bun.

   - Știu că sună bizar.

   - E doar faptul că... diferența de vârstă...

   - Pot încerca să-ți explic dacă vrei, dar adevărul e că nu știu dacă voi izbuti. Ieșisem dintr-o relație nasoală cu cineva de vârsta mea, care s-a dovedit a fi un netrebnic. Tatăl tău și cu mine... a fost aproape instantaneu, ca atunci când, la 5 minute după ce-ai întâlnit o persoană ai sentimentul că o cunoști de-o viață. Era un om bun la suflet, după cum știi. Dar era căsătorit și, chiar dacă nu era, era cu aproape 25 de ani mai bătrân decât mine, așa încât nu credeam că există vreo șansă pentru relația noastră. Dar mi-am îngăduit să mă îndrăgostesc, ba chiar am devenit puțin obsedată. Cred că știa, nu, am certitudinea că știa, și cred că a decis să nu profite de asta. Dar de câte ori venea în oraș, mă scotea la cină. Aveam un loc al nostru, un restaurant spaniol, unde mergeam tot timpul. Am mers acolo încă de la prima întâlnire, pentru că a fost primul restaurant peste care am dat când am ieșit din zona fără curent a orașului în cea care încă mai avea electricitate. Și am continuat să mergem acolo. Aveam chiar și mama noastră, nu întotdeauna, dar de obicei acolo stăteam, și proprietarul și nevastă-sa ne tratau ca pe un cuplu.

   - Dar nu formați încă un cuplu? întrebă Harry.

   - Ei bine, nu încă, dar apoi am ajuns să fim un cuplu. Nu era o relație pasageră, Harry, ci una serioasă. De-aia știu că nu avea o altă aventură. Cred că mama ta vitregă a născocit asta, ca să devieze ancheta poliției și să nu o ia pe ea la bani mărunți.

   - Crezi că ea are vreo legătură cu moartea tatălui meu?

   - Nu știu sigur de ce mă aflu aici, dar, într-adevăr, m-am gândit la asta, la faptul că Alice are o legătură cu moartea tatălui tău. De aceea am venit, cred, și de aceea am vrut să te întâlnesc. Să aflu dacă știi ceva.

   - Cred că Alice a aflat despre tine și tatăl meu?

   Grace se aplecă în față.

   - Ultima oară când l-am văzut pe tatăl tău, cam cu două săptămâni și jumătate în urmă, a vorbit mult despre Alice. Nu prea obișnuia să facă asta, așa că mi s-a părut ciudat. Mi-a spus că a început să se poarte ciudat cu el. Nu putea să îi susțină privirea, se răcise complet de el. El o tot întreba dacă s-a întâmplat ceva, dar ea tăcea mâlc.

   - Asta sună ca și cum ar fi aflat despre voi doi.

   - Asta am crezut și noi, dar am tot discutat și, din câte se pare, nu avea de unde să fi aflat.

   - Putea afla asta într-o mie de feluri. Putea să găsească un fir de păr de-al tău pe haina lui, putea angaja un detectiv, putea doar să fi simțit asta, să o fi știut.

   - Știu. Cum ziceam, de-aia am venit aici. Trebuia s-o văd la înmormântare. Am crezut că o să știu doar uitându-mă la ea.

   - Și așa a fost?

   - Nu mai sunt sigură de nimic, dar cred că ar trebui să mă duc la poliție, să declar că aveam o aventură cu el. Poate o să conteze.

   - Ar trebui.

   - O s-o fac, înainte să plec.

   - Asta înseamnă că Alice o să afle despre tine.

   - Presupun că da. Dacă nu cumva știe deja.

   - Deja știe despre femeia cealaltă.

   - Nu există altă femeie, zise Grace.

   - Ești sigură?

   - Da. Eu și tatăl tău am vorbit. Categoric eram singura persoană cu care avea o relație. Avea mustrări de conștiință. Zicea că e prima dată când face așa ceva.

   Harry îi simți privirea asupra lui, căutând o confirmare.

   - Nu știu ce să-ți zic, interveni el. Dar gândește-te un pic... Dacă pe Alice o înșela cu tine, ce te face să crezi că nu te-ar fi înșelat și pe tine cu altcineva?

   Grace își țuguie buzele, apoi zise:

   - Pentru că n-ar fi făcut-o. Nu cred asta. Alice a inventat povestea asta pentru că vrea ca poliția să urmărească o altă pistă.

   - De ce nu le-ar fi zis pur și simplu despre tine? zise Harry, mânat de un sentiment de loialitate față de Alice.

   - Nu știu. Poate că nu știa despre noi. Poate pentru că n-aș fi un suspect bun, pentru că eu eram în New York.

   Tăcură amândoi o clipă. Ochii lui Harry urmăriră o dâră de infiltrație de apă în colțul tavanului camerei. Într-un final, întrebă:

   - Sperai ca tatăl meu să o părăsească pe Alice pentru tine?

   - Sigur că asta speram, zise Grace, ridicând vocea.

   - N-am știut... nu știam dacă vedeai relația cu tata ca pe o distracție.

   - Am luat-o ca pe o distracție, pentru că era căsătorit și de două ori mai în vârstă decât mine, și toate celelalte, dar, cum ziceam, eram îndrăgostită de el. Ne înțelegeam unul pe celălalt. Deci da, îmi făceam speranțe că o va părăsi pe Alice și că se va muta înapoi în oraș cu mine. Gândul ăsta nu-mi dădea o stare de bine, dar îl aveam. Mă gândeam la asta tot timpul.

   Făcu o pauză, dar Harry nu spuse nimic.

   - Ești supărat pe mine? întrebă ea.

   - Cum adică?

   - L-am sedus pe tatăl tău. Era un bărbat căsătorit. E posibil ca eu să fiu motivul pentru care e mort.

   - Nu știu dacă sunt supărat pe tine, dar vreau să aflu mai multe. Despre tine și el.

   - Îi semeni leit, să știi. Nu vorbești despre tine. Doar pui întruna întrebări. Și el făcea același lucru. La început, credeam că e altruist, dar am ajuns la concluzia contrară, și anume că era egoist. Cred că nu voia să dezvăluie nimic despre el și am impresia că și tu ești la fel.

   - Nu știu ce replică să-ți dau, zise Harry.

   - Știu, asta obișnuia și el să zică, spuse Grace cu o undă de furie în glas.

   Apoi adăugă pe un ton liniștit:

   - Cum o cheamă pe femeia cu care se presupune că avea o aventură?

   - Alice Callahan.

   - Cum a cunoscut-o?

   - A lucrat la librărie, asta de aici. Alice a zis că tata a angajat-o pentru că a auzit că soțul ei nu avea de lucru și că aveau nevoie de bani.

   Harry o privi pe Grace care își rodea unghia de la degetul mare. Pentru prima dată, i se păru nesigură. Voia să spună mai multe, voia s-o convingă de posibilitatea ca tatăl lui să fi avut relații extraconjugale cu două femei. Poate trecea prin criza vârstei mijlocii, poate se ghida după un tipar pe care îl avusese toată viața. Harry nu mai știa ce să creadă.

   - Grace, zise el.

   Femeia se opri din ronțăitul unghiei și se uită la el.

   - Chiar ar trebui să informezi poliția că ești aici, sugeră Harry.

   - O să vorbesc cu ei, zise ea, ridicând din umeri. Nu mă vor crede, dar o să vorbesc cu ei.

   Începu iar să-și roadă unghia.

   Harry se întrebă ce făcuse ea în acea zi: dacă ieșise din cameră sau dacă mâncase ceva. Avea de gând să o întrebe, dar în loc de asta, zise:

   - Ar trebui să plec. Mulțumesc că mi-ai spus adevărul despre tatăl meu.

   - Mai stai puțin, zise ea repede, zâmbind trist și privindu-l în ochi.

   - Nu, ar trebui să mă întorc, zise Harry.

   Se ridică în picioare.

   - Bine. Înțeleg.

   Harry nu se clinti imediat din loc.

   - O să fii bine? întrebă el.

   - O să fiu. O să fiu bine.

   - O să mai trec pe la tine mâine-dimineață, bine? zise el. Dis-de-dimineață. Cred că amândoi avem nevoie să dormim puțin.

   - Bine, acceptă ea, posomorâtă.

   Afișa un zâmbet trist, însă părea demoralizată.

   - Ai grijă, zise ea.

   - O să fiu în regulă. Mă întorc mâine. Putem merge împreună la poliție, dacă vrei?

   - Da, încuviință ea.

   Harry ieși pe ușă, o închise în spatele lui și, ținându-se de balustradă, o luă în jos pe scara întunecată și păși pe ușa din față înapoi în noapte.

   Reîntors la Doamna Gri, închise ușa după el cu atenție. Auzea sunetul unui sforăit ușor venind din camera de zi. Își scoase încălțările lângă ușă și se duse să se uite peste spătarul canapelei la Alice, care dormea, în timp ce o altă emisiune despre renovare, ai cărei protagoniști erau niște frați gemeni chipeși, rula la televizor.

   Harry o lăsă acolo și se retrase în camera lui. Era înăbușitor de cald, pereții camerei reținând căldura de peste zi. Deschise fereastra, se dezbrăcă de toate hainele și se băgă sub cearșaf. Dechise o carte, chiar dacă știa că nu era în stare să citească ceva.

   Se holbă la formele ilizibile ale literelor și se gândi la ziua care trecuse și la cât de puțin îl cunoscuse pe tatăl lui.

20

ATUNCI

   În seara următoare, poliția veni din nou.

   Nu ofițerul Wilson, cu mustăcioara lui, ci o femeie cu un permanent în bucle mari, care se prezentă drept detectivul Metivier.

   - Vă cer scuze că am picat la ora cinei, îi spuse ea lui Jake din ușă, în timp ce Alice asculta din camera de zi, însă aș mai avea niște întrebări suplimentare pentru Alice.

   Jake o invită înăuntru, oferindu-i o cafea, pe care femeia o refuză.

   Alice sunase la farmacie să anunțe că e bolnavă și era încă în pijama și în halatul ei preferat.

   Nu era bolnavă, dar chiar nu voia să iasă în public și să asculte toate speculațiile vehiculate despre ce i se întâmplase Ginei Bergeron. Probabil că lumea bârfea necontenit în Keenewick, pentru că toți aflaseră tragica veste. Alice se uitase la Entertainment Tonight cu o seară în urmă, iar Gina fusese subiectul celei de-a doua știri.

   Un model promițătos, care murise în mod misterios în ocean în perioada în care își vizita familia. Alice fusese șocată să constate că una dintre pozele Ginei, aleasă a fi difuzată pe post, se numără printre preferatele ei. Cea cu Gina în costum de baie galben și cu ochii triști. Probabil o aleseseră din cauza faptului că arăta foarte tristă.

   La sfârșitul știrii, John Tesh afirmase ceva de genul „Sunt sigur că vom mai reveni cu detalii”, iar Mary Hart se încruntase și lăsase capul în jos. Alice se gândise: „De ce vom mai reveni?” Alt model cu destin tragic, droguri și sinucidere. Ce altceva mai era de spus?

   După ce Jake trase un scaun pentru doamna detectiv Metivier, iar Alice se așeză pe marginea canapelei, observă că femeia ținea în mâini o cutiuță de plastic. Arăta ca o cutie de sculte pătrată sau ca un echipament medical. Detectivul observă că Alice se uita la cutie și zise:

   - E o trusă pentru amprente dentare, Alice.

   Jake, care rămăsese în picioare, zise:

   - Ce se întâmplă?

   - Alice, ai mușcat-o pe Gina Bergeron vineri noapte?

   - Da, am mușcat-o de mână.

   Detectiva păru un pic uimită, de parcă era pregătită pentru un răspuns negativ.

   - Poți să-mi spui de ce?

   - Sigur. M-am dus la cină la casa familiei Bergeron, pentru că m-a invitat mama Ginei. După cină, Gina și mama ei m-au rugat să merg cu ele afară și atunci m-au atacat...

   - Te-au atacat? Fizic? întrebă detectvul, gesticulând.

   Alice observă că nu purta niciun inel pe degete.

   - Nu fizic, dar m-au încolțit.

   - De ce-au făcut asta?

   Alice se întoarse să se uite la Jake. Trăsăturile lui, de obicei placide, vădeau o urmă de îngrijorare. Se întoarse din nou către detectiv. În ciuda faptului că nu purta deloc bijuterii, se fardase în exces.

   - Nu le plăcea ideea că locuiesc în conitnuare cu Jake. Erau de părere că ar trebui să mă mut singură.

   - Alice, tu... începu Jake, dar detectivul îl întrerupse.

   - De ce credeau asta? întrebă ea.

   - E evident că știți, pentru că ați vorbit cu doamna Bergeron. Sigur, ea v-a spus despre mușcătură și, probabil, și restul poveștii.

   - Aș vrea s-o aud de la tine, Alice.

   - Considerau că Jake profită de mine. E dezgustător. Eu nu mai am familie, iar Jake e tot ce mai am pe lume. Îmi e mai mult decât un tatăl vitreg, decât un tată natural, și ele îmi ziceau că ar trebui să scap de el. Era nebunie curată. Așa că mi-am luat tălpășița.

   - După părerea ta, de ce crezi că li se părea că Jake profită de tine?

   - De unde să știu? I-o fi intrat Ginei în capul ăla bolnav, iar ea i-a spus maică-sii, și mama ei a crezut-o, presupun.

   Pentru prima oară, detectivul se întoarse către Jake și întrebă:

   - Știați ceva despre toate astea?

   - Nu, aud asta pentru prima oară. E complet ridicol. Alice este, a fost, fiica soției mele. Asta-i tot, Alice, de ce nu mi-ai spus despre asta?

   - Pentru că nu voiam să te supăr. Pentru că e dezgustător.

   - Așadar, Alice, reluă detectivul Metivier. Ce poți să-mi spui despre mușcătură?

   Alice trase adânc aer în piept pe nas. O parte din furia pe care o resimțise în noaptea aceea îi revenea și, pentru un moment scurt, retrăi senzația cărnii Ginei între dinți.

   - Mă tot acuzau și m-am supărat. Eram în curtea din spate și am decis să plec - și cu asta, basta. Gina a fugit după mine și m-a înșfăcat de mână, iar eu i-am luat pur și simplu mâna și am mușcat-o. Voiam să îmi dea drumul și a funcționat.

   - Dar Gina s-a întors în noaptea aceea. A venit aici și a încercat să vorbească cu tine, nu?

   - I-am spus deja celuilalt polițist totul despre asta. Gina era beată. A venit să ceară scuze și a propus să mergem să înotăm, ca să uităm de toate și s-o luăm de la capăt. Am refuzat-o și a plecat. Asta-i tot ce s-a întâmplat.

   - Nu te-ai dus să înoți cu ea?

   - Nu. Am rămas aici. Dacă m-aș fi dus să înot cu ea, probabil că nu s-ar fi înecat. Mama ei crede că m-am dus să înot cu ea?

   Îl loc de răspuns, detectivul îi mai adresă o întrebare:

   - De ce nu ne-ai spus toată povestea când te-a interogat detectivul Wilson prima dată?

   - V-am spus, pentru că nu îi spusesem încă lui Jake ce părere aveau Gina și mama ei despre noi. Nu voiam să-l supăr. Și n-a avut legătură cu ce s-a-ntâmplat mai târziu. Îi pare rău, ar fi trebuit să vă spun, dar n-am făcut-o.

   - E în ordine, Alice, zise detectivul, părând gata să se ridice.

   - Deci nu aveți nevoie de dinții mei... nu trebuie să folosiți...

   - N-am nevoie, câtă vreme declari că tu ai fost cea care a lăsat urma de mușcătură pe mâna Ginei.

   Se ridică, privindu-l pe Jake, apoi pe Alice.

   - Ce crede mama Ginei? Că am avut vreo legătură cu ce i s-a întâmplat Ginei? întrebă Alice.

   - E destul de necăjită. Zice că Ginei nu îi plăcea să înoate și că nu s-ar fi dus niciodată să înoate singură în toiul nopții, mai cu seamă ținând cont de rana urâtă de la mâna ei.

   - Nu-i adevărat, îi plăcea să înoate. Cum i-am spus și celuilalt detectiv, am mai înotat împreună.

   - Bine, zise femeia. Mulțumesc că ne-ai lămurit cu privire la mușcătură, Alice.

   Ceva din vocea și expresia corpului detectivului îi dădu de înțeles lui Alice că tocmai decisese că nu era nimic misterios în moartea Ginei. Alice scăpase basma curată.
   Dar detectivul Metivier se întoarse spre Jake și zise:

   - Vă deranjează dacă mă conduceți până la mașină? Am câteva întrebări doar pentru dumneavoastră.

   - Ah, zise Jake, apoi încuviință din cap. Sigur.

   De la fereastra din biroul lui Jake, Alice îi privi pe cei doi vorbind în parcare. Stăteau unul lângă altul, alături de o mașină bej, probabil a detectivului, o marcă americană, poate un Chevy Celebrity.

   Era o seară plumburie, în aer plutind o ceață fină, și Jake, doar într-un pulover, stătea cu mâinile încrucișate. Detectivul își pusese un trenci alb, cu un guler lat. Părea să asculte mai mult. în timp ce Jake vorbea. Femeia încuviință din cap de câteva ori, apoi începu să își verifice buzunarele, de parcă se pregătea să plece. Apoi ea scoase un pachet de țigări, oferindu-i una lui Jake. Spre surprinderea lui Alice, el acceptă țigara (se lăsase de fumat cu ani în urmă). Detectivul Metivier și-o aprinse pe a sa, apoi îi dădu bricheta lui Jake.

   După ce plecă, Alice îl privi stând acolo, trăgând lacom din țigară și uitându-se de-a curmezișul drumului spre oceanul pe care se vedeau crestele albe ale valurilor.

   - De ce ai fumat o țigară de la ea? se interesă Alice.

   - Ne-ai urmărit?

   - Te-am văzut de la fereastră, dar miroși a tutun.

   El adulmecă și își frecă nasul.

   - Am făcut-o din politețe. Ea mi-a oferit țigara.

   - Ce te-a-ntrebat?

   - Stai să-mi iau ceva de băut și îți spun. De ce nu mi-ai zis de Gina și maică-sa? Doamne, Alice!

   Ea îl urmă în bucătărie.

   - Nu ți-am spus pentru că nu-mi pasă ce cred ele.

   - Poate mie mi-ar fi păsat. Trebuie să-mi spui lucrurile de genul ăsta, Alice. Trebuie să fiu pregătit.

   - Ce te-a-ntrebat detectivul?

   El își turnă whiskey într-un pahar, apoi adăugă niște gheață și apă minerală. Asta bea el de obicei când voia să bea mult, asta bea duminca toată ziua, când erau meciuri de fotbal american.

   - Voia să știe care e natura relației noastre.

   - Și tu ce i-ai spus?

   - I-am spus că nu-i treaba ei.

   - De ce nu i-ai spus că...

   - Mi-a zis că Vivienne Bergeron a declarat poliției că are dovezi că trăim împreună, că una dintre prietenele ei ne-a văzut la un restaurant din Portland.

   - Asta nu-nseamnă nimic. În afară de asta, cui îi pasă și ce are de-a face cu ce i s-a întâmplat Ginei?

   - Nimic. Chiar nimic. Asta i-am spus și eu tipei, iar ea a fost de acord cu mine. A spus că Vivienne Bergeron e pusă pe scandal, convinsă că te-ai răzbunat cumva pe Gina din cauza acuzațiilor pe care ți le-au adus în seara aia. A tot vorbit despre mușcătură și despre fatul că Gina nu s-ar fi dus în ruptul capului să înoate singură, nu se îndoiește de asta.

   - Dar e stupid.

   - Îți reproduc doar ce mi-a spus detectivul despre afirmațiile lui Vivienne.

   - Bun, și ce crede că am făcut? Crede că am omorât-o pe Gina și am aruncat-o în ocean?

   Jake ridică din umeri.

   - Tocmai a pierdut un copil. Nu cred că gândește limpede. Îți dau ceva de băut?

   Se uitară la TV. Jake o lăsă pe Alice să aleagă emisiunea. Mystic Pizza era difuzat pe USA și o urmăriră, Alice comutând din când în când pe MTV, în timpul reclamelor. Jake se duse în bucătărie și se întoarse de câteva ori cu ceva de băut.

   Când se termină filmul, Alice închise televizorul și îl anunță că se duce la culcare.

   - Stai o clipă Alice, bine?

   Corpul ei deveni instantaneu rece.

   - Sigur, zise ea.

   - Aș vrea să vorbesc cu tine despre ceva.

   Inima lui Alice începu să bată cu putere, iar fata se ridică și zise:

   - Ce zici s-o lăsăm pe mâine, bine? Sunt prea obosită pentru discuții.

   Știa despre ce vrea el să vorbească. Nu se îndoia că târfa aia de polițistă îi aruncase vreo vorbă aiurea și acum el nu mai voia să locuiască cu ea.

   - Hei, oprește-te, zise el pe un ton ușor răstit, cum se mai întâmpla când bea prea mult. Hai încoa`, bine?

   Alice veni la el și rămase în fața lui. Își dădu seama că era încă în halatul pe care îl purtase toată ziua și că părul slinos îi stătea probabil lipit de cap. Nu era de mirare că o alunga din casă.

   - Vrei să plec? zise ea și își împinse buza de jos în față.

   - Alice, nu. Categoric nu vreau asta. Așază-te aici.

   Își lovi piciorul cu palma, iar ea se strecură deasupra lui în timp ce el își punea paharul pe măsuța cu blat de sticlă.

   - Ceea ce vreau, zise el, este ca tu și cu mine să avem o conversație despre faptul că trebuie să fim mai atenți de acum încolo.

   - Nu i-am spus nimic Ginei și maică-sii. Au încercat să mă facă să zic ceva despre tine, dar jur că n-am făcut-o.

   - Știu că n-ai făcut-o. Nu mă refer doar la tine, eu vorbesc despre noi. Trebuie să fim atenți la ce restaurante mergem și cum ne comportăm; și, la urma urmei, nu chiar imediat, ar trebui să ai și tu apartamentul tău. Nu, nu, nu-ți face griji. Ar trebui să ai casa ta, chiar dacă o să petreci în continuare cele mai multe nopți aici.

   - Poate ar trebui pur și simplu să ne afișăm în public. Nu e ilegal.

   - Știu că nu e ilegal, dar lumea nu privește cu ochi buni astfel de relații. Și nu mi-ar păsa, numai că am o poziție la bancă, iar prestigiul meu e important. Le dau sfaturi oamenilor din orașul ăsta despre cum să-și administreze finanțele și o să-și piardă încrederea în mine dacă o să creadă că noi doi suntem împreună.

   - Dar dacă ne-am căsători...

   - Alice, zise el, luând o înghițitură mare din băutura lui, punând paharul la loc cu un clinchet sonor. N-ar fi nicio diferență. La drept vorbind, probabil că asta ar înrăutăți situația și mai mult. Nu e vorba doar de faptul că ești fiica soției mele, mai e și faptul că sunt cu 30 de ani mai în vârstă decât tine.

   - Nu-mi pasă.

   - Nici mie nu-mi pasă, dar altora o să le pese.

   - Fie. O să fim mai atenți.

   - Asta zic. Trebuie să fim extrem de vigilenți de acum încolo. Oamenii urăsc să îi vadă pe alții fericiți. Ține minte asta.

   Alice se duse la culcare. Era epuizată, se spălă pe dinți în mai puțin de 30 de secunde, apoi, scoțându-și halatul, se băgă în așternuturi. Se întreba dacă era epuizată din cauza stresului provocat de interogatoriul polițistei cu părul ondulat sau dacă era obosită pentru că nu făcuse mai nimic toată ziua. Nu mai înotase de vineri seară, noaptea în care Gina nu se mai întorsese la mal. A doua zi se va duce iar să înoate.

   Rămase trează, cu gândul la înotat, apoi îl auzi pe Jake cum se pregătește de culcare, zăbovind mult timp în baie și aplicându-și loțiunea de față, cum făcea întotdeauna. Se urcă în pat lângă ea, gol, mirosind a vanilie și santal.

   O sărută, genul de sărut care sugera că e obosit, apoi zise:

   - Am vrut să-ți zic asta mai devreme, dar n-am găsit momentul potrivit.

   - Ce? zise ea, simțind furnicături în membre.

   - M-am trezit vineri seară să îmi iau un pahar cu apă. Nu erai în pat și m-am dus jos să te caut, dar nu te-am găsit nicăieri. Eram îngrijorat și m-am uitat pe fereastră. Te-am văzut venind dinspre plajă. Aveai părul ud.

   Ea nu răspunse.

   - Alice? insistă Jake în cele din urmă.

   - De ce n-ai zis nimic?

   - Când? În noaptea aia?

   - Da.

   - Am presupus că s-a întâmplat ceva între tine și Gina și nu voiam să te deranjez cu asta. M-am întors în pat. Tu ai intrat și ai făcut duș.

   - Nu am...

   - Șșșt, o întrerupse Jake, cu fața aproape de urechea ei. Nu vreau să zici nimic, dar voiam să știi că știu. Nu zice nimic, bine? Ne e mai bine, mult mai bine, fără Gina în viețile noastre. Așa cum ne e mai bine fără mama ta.

   Corpul lui Alice înțepeni când el pomeni de mama ei.

   - Cum zici tu, se învoi ea.

   - Te iubesc, Alice. Pentru totdeauna. Orice s-ar întâmpla.

   - Și eu te iubesc, Jake, zise ea și se întoarse cu spatele la el.

   După ce adormi el, Alice se dădu jos din pat și se duse în vechiul ei dormitor, unde se băgă sub așternuturi. Prin pereții subțiri ai apartamentului, putea auzi sunetul slab, ca de fierăstrău, al sforăiturilor lui Jake. Încercă să adoarmă, dar se tot gândea la ceea ce spusese Jake.

   De ce pomenise de mama ei? Își găsise mama moartă pe canapea, imagine cu care va trebui să trăiască toată viața. Și acum își pierduse prietena cea mai bună. Nu putuse să o salveze și Jake îi vorbise pe un ton acuzator.

   Se întoarse pe burtă, chiar dacă știa că nu va adormi. Se gândi la Jake, încercând să șteargă cuvintele pe care i le spusese.

21

ACUM

   Patul se mișca, cearșafurile răsucite se strângeau și mai tare pe coastele lui.

   Harry deschise ochii încleiați. Era încă noapte. Îi era frig, dar un corp clad era presat de spatele lui și o mână îi înlănțuise umărul.

   Auzi în ureche vocea lui Alice:

   - Dormi în continuare, Harry. Nu vreau să rămân singură.

   Harry rămase nemișcat, întrebându-se dacă ar putea să se prefacă adormit, dar știa că ea îi simțise tot corpul încordându-se sub atingerea ei. Îl trase mai aproape. Cuvertura dintr-un soi de stofă satinată era între trupurile lor, dar putea să îi simtă apăsarea sânilor în spatele lui.

   - Alice... reuși el să îngaime.

   - Șșșt. Culcă-te la loc. Ești atât de rece.

   Îi cuprinse pieptul cu mâna, apoi își ridică picioarele, astfel încât genunchii ei să atingă coapsele lui.

   - Nu cred că...

   - Fă-o pentru mine, bine? Culcă-te la loc.

   Simțea vaporii vinului în respirația ei. Ea își schimbă poziția corpului înainte și înapoi, ca o pasăre care își face cuib. Își lipi fruntea de ceafa lui.

   Harry se concentră pe propria respirație, menținându-i ritmul constant. Închise ochii. Se simțea bine să aibă un corp lipit de al lui, radiind căldură. Ascultă pe măsură ce ea respira tot mai profund; îi putea simți suflul respirației pe piele. Ritmul inimii lui începea să încetinească.

   Când se trezi, era pe spate, iar Alice deasupra lui, ridicându-și capotul deasupra șoldurilor.

   Harry dădu să vorbească, dar Alice îl sărută; o mână o ținea pe gâtul lui, cealaltă alunecându-i în jos pe abdomen și apucându-i erecția. Nu putea să se împotrivească în niciun fel; corpul lui răspunse instinctual și curând făceau sex.

   După aceea, el vru să zică ceva, însă Alice i-o luă înainte.

   - Nu. Hai să nu vorbim despre asta.

   Ușurat, Harry tăcu și curând ritmul respirației lui Alice se domoli. Se întoarse cu spatele la ea și închise ochii. Următoarea dată când îi deschise, prin fereastră strălucea lumina blândă a dimineții. Alice încă respira adânc, cu buzele lipite de pielea lui, undeva între umăr și șira spinării. El își mișcă șoldurile involuntar și degtele lui Alice prinseră viață, atingându-l. Harry se forță să se rostogolească de lângă ea, apoi se așeză pe marginea patului. Scoase un mormăit răgușit, ca să pară că abia se trezise. În spatele lui, pe pat, Alice se mișcă.

   El se ridică în picioare înainte de a apuca ea să zică ceva, conștient de faptul că era gol pușcă, și ieși repede din cameră, luându-și blugii și tricoul de pe podea din mers.

   Se duse direct la parter, unde se îmbrăcă și își încălță pantofii sport care erau lângă ușă. Apoi se opri, ascultând dacă se trezește Alice. Nu auzi nimic. Ceea ce se întâmplase în toiul nopții părea acum un vis vag și întunecat.

   Cât de beată fusese? Exista oare posibilitatea să nu fi fost conștientă de ceea ce face?

   Harry deschise ușa încet și ieși pe treptele din față în zorii răcoroși. Păsările ciripeau în copaci și peluza din fața casei era acoperită de brumă. Se așeză pe trepte, mintea lui derulând detaliile din urmă cu câteva ore.

   Trăise o experiență nouă, aceea de a se lăsa în voia altcuiva, corpul femeii preluând contropul corpului său; fizic, era mai mică decât el, dar o simțise mai mare când îl trase în ea. Făcuse sex cu mama lui vitregă, la mai puțin de o săptămână după moartea tatălui. Era prins undeva între o fantezie materializată și genul acela de coșmar din care te trezești scăldat în sudoare. Încercă să oprească șirul amintirilor, dar tot o auzea șoptindu-i numele în ureche, atingându-i lobul urechii cu dinții.

   Habar nu avea cât e ceasul, dar bănuia că era în jur de 5. Se hotărî să meargă până la Dunkin` Donuts din centrul orașului Kennewick, să își ia o cafea și, eventual, ceva de mâncare.

   Avea mai mult de 1 kilometru și jumătate de mers până la destinație, dar plimbarea îi făcea bine. Începuse să se încălzească; răsărise soarele, iar ceața se disipase.

   În timp ce se apropia de Dunkin` Donuts, nu avea certitudinea că găsea deschis, dar când ajunse la ușile de la intrare, văzu un angajat care se mișca în spatele tejghelei. Își comandă o cafea normală mare și o gogoașă cu afine.

   Se așeză într-un separeu, urmărind, prin fereastra aburită, o camionetă ce trăgea pe două locuri de parcare. Un bărbat slăbuț, cu șapcă de baseball din material de camuflaj, sări din cabina camionetei, lăsând motorul pornit, și intră în magazin.

   - `Neața, Cody! îl salută femeia din spatele tejghelei în timp ce îi dădea o cafea și un trigon cu mere, fără să îl întrebe ce dorește.

   Harry rămase cu privirea ațintită asupra camionetei care scotea fum și, brusc, simți impulsul de a fugi din braserie cu cafea în mână, de a fura camioneta și de a o lua spre nord, ca să vadă până unde ajunge.

   Dar nu se clinti din loc.

   Bărbatul se întoarse cu micul dejun la camioneta lui. Harry continuă să soarbă din cafea. Mâncă gogoașa cu afine, amintindu-și, în acest timp, că era preferata tatălui său. Gândul îi fugi la Alice și la convingerea lui Grace despre faptul că avea o legătură cu crima. Dacă Grace avea dreptate, iar el se culcase cu ucigașa tatălui său? I se întoarse stomacul pe dos.

   Își impuse să respire și se gândi la briciul lui Occam, o chestie pe care o învățase la un curs de probabilitate în facultate: „Cea mai simplă soluție la o problemă este, cel mai probabil, cea corectă”.

   Care era cea mai simplă soluție?

   Probabil că tatăl lui fusese un soț adulter, căruia îi plăcea să seducă femei tinere. Sedusese o femeie căsătorită și fusese omorât de un soț gelos. Grace era doar o altă iubită care nu avea nimic de-a face cu moartea tatălui său. Alice era o soție trădată, care în momentul acesta încerca să înțeleagă cele ce se întâmplaseră. Și era disperată după atenție și afecțiune. Nu cumva asta era cea mai logică soluție? Dacă așa stăteau lucrurile, atunci Harry avea o anumită responsabilitate pentru ceea ce lăsase tatăl lui în urmă.
   Duse din instinct mâna la buzunar, căutându-și telefonul, doar ca să verifice dacă îi trimisese Grace sau Alice vreun mesaj, dar și-l lăsase în dormitor.

   Ieși din magazin cu cafeaua în mână. Soarele urcase mai sus pe cer, iar pe Route 1A rulau deja câteva mașini. Luă decizia să se înapoieze acasă; mai târziu, va lua din nou legătura cu Grace, ca să se asigure că declară la poliție tot ce știe.

   Mergea pe marginea nisipoasă a drumului. Dinspre est adia o briză ușoară, iar în aer se simțea mirosul oceanului. Apropiindu-se de satul Kennewick, era pe cale să cotească spre strada York și să o ia spre Doamna Gri, dar în ultimul moment se hotărî să treacă pe lângă casa în care locuia Grace. Era prea devreme pentru o vizită, dar, cine știe, dacă ar trece pe acolo...

   Casa părea tăcută și pustie în lumina dimineții.
   Harry ridică ochii spre fereastra lui Grace de la etaj; nu era sigur, dar i se păru că vede lumina aprinsă.

   Parcurse jumătatea distanței până la ușă, gândindu-se să bată încet, în cazul în care se trezise. Dar apoi se opri; ușa era deschis. Nu mult, dar era crăpată cam 15 centimetri. Aproape făcu cale întoarsă, având dintr-odată certitudinea că ceva nu e în regulă.

   Încremeni câteva clipe, apoi își continuă drumul spre ușă.

........................................................