Cuplul din vecini, Shari Lapena

 ............................................

4-5

         Anne știe că Cynthia este acasă. Din când în când, o aude de partea cealaltă a peretelui comun.

   Știe că Graham este plecat iar, l-a văzut de la fereastra ei din dormitor urcând cu bagaje într-o limuzină neagră de aeroport. Ar putea să se ducă până acolo, să o pună la punct pe Cynthia și să-i zică să stea departe de soțul ei. Anne se oprește și se holbează la peretele comun al camerei de zi, încercând să se decidă ce să facă.
   Cynthia este chiar de partea cealaltă a peretelui.
   Dar Anne nu are curaj. E prea îndurerată. I-a spus detectivului ce a auzit atunci, dar încă nu l-a întrebat pe Marco ce s-a întâmplat. Iar Marco nu i-a zis nimic despre asta. Se pare că au un obicei nou, acela de a nu vorbi despre lucruri dificile. Înainte, vorbeau despre tot; mă rog, despre aproape tot. Dar de când a apărut copilul, situația s-a schimbat.
   Depresia a făcut-o să-și piardă interesul față de orice. La început, Marco îi aducea flori, ciocolată, făcea gesturi mici ca să-i ridice moralul, dar nimic nu funcționa, în niciun fel. Nu i-a mai povestit ce făcea el în ziua respectivă și cum îi mergea afacerea. Ea nu putea să vorbească despre munca ei, pentru că nu se mai ducea la muncă. Nu prea mai aveau subiecte de conversație în afară de copil. Poate că Marco avea dreptate.
   Poate că ar fi trebuit să-și reia serviciul după naștere.
   Trebuie să vorbească cu el, să-l facă să promită că nu o să mai aibă niciodată de-a face cu Cynthia. Nu e de încredere. Prietenia lor cu familia Stillwell s-a terminat. Dacă îi spune lui Marco ce știe, dacă îi spune ce a auzit din capul scărilor, el o să se simtă îngrozitor. Deja se simte îngrozitor. Anne nu are nicio îndoială că el se va ține deoparte de Cynthia acum. Nu are de ce să-și facă griji în privința asta.
   Dacă trec peste acest moment, va trebui să vorbească cu Marco despre Cynthia și despre afacere. Vor trebui să fie mai sinceri unul cu altul ca înainte.
   Anne simte nevoia să facă ordine, dar casa este deja imaculată. Este ciudată energia pe care o simte acum, în toiul zilei, alimentată de anxietate. Când încă o avea pe Cora, abia se târa prin casă toată ziua.
   Cam pe la ora asta, se ruga să adoarmă Cora. Îi scapă un hohot de plâns.
   Trebuie să-și facă de lucru. Începe de la intrarea din față, curățând grătarul vechi care acoperă aerisirea. Ornamentele răsucite din fier sunt acoperite de praf și trebuie frecate manual. Anne ia o găleată cu apă caldă și o cârpă și, așezându-se pe podea, lângă ușă, începe să le șteargă, frecând bine canelurile. Asta o calmează.
   În timp ce stă acolo, prin fanta ușii sunt împinși niște fluturași, care aterizează lângă ea și o sperie. Se uită la mormanul de pe podea și îngheață. Sâmbăta nu vine poșta. Anne își dă seama că și-a ținut respirația și expiră lung.
   Nu mai deschide niciun plic în ultima vreme. Ar vrea să arunce toată corespondența, dar Marco a pus-o să promită c-o să păstreze tot. El le verifică pe toate zilnic, în caz că răpitorii încearcă din nou să îi contacteze. Ei nu îi spune ce găsește.
   Anne își ia găleata și cârpa și se duce la etaj, ca să curețe și grătarul de acolo. Începe cu biroul, aflat la capătul holului. Când trage grătarul decorativ original, ca să-l curețe mai ușor, vede ceva mic și întunecat în conducta de aerisire. Speriată, se uită mai de aproape, temându-se să nu dea peste un șoarece mort sau poate chiar peste un șobolan. Dar nu este niciun șobolan. E un telefon mobil.
   Anne își pune capul între genunchi și se silește să nu leșine. Se simte ca și cum ar avea un atac de panică, ca și cum tot sângele i s-ar scurge din corp. Privirea îi este încețoșată de pete negre. După câteva momente, senzația de leșin dispare și Anne își ridică iar capul. Se uită la telefonul mobil din conducta de aerisire. Pe de o parte, vrea să pună grătarul la loc, să coboare la parter și să-și facă o ceașcă de cafea, ca și cum nu l-ar fi văzut niciodată. Dar se întinde să-l ia.
    Telefonul este lipit de peretele lateral al conductei de aerisire. Anne trage cu putere, iar telefonul se desprinde și îi cade în mână. A fost lipit de peretele interior cu bandă adezivă argintie.
   Se holbează la telefonul din mâna ei. Nu l-a mai văzut înainte. Nu este al lui Marco. Știe telefonul lui. Îl ține mereu cu el. Dar nu se poate minți singură. Cineva a ascuns telefonul ăsta în casa lor și nu a fost ea.
   Marco are un telefon mobil secret. De ce?
   Prima dată se gândește la Cynthia. Chiar au o aventură? Sau este vorba despre altcineva? El lucrează până târziu uneori. Ea a fost grasă și nefericită. Dar până în seara cu Cynthia, nu s-a gândit niciodată că Marco ar putea s-o înșele. Poate că nu a observat ea nimic. Poate că e o proastă. Nevasta află mereu ultima, nu-i așa?
   Telefonul pare nou. Îl deschide. Acesta se aprinde. Deci l-a ținut încărcat. Dar acum trebuie să deseneze un model ca să-l deblocheze.
   Habar nu are care e cel corect. Nu știe nici măcar să deblocheze telefonul obișnuit al lui Marco. Face câteva încercări, însă după ce greșește de prea multe ori, telefonul se blochează de tot.
   Gândește, își spune ea, dar nu poate. Stă acolo nemișcată, cu telefonul în mână.

   Prin mintea detectivului Rasbach trec multe lucruri pe drumul spre locul crimei din Catskills.
    Se gândește la audierea de mai devreme cu Marco și Anne Conti.
   Bănuiește că acesta e felul lui Marco de a-i spune că bărbatul mort a fost complicele lui și de a-l ruga să-l ajute să-și ia copilul înapoi. Amândoi știu c-ar putea să fie puțin cam târziu pentru asta. Marco știe că Rasbach crede că el a răpit-o pe Cora și că, la rândul lui, a fost păcălit de alții mai șmecheri. Este evident că bărbatul mort are o legătură cu asta. Trebuie să fie bărbatul misterios care a trecut cu mașina pe alee la 12:35 a.m. În plus, ce loc ar fi mai bun să ascunzi un copil decât o cabană îndepărtată?
   Probabil copilul era în viață când a fost luat din casa familiei Conti, își dă seama Rasbach, altfel Marco n-ar fi venit la el acum. Marco își asumă un mare risc, dar este absolut disperat. Dacă Rasbach are dreptate, atunci mama poate fi absolvită de orice vină. În pofida problemelor mintale, înseamnă că nu și-a omorât copilul.
   Este foarte curios să vadă ce va găsi la locul crimei.
   Între timp, Jennings încearcă să stabilească o legătură între Marco și bărbatul mort, Derek Honig. Poate că vor găsi ceva, oricât de fragil, care să facă legătura dintre cei doi. Rasbach nu prea crede asta, pentru că altfel Marco n-ar fi venit la el. Însă Derek Honig este mort și poate Marco este convins că e un risc pe care poate să și-l asume, dacă există și cea mai mică șansă să-și recupereze copilul.
   Rasbach este convins că Marco își iubește fiica și că nu a intenționat niciodată să o pună în pericol. Aproape că îi este milă de el. Numai că apoi se gândește la copil, care probabil este mort, și la mamă, care este distrusă, și mila îi dispare.
   - Cotește aici, îi zice el polițistului de la volan.
   Ies de pe autostradă și merg o vreme pe un drum forestier murdar. În cele din urmă, ajung la o fundătură. Mașina de poliție se hurducăie pe un drumeag plin de făgașe și de buruieni, și tufișuri crescute în neștire, până când se oprește în fața unei cabane simple din lemn, înconjurată de banda galbenă care marchează locul unei crime. Mai este o mașină de poliție acolo, evident așteptându-i pe ei.
   Cei doi coboară din mașină. Rasbach este fericit că poate, în sfârșit, să-și întindă picioarele.
   - Detectivul Rasbach, se prezintă el polițistului local.
   - Ofițer Watt, domnule. Pe aici, vă rog.
   Rasbach se uită în jurul lui, nu lasă nimic să-i scape. Zărește un lac mic, părăsit, în spatele cabanei. Nu se mai văd alte cabane. Un loc perfect în care să ascunzi un bebeluș câteva zile, se gândește el.
   Intră în cabană. Este veche, de prin anii ’70, cu podea urâtă de linoleum în bucătărie, o masă de plastic și dulapuri demodate.
   - Unde era cadavrul? întreabă Rasbach.
   - Acolo, răspunde polițistul arătând din cap spre camera principală.
   Camera este mobilată cu resturi aruncate de alții, care nu se potrivesc între ele. Nu e nicio îndoială în privința locului în care a fost găsit cadavrul. Covorul bej și vechi este pătat cu sânge proaspăt.
   Rasbach se lasă pe vine ca să se uite mai bine.
   - Arma crimei?
   - Am dus-o la laborator. A folosit o lopată. L-a lovit peste cap cu ea. De mai multe ori.
   - Fața mai poate fi recunoscută? întreabă Rasbach, ridicându-și capul ca să se uite la polițist.
   - E diformă, dar poate fi recunoscută.
   Rasbach se ridică iar și se gândește dacă să-l ducă pe Marco la morgă, să se uite la cadavru. Cu asta nu te joci.
   - Deci, ce teorie aveți?
   - La prima privire? Noi zicem că e un jaf eșuat, dar, fie vorba între noi, nu e nimic aici care să merite furat. Sigur, nu știm dacă a fost ceva de furat. E un loc destul de izolat. Poate o afacere cu droguri care a mers prost.
   - Sau o răpire.
   - Sau o răpire, adaugă polițistul. Părea un pic cam personal, după felul în care a fost lovit de mai multe ori cu lopata. Chiar și după ce era mort, vreau să spun.
   - Și n-ați găsit deloc lucruri pentru bebeluși? Scutece, biberoane, chestii de genul ăsta? întreabă Rasbach, aruncându-și ochii prin cabană.
   - Nu. Dacă a fost un copil aici, oricine l-a luat a făcut curățenie după el.
   - Ce făcea cu gunoiul?
   - Credem că o parte îl ardea aici, în sobă, așa că am căutat deja, și mai e și o vatră afară. Dar nu e deloc gunoi aici și nici în sobă sau în vatră. Deci ori tipul nostru tocmai dusese gunoiul la groapă, ori altcineva a făcut curat. E o groapă de gunoi la vreo 30 de kilometri de aici, unde se înregistrează plăcuțele de înmatriculare, și el n-a fost acolo în ultima săptămână.
   - Deci n-a fost un jaf eșuat. Nimeni nu vine să jefuiască, omoară pe cineva și îi aruncă gunoiul.
   - Nu.
   - Mașina lui unde e?
   - La laborator.
   - Ce marcă e?
   - E hibrid, un Prius V. Negru.
   Bingo, se gândește Rasbach. Are o bănuială că de data asta cauciucurile se vor potrivi cu urmele din garajul familiei Conti. Și, indiferent cât de meticulos face cineva curat, dacă bebelușul a fost aici câteva zile, vor exista dovezi ADN. Se pare că tocmai au făcut prima descoperire majoră în cazul răpirii Corei.
   În sfârșit, s-ar putea să ajungă la o concluzie.

Capitolul douăzeci și patru

   Marco este la birou, uitându-se în gol pe fereastră.
    Nu mai e nimeni acolo. Nu are angajați care să lucreze de la sediul firmei. În plus, cum e sâmbătă, este liniște și în restul clădirii, lucru pentru care este sincer recunoscător.
   Se gândește la întâlnirea de mai devreme pe care el și Anne au avut-o cu detectivul Rasbach. Rasbach știe, e sigur de asta. Ochii ăia ai lui parcă văd direct prin el. Marco putea la fel de bine să se ridice în picioare și să spună: Asta e bărbatul cu care am conspirat să o ia pe Cora vreo câteva zile și să negocieze apoi banii de răscumpărare. Acum e mort. Lucrurile mi-au scăpat de sub control. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră.
   Acum au un avocat. Un avocat care e celebru pentru că-i ajută pe vinovați să fie achitați. Își dă seama acum că ăsta e un lucru bun. Nu vor mai fi audieri fără să fie și avocatul prezent. Lui Marco nu-i mai pasă de reputația lui; nu vrea decât să nu meargă la închisoare și să nu afle Anne.
   Îi sună telefonul mobil. Se uită pe ecran. E Cynthia. Curva aia! De ce l-o suna oare? Ezită, întrebându-se dacă să răspundă sau să lase apelul să ajungă în căsuța vocală, dar până la urmă răspunde.
   - Da!
   Tonul lui e rece. N-o s-o ierte niciodată pentru că i-a mințit pe polițiști.
   - Marco, toarce Cynthia de parcă ultimele câteva zile nu ar fi existat niciodată, de parcă fetița lui n-ar fi dispărut și totul ar fi la fel ca înainte.
   Cât și-ar dori să fie așa!
   - Ce e? spune Marco.
   Vrea să scurteze conversația.
   - Vreau să vorbesc cu tine despre ceva, spune Cynthia puțin mai formal. Poți să vii pe la mine?
   - De ce? Vrei să-ți ceri scuze?
   - Scuze? zice ea surprinsă.
   - Pentru că i-ai mințit pe polițiști. Pentru că le-ai spus că eu m-am dat la tine când, de fapt, amândoi știm că tu te-ai dat la mine.
   - Îmi pare rău pentru asta. Chiar am mințit, zice ea încercând să pară ghidușă.
   - Ce mama dracului? Îți pare rău? Ai idee în ce necazuri m-ai băgat?
   - Putem să discutăm despre asta?
   Nu mai e ghidușă.
   - De ce trebuie să discutăm despre asta?
   - Îți explic când ajungi aici, zice Cynthia și închide brusc.
   Marco stă la birou 5 minute întregi, bătând cu degetele în el, încercând să decidă ce să facă. În cele din urmă, se ridică, trage jaluzelele, pleacă din birou și încuie ușa. Nu se simte în largul lui să o ignore. Cynthia nu este genul de femeie pe care să o ignori. Mai bine să vadă ce are de spus.
   Când ajunge în cartier, Marco își dă seama că, dacă se duce s-o vadă pe Cynthia, chiar și pentru câteva minute, ar fi mai bine ca Anne să nu afle. În plus, vrea să evite și reporterii. Așa că mai bine nu parchează în fața casei. Dacă parchează în garaj, poate să se ducă mai întâi la Cynthia câteva minute și apoi acasă.
   Parchează Audi-ul în propriul garaj, apoi se duce prin curtea din spate acasă la Cynthia și bate la ușă. Se simte vinovat, ca și cum s-ar furișa acolo fără știrea soției. Dar nu asta face, vrea doar să afle ce are să-i spună Cynthia și după aceea o să plece naibii de acolo. Nu vrea să se furișeze fără știrea soției. Se uită fără țintă prin curte cât timp așteaptă să i se deschidă ușa. Acolo stătea el când ea i s-a urcat în poală.
   Cynthia vine la ușă. Pare surprinsă.
   - Te așteptam la ușa din față, spune ea.
   Parcă ar vrea să insinueze ceva. Totuși, nu flirtează cum face ea de obicei. Marco observă imediat că Cynthia nu este într-o dispoziție sexy.
   Mă rog, nici el nu e.
   Intră în bucătărie.
   - Despre ce e vorba? spune Marco. Trebuie să ajung acasă.
   - Cred că pentru asta ai la dispoziție câteva minute, zice Cynthia și se sprijină de blatul din bucătărie, încrucișându-și brațele sub sâni.
   - De ce ai mințit poliția? întreabă brusc Marco.
   - N-a fost decât o minciună mică, zice Cynthia.
   - Nu, n-a fost.
   - Îmi place să spun minciuni. Și ție la fel.
   - Ce dracu’ tot spui acolo? se răstește Marco furios.
   - Tu trăiești în minciună, nu-i așa, Marco?
   Marco începe să simtă un fior. Doar ea nu știe. Ea nu știe nimic. De unde să știe?
   - Despre ce dracu’ vorbești?
   Clatină din cap de parcă n-ar avea nicio idee la ce face ea aluzie.
   Cynthia îi aruncă o privire rece, prelungă.
   - Îmi pare rău că trebuie să-ți spun asta, Marco, dar Graham are o cameră de luat vederi ascunsă în curtea din spate.
   Marco nu spune nimic, dar i s-a făcut brusc frig.
   - Și era pornită în seara în care ați fost voi aici, în seara în care copilul vostru a dispărut.
   Știe, se gândește Marco. Futu-i! Futu-i! Începe să transpire. Se uită la fața ei frumoasă, care lui i se pare acum atât de urâtă. E o curvă manipulatoare. Poate că merge la cacealma. Și el poate să facă asta.
   - Ați avut o cameră de luat vederi care era pornită? L-ați surprins pe răpitor? întreabă el de parcă asta ar fi o veste bună.
   - O, da, zice ea, cu siguranță.
   Marco știe că e terminat. Cynthia îl are înregistrat pe video. Își dă seama după fața ei.
   - Tu ai fost.
   - Rahat, râde Marco batjocoritor, încercând să se comporte de parcă n-ar crede niciun cuvânt, dar știe că e în van.
   - Vrei să vezi înregistrarea?
   Vrea s-o strângă de gât.
   - Da, zice el.
   - Vino cu mine, spune ea și se întoarce ca să meargă la etaj.
   El o urmează în dormitorul pe care îl împarte cu Graham. Se gândește la cât de naivă este Cynthia să invite în dormitorul ei un bărbat pe care îl știe deja capabil de răpire. Nu pare să-i fie frică. Pare să fie stăpână pe situație. Dar asta îi place ei, să dețină controlul, să tragă sforile și să-i privească pe oameni dansând după cum le cântă ea. Îi place și un pic de condiment, un pic de pericol. Este evident c-o să-l șantajeze. Marco se întreabă dacă o să-i permită așa ceva.
   Pe pat e un laptop deschis. Cynthia apasă pe niște taste și începe să ruleze un film cu data și ora înregistrate. Marco clipește rapid în timp ce urmărește filmul.
    Iată-l pe el umblând la bec și intrând în casă. Iese după câteva minute cu Cora în brațe, înfășurată în păturica ei albă. Este el, fără nicio îndoială. Se uită în jur să se asigure că nu-l vede nimeni. Aproape că privește direct spre camera de luat vederi, numai că habar nu are că este o cameră acolo. Apoi merge repede spre ușa din spate a garajului și apare din nou, după aproximativ un minut, traversând curtea fără copil. A uitat să reseteze lumina senzorului. Uitându-se acum la toate acestea, după tot ce s-a întâmplat, Marco este copleșit de regret, vinovăție și rușine.
   Și de furie că a fost prins. De ea. Cynthia va arăta înregistrarea la poliție. I-o va arăta lui Anne. E terminat.
   - Cine a mai văzut asta? întreabă el.
   Este surprins de cât de normală pare vocea lui.
   Ea îi ignoră întrebarea.
   - Ai omorât-o? întreabă Cynthia aproape jucăuș, ca de obicei.
   Pe Marco îl dezgustă ea și curiozitatea ei morbidă, lipsită de compasiune. Nu-i răspunde. Vrea oare ca ea să-l creadă capabil de crimă?
   - Cine a mai văzut înregistrarea? cere el să știe, privind-o înspăimântător.
   - Nimeni, minte ea.
   - Graham?
   - Nu, el n-a văzut-o, spune Cynthia. I-am spus că am verificat camera de luat vederi, dar că bateria se descărcase. N-a bănuit nimic. Nu știe nimic despre asta.
   Apoi adaugă.
   - Îl știi pe Graham, nu prea îl interesează.
   - Și de ce mi-ai arătat-o mie? întreabă Marco. De ce nu te-ai dus direct la poliție?
   - De ce aș face așa ceva? Suntem prieteni, nu?
   Îi zâmbește timid.
   - Termină cu aberațiile, Cynthia!
   - Bine.
   Zâmbetul dispare.
   - Dacă vrei să păstrez secretul, o să te coste.
   - Păi, asta e o problemă, Cynthia, spune Marco stăpânindu-și bine vocea, pentru că nu am bani.
   - Ei, hai, trebuie să ai ceva.
   - Sunt lefter, zice el rece. De ce crezi că mi-am răpit propriul copil? Ca să mă distrez?
   Pe fața Cynthiei se citește dezamăgirea în timp ce își modifică așteptările.
   - Poți să ipotechezi casă, nu?
   - E deja ipotecată.
   - Mai fă o ipotecă!
   Ce nenorocită fără inimă!
   - Nu pot. Nu fără să afle Anne, bineînțeles.
   - Păi atunci poate trebuie să-i arătăm și lui Anne înregistrarea.
   Marco face un pas brusc spre ea. Nu este nevoie să joace rolul omului disperat, chiar este un om disperat. Ar putea s-o strângă de gât chiar acum, dacă ar vrea. Numai că Cynthia nu pare speriată, ci încântată. Ochii îi strălucesc, iar sânii i se ridică și coboară rapid în timp ce respiră. Poate că mai mult decât orice altceva își dorește pericolul. Fiorul. Poate că vrea ca el s-o trântească pe patul lângă care stau în picioare. O fracțiune de secundă, Marco se gândește la asta. Atunci nu l-ar mai șantaja? Slabe șanse.
   - Nu arăți înregistrarea aia nimănui!
   Ea nu răspunde imediat. Îl privește direct în ochi. Fețele lor sunt doar la câțiva centimetri distanță.
   - Aș prefera să nu o arăt nimănui, Marco. Aș vrea să rămână numai între noi. Dar trebuie să mă ajuți și tu. Trebuie să faci rost de bani.
   Marco se gândește furios. Nu are bani deloc. Nu știe cum să facă rost de bani. Va trebui să tragă de timp.
   - Uite ce-i, lasă-mă un timp să mă gândesc cum să fac. Știi ce de rahat e viața mea acum.
   - Nu prea ți-au ieșit planurile, nu-i așa? zice ea. Bănuiesc că te așteptai să recuperezi copilul, nu-i așa?
   Lui Marco îi vine s-o lovească, dar se abține.
   Ea se uită la el, estimativ.
   - Te las un timp. Nu voi arăta nimănui înregistrarea - deocamdată.
   - Despre câți bani vorbim aici?
   - Două sute de mii.
   E mai puțin decât se aștepta el. Credea că o să ceară mai mult, o sumă mai potrivită cu firea ei flamboaiantă. Dar dacă o plătește, o să-i ceară și mai mult, și mai mult - așa se întâmplă cu șantajiștii. Nu scapi niciodată de ei. Așa că suma pe care o cere acum e neînsemnată. Chiar dacă o plătește și ea șterge înregistrarea în fața lui, nu o să poată fi sigur niciodată că nu există copii. Viața lui este complet distrusă, din atâtea puncte de vedere. Se întreabă de ce mai continuă să trăiască.
   - Cred că e o sumă corectă, zice ea.
   - Plec acum. Nu te apropia de Anne!
   - Bine. Dar dacă devin nerăbdătoare, dacă nu primesc vești de la tine, e posibil s-o sun.
   Marco trece brutal pe lângă ea și pleacă din dormitor, coboară scările și iese pe ușa de sticlă glisantă de la bucătărie fără să privească în urmă.
   Este așa de furios că nici nu poate să gândească limpede. Furios și speriat. Există o dovadă. Dovada că el a luat copilul. Asta schimbă totul.
   Anne o să afle. Iar el ar putea să fie închis vreme îndelungată.
   În momentul acesta, nu vede cum ar putea să se înrăutățească situația. Intră în curtea lui pe poarta care o separă de grădina Cynthiei.
   Anne este acolo, udă niște plante.
   Privirile li se întâlnesc.

Capitolul douăzeci și cinci

   Anne îl vede pe Marco venind din curtea Cynthiei și face ochii mari.
   Șocul o lasă fără cuvinte, cu stropitoarea în mână. Marco a fost la Cynthia. De ce? Există un singur motiv pentru care s-ar duce la ea. Anne îl întreabă oricum, din partea cealaltă a curții.
   - Ce căutai la Cynthia?
   Tonul ei este rece.
   Marco arată ca o căprioară surprinsă de lumina farurilor, ca atunci când este prins asupra faptului și nu știe ce să facă. Niciodată nu a fost bun la improvizații. Lui Anne aproape că îi este milă de el. Dar nu poate să-i fie milă de el pentru că în momentul ăsta îl urăște. Scapă din mână stropitoarea și fuge pe lângă el, pe ușa din spate, în casă.
   El se duce după ea, strigând-o disperat:
   - Anne! Așteaptă!
   Dar ea nu așteaptă. Fuge sus. Acum plânge tare, în hohote. El o urmează îndeaproape pe scări, rugând-o să vorbească cu el, să-l lase să-i explice.
   Numai că habar nu are cum să-i explice. Cum să-i explice de ce s-a dus pe furiș acasă la Cynthia, fără să dezvăluie existența înregistrării?
   Se așteaptă ca Anne să intre în dormitor și să se arunce pe pat, în lacrimi, așa cum face de obicei când este supărată. Poate o să-i trântească ușa în nas și o s-o încuie. A mai făcut așa. Până la urmă, va ieși de acolo, iar el va avea timp să se gândească.
   Numai că ea nu fuge în dormitor și nu se aruncă plângând pe pat. Nu se încuie în dormitorul lor. În schimb, aleargă pe hol până în birou. El e chiar în urma ei. O vede lăsându-se în genunchi în fața grilajului de la aerisire.
   O, nu! Doamne, nu!
   Trage de grilaj, își bagă mâna înăuntru și smulge telefonul mobil de pe peretele lateral al conductei de aerisire. Lui Marco i se face rău. Ea ține telefonul în mână și îl ridică să i-l arate, cu lacrimile curgându-i șiroaie pe obraji.
   - Ce dracu’ e asta, Marco?
   Marco înlemnește. Nu poate să creadă că se întâmplă așa ceva. Brusc, trebuie să se abțină să nu râdă. Chiar e comic tot ce se întâmplă, pe bune. Înregistrarea Cynthiei. Acum și asta. Ce naiba o să-i spună?
   - Așa ai comunicat cu Cynthia, nu-i așa? îl acuză Anne.
   El se holbează la ea, nedumerit pentru o clipă. Se oprește chiar la timp, înainte să zică: De ce aș folosi un telefon mobil s-o sun pe Cynthia când e chiar la casa de alături? Ezitarea lui îi sugerează altceva lui Anne. 
    - Sau este vorba despre altcineva?
   Marco nu poate să-i spună adevărul, că telefonul mobil ascuns, pe care ea îl ține acum în mână, era singura modalitate prin care el putea să comunice cu complicele lui la răpirea copilului; cu bărbatul care este mort acum. Marco a ascuns un telefon cu cartelă, nedetectabil, în perete, ca să-și sune partenerul cu care a comis o faptă de neiertat. Ea crede că el a avut o aventură, cu Cynthia sau cu altcineva. Primul lui impuls este să o țină pe Anne departe de Cynthia. O să inventeze ceva.
   - Îmi pare atât de rău, începe el. Nu este Cynthia, jur.
   Ea țipă și aruncă tare cu telefonul în el. Acesta îl lovește în treacăt în frunte și ricoșează pe podea. Marco simte o durere ascuțită deasupra ochiului drept.
   O roagă să-l asculte:
   - S-a terminat, Anne. N-a însemnat nimic. A durat doar câteva săptămâni, minte el, imediat după ce s-a născut Cora și tu erai așa de obosită... A fost o greșeală. Nu am intenționat, pur și simplu s-a întâmplat.
   Turuie orice scuze îi trec prin minte.
   Ea îl privește furioasă și dezgustată, cu fața mânjită de lacrimi, cu nasul curgând și părul răvășit.
   - Poți să dormi pe canapea de acum înainte, zice ea cu amărăciune și durere în voce, până când hotărăsc ce am de făcut.
   Trece pe lângă el, se duce în dormitor și trântește ușa. El o aude răsucind cheia.
   Marco ridică încet telefonul de pe podea. Își atinge fruntea, unde l-a lovit mai înainte. Are sânge pe degete. Absent, deschide telefonul și formează automat modelul ca să-l deblocheze. Istoricul apelurilor arată că toate au fost făcute către același număr. Toate au rămas nepreluate.
   Marco încearcă să găsească o ieșire prin toată frica și confuzia lui.
   Cine ar fi putut să știe că Bruce o răpise pe Cora? Oare spusese Bruce altcuiva despre planul lor, cuiva care apoi s-a întors împotriva lui? Nu prea părea probabil. Sau poate fusese neglijent? Văzuse cineva fetița și o recunoscuse? Și asta părea puțin probabil.
   Alene, Marco se uită la telefonul din mână și, cu o tresărire, observă o notificare de apel nepreluat. Ultima dată când s-a uitat, nu era acolo.
   Sunetul este dezactivat, bineînțeles. Cine să-l sune de pe telefonul lui Bruce? Bruce e mort. Marco apelează numărul, cu inima bătându-i să-i iasă din piept. Sună. O dată, de două ori.
   Apoi, o voce pe care o recunoaște.
   - Chiar mă întrebam când o să suni.

   Anne plânge până adoarme.
    Când se trezește, afară e întuneric. Stă întinsă pe pat, ascultând cu atenție sunetele din casă. Nu aude nimic. Se întreabă unde e Marco. Ar suporta măcar să-l vadă în fața ochilor? Ar trebui oare să-l dea afară din casă? Își strânge perna aproape de corp și se gândește.
   Nu ar da bine dacă l-ar goni acum. Presa i-ar vâna ca o haită de animale. Ar părea mai vinovați ca oricând. Dacă ar fi nevinovați, de ce s-ar despărți? Poliția i-ar putea aresta. Îi pasă măcar?
   În ciuda celor întâmplate, Anne știe că Marco este un tată bun și că o iubește pe Cora, că suferă și el din cauza asta la fel ca ea. Știe că el n-a avut nicio legătură cu dispariția Corei, indiferent ce i-au spus polițiștii și ce au sugerat cu întrebările lor viclene și cu ipotezele. Nu poate să-l dea afară, cel puțin deocamdată, chiar dacă i se face rău la gândul că a fost cu altă femeie.
   Anne închide ochii și să străduie să-și amintească seara cu pricina.
   Este prima dată când încearcă să se întoarcă cu gândul la camera aceea, la seara în care a dispărut Cora. A tot evitat până acum. Dar acum privește cu ochii la minții ultima dată când și-a văzut fetița. Cora era în pătuț. Camera era întunecată. Cora stătea pe spate, cu brațele ei dolofane ridicate pe lângă cap, cu părul blond ondulându-i-se umed pe frunte.
   Ventilatorul de pe tavan se învârtea leneș deasupra. Fereastra dormitorului era deschisă, dar aerul din noaptea aceea era tot sufocant.
   Anne își amintește acum. A stat lângă pătuț și s-a uitat în jos la pumnii mici ai fetiței ei, la piciorușele ei goale, îndoite. Era prea cald ca s-o învelească. A rezistat dorinței de a se întinde și a-i mângâia fruntea, de teamă să n-o trezească. Voia s-o strângă pe Cora în brațe, să-și îngroape fața în ceafa copilului și să suspine, dar s-a oprit. Era copleșită de sentimente: dragoste, în cea mai mare parte, și tandrețe, dar și deznădejde, disperare și inadecvare - și îi era rușine.
   În timp ce stătea lângă pătuț, încerca să nu se învinuiască, dar era greu. Părea vina ei că nu era o proaspătă mamă fericită. Că era dărâmată. Dar fiica ei - fiica ei era perfectă. Fetița ei iubită. Copilul nu avea nicio vină. Pentru nimic.
   Voia să rămână în camera Corei, să se așeze în scaunul confortabil pentru alăptat și să adoarmă. În schimb, a ieșit pe furiș din încăpere și s-a întors la petrecerea de alături.
   Anne nu-și amintește nimic altceva despre ultima vizită, cea de la miezul nopții. N-a zgâlțâit copilul, nici nu l-a scăpat. Cel puțin nu atunci. Nici măcar nu l-a luat în brațe. Își amintește foarte clar că nu l-a luat în brațe și nu l-a atins, de teamă să nu-l trezească. Pentru că, atunci când o hrănise, la 11, Cora fusese agitată. Se trezise și fusese dificilă.
   Anne o hrănise, dar pe urmă Cora nu mai voia să se liniștească. Anne se plimbase cu ea în brațe, îi cântase. Poate i-a dat o palmă. Da, i-a dat o palmă. Îi este atât de rușine acum, când își aduce aminte.
   Anne fusese obosită și frustrată, supărată din cauza poveștii cu Marco și Cynthia de la petrecere. Plângea. Nu-și amintește s-o fi scăpat pe Cora sau s-o fi scuturat. Dar nu-și amintește nici că a schimbat-o de haine. De ce? Dacă nu-și aduce aminte că a schimbat-o de haine, ce altceva a uitat? Ce a făcut după ce i-a dat o palmă?
   Când au întrebat-o polițiștii despre salopeta roz, a răspuns ce credea că era adevărat: că îi schimbase hainele. Adesea o schimba pe Cora de haine când îi dădea să mănânce ultima dată în ziua respectivă și îi punea alt scutec. A presupus că și în seara aceea făcuse la fel. Știe că așa trebuie să fi făcut. Doar că nu-și amintește.
   Anne simte un fior în sufletul ei. Se întreabă acum dacă nu cumva chiar i-a făcut ceva copilului când i-a dat să mănânce la 11. I-a dat o palmă, dar după aceea nu mai ține minte nimic. I-a făcut ceva mai rău? I-a făcut ceva? A omorât-o? Oare Marco a găsit-o moartă la 11:30, a presupus ce era mai rău și a acoperit-o pe ea? A chemat pe cineva s-o ia pe Cora de acolo? De asta voia să mai rămână la petrecere, ca să-i dea timp celeilalte persoane să o ia?
    Anne încearcă cu disperare să-și aducă aminte dacă fetița respira la miezul nopții. Nu-și amintește. Nu e sigură. Groaza și remușcarea o îmbolnăvesc.
   Îndrăznește să îl întrebe pe Marco? Vrea să afle așa ceva?

Capitolul douăzeci și șase

   La auzul vocii socrului său, Marco se prăbușește pe podea. E atât de confuz și de uimit, încât nu poate să vorbească.
   - Marco? întreabă Richard.
   - Da.
   Vocea lui pare moartă, chiar și pentru propriile urechi.
   - Știu ce ai făcut.
   - Ce am făcut, repetă Marco monoton.
   Încă încearcă să înțeleagă. De ce are tatăl lui Anne telefonul lui Derek Honig? L-a găsit poliția la locul crimei și i l-a dat lui? Este o capcană?
   - Ți-ai răpit copilul pentru răscumpărare. Ai furat de la părinții soției tale. De parcă nu ți-am dat destul deja.
   - Despre ce vorbești? întreabă Marco disperat, încercând să tragă de timp, să găsească o scăpare din situația asta bizară.
   Se luptă cu impulsul de a închide de panică. Trebuie să nege, să nege, să nege. Nu există nicio dovadă. Dar apoi își aduce aminte de înregistrarea Cynthiei. Și acum apelul ăsta. Care anume sunt implicațiile acestui apel? Dacă poliția a găsit telefonul lui Derek, dacă ascultă conversația lor, acum că Marco a sunat, poliția are dovada necesară că Marco era complice cu Derek.
   Dar poate poliția nu știe nimic despre telefon. În acest caz, implicațiile sunt înspăimântătoare. Pe Marco îl trec fiorii.
   - Haide, Marco, spune Richard. Fii bărbat o dată în viața ta!
   - De unde ai telefonul ăla? întreabă Marco.
   Dacă nu poliția a găsit telefonul și i l-a dat lui Richard, ca să-i întindă o capcană lui Marco, înseamnă că Richard l-a luat de la Derek. Richard l-a omorât pe Derek?
   - Tu o ai pe Cora, nenorocitule? șuieră Marco disperat.
   - Nu. Nu încă. Dar o s-o recuperez.
   Socrul lui adaugă cu amărăciune:
   - Nu datorită ție.
   - Poftim? Trăiește? exclamă Marco, nevenindu-i să creadă.
   - Așa cred.
   Lui Marco i se taie răsuflarea. Cora, în viață! Nimic altceva nu mai contează. Nu contează decât să-și ia copilul înapoi.
   - De unde știi? Ești sigur? șoptește Marco.
   - Pe cât de sigur pot să fiu fără s-o țin în brațe.
   - De unde știi? întreabă iar Marco disperat.
   - Răpitorii ne-au contactat pe noi. Știau din ziare că noi am plătit prima răscumpărare. Ei vor mai mult. O să plătim oricât cer. O iubim pe Cora, știi asta.
   - Nu i-ați spus lui Anne, zice Marco, încercând să priceapă ultimele noutăți.
   - Bineînțeles că nu. Știm că e greu pentru ea, dar probabil așa e cel mai bine, până când știm sigur ce se va întâmpla.
   - Înțeleg, zice Marco.
   - Adevărul este că trebuie să ne protejăm fetele de tine, Marco, zice Richard pe un ton distant. Trebuie s-o protejăm pe Cora. Și trebuie s-o protejăm și pe Anne. Ești periculos, Marco, cu planurile și comploturile tale.
   - Nu sunt periculos, ticălosule! spune Marco răutăcios. De unde ai telefonul ăla?
   Richard răspunde rece:
   - Răpitorii ni l-au trimis, așa cum v-au trimis vouă salopeta. Cu un bilet, despre tine. Probabil ca să nu ne ducem la poliție. Dar știi ceva? Îmi pare bine că au procedat așa. Și putem să dovedim, dacă vrem. Dar toate la vremea lor. Mai întâi, trebuie s-o luăm pe Cora înapoi.
   Vorbește mai încet, până ce vocea i se transformă într-o amenințare șoptită:
   - Acum eu dețin controlul, Marco. Așa că să nu îndrăznești să strici ceva! Nu spune poliției și nu-i spune lui Anne! Nu vreau să-și facă iar speranțe degeaba, în cazul în care ceva nu merge cum trebuie.
   - Bine, spune Marco, cu gândurile vâjâindu-i în cap.
   Va face orice ca s-o recupereze pe Cora. Nu știe ce să creadă, dar vrea să creadă că fata lui e în viață. Trebuie să distrugă telefonul ăsta.
   - Și nu vreau să vorbești cu Alice. Nu vrea să vorbească cu tine, e foarte supărată pentru ce ai făcut.
   - Bine.
   - Încă n-am terminat cu tine, Marco, spune Richard și întrerupe brusc convorbirea.
   Marco stă pe podea vreme îndelungată, copleșit de o speranță nouă - dar și de disperare.

   Anne se dă jos din pat. Se duce încet la ușa dormitorului și o descuie, apoi trage de ea. Scoate capul pe hol. În casă e liniște. În birou e lumina aprinsă. Oare Marco a fost acolo în tot acest timp? Ce face el oare?
   Anne merge încet pe hol și deschide ușa biroului. Marco stă pe jos, cu telefonul mobil în mână. Are fața îngrozitor de palidă. Deasupra ochiului, unde l-a lovit ea cu telefonul, are o urmă oribilă, plină de sânge. Își ridică privirea când intră ea. Se uită lung unul la altul, niciunul neștiind ce să spună.
   În cele din urmă, vorbește Anne:
   - Te simți bine, Marco?
   Marco își atinge umflătura însângerată de pe frunte, își dă seama că îi zvâcnește capul de durere și aprobă ușor.
   Vrea cu disperare să-i spună că, până la urmă, s-ar putea ca fetița lor să fie în viață. Că există speranță. Că acum tatăl ei deține controlul și el nu dă greș niciodată, cu nimic. Nu ca soțul ei ratat. Vrea să-i spună că totul va fi bine.
   Dar nu va fi totul bine. E posibil să o ia înapoi pe Cora - el speră din tot sufletul - însă tatăl lui Anne se va asigura că Marco va fi arestat pentru răpire. Va face tot posibilul ca Marco să fie închis. Marco nu știe dacă Anne, în starea ei emoțională atât de fragilă, poate supraviețui unei trădări așa de șocante.
   O clipă se gândește cinic la cât de dezamăgită va fi Cynthia de turnura pe care o iau evenimentele.
   - Marco, spune ceva, zice Anne îngrijorată.
   - Sunt ok, șoptește Marco.
   Are gura uscată. E surprins că Anne vorbește cu el. Se întreabă ce a făcut-o să se răzgândească. În urmă cu câteva ore, i-a spus să se culce pe canapea cât timp se hotărăște ea ce are de făcut. S-a gândit că asta însemna că-l dădea afară. Acum, se poartă aproape ca și cum i-ar părea rău.
   Vine și se așază lângă el pe jos. Brusc, Marco se teme că tatăl ei ar putea suna din nou pe telefonul acela. Cum ar explica asta? Pe furiș, închide telefonul.
   - Marco, trebuie să-ți spun ceva, începe Anne nesigur.
   - Ce s-a întâmplat, iubirea mea? întreabă Marco.
   Întinde mâna și îi dă o șuviță de păr la o parte de pe față. Ea nu se ferește. La gestul tandru, care îi amintește de zilele fericite, îi dau lacrimile.
   Își coboară privirea și spune:
   - Trebuie să fii sincer cu mine, Marco.
   El dă din cap, dar nu spune nimic. Se întreabă dacă Anne bănuiește ceva. Se întreabă ce va zice dacă ea îl provoacă să-i spună adevărul.
   - În noaptea cu răpirea, ultima dată când ai venit la Cora...
   Se întoarce spre el acum, iar el se încordează, temându-se de ce urmează.
   - Trăia?
   Marco tresare. Nu se aștepta la asta.
   - Bineînțeles că trăia, spune el. De ce întrebi asta?
   Se uită îngrijorat la chipul ei tulburat.
   - Pentru că nu-mi aduc aminte, șoptește Anne. Când am văzut-o, la miezul nopții, nu-mi aduc aminte dacă respira. Ești sigur că respira?
   - Da, sunt sigur că respira, spune Marco.
   Nu poate să-i spună că știe că respira pentru că i-a simțit inimioara bătând când a luat-o în brațe și a scos-o din casă.
   - De unde știi? spune ea, uitându-se atent la el, de parcă ar încerca să-i citească gândurile. Ai verificat? Sau doar te-ai uitat la ea?
   - Am văzut cum i se ridică și îi cobora pieptul când stătea în pătuț, minte Marco.
   - Ești sigur? Nu mă minți? întreabă Anne temătoare.
   - Nu, Anne, de ce mă întrebi asta? De ce crezi că nu respira? Ți-a zis ceva detectivul ăla prost?
   Ea se uită în poală.
   - Pentru că nu sunt sigură dacă respira când am văzut-o, la miezul nopții. N-am luat-o în brațe. Nu voiam să o trezesc. Nu-mi aduc aminte să fi observat dacă respira sau nu.
   - Asta-i tot?
   - Nu.
   Face o pauză, nesigură. În cele din urmă, își ridică privirea spre el și spune:
   - Când am venit la ea, la 11... am mintea goală, nu-mi amintesc asta deloc.
   Expresia de pe fața ei îl sperie. Marco simte că Anne urmează să-i spună ceva îngrozitor, ceva la care, într-un fel, el s-a așteptat tot timpul. Nu vrea să audă, dar nu poate să se miște.
   Anne șoptește:
   - Nu-mi amintesc ce am făcut. Mi se întâmplă uneori... am goluri în memorie. Fac un lucru și apoi nu-mi aduc aminte să-l fi făcut.
   - Cum adică? spune Marco.
   Vocea lui este ciudat de rece.
   Ea se uită la el, implorându-l din priviri.
   - Nu e vorba că am uitat din cauza vinului. Nu ți-am spus niciodată, dar când eram mai tânără, am fost bolnavă. Am crezut că îmi trecuse când te-am cunoscut pe tine.
   - Cum adică bolnavă? întreabă Marco speriat.
   Anne plânge acum.
   - E ca și cum m-aș deconecta de la realitate preț de câteva momente. Apoi, când revin, nu-mi amintesc nimic.
   El se uită la ea uluit.
   - Și nu te-ai sinchisit niciodată să-mi spui?
   - Îmi pare rău! Ar fi trebuit să-ți spun. Am crezut...
   Nu-și termină propoziția.
   - I-am mințit pe polițiști în legătură cu salopeta. Nu-mi aduc aminte când am schimbat-o. Doar am presupus că așa am făcut, dar nu-mi amintesc nimic, de fapt. În mintea mea e... un gol.
   Devine isterică.
   - Șșșș... zice Marco. Anne, Cora era bine. Sunt sigur.
   - Pentru că poliția crede că eu i-am făcut ceva rău. Crede că poate eu am omorât-o, că am sufocat-o cu o pernă sau că am strâns-o de gât, și că tu ai dus-o de aici ca să mă protejezi pe mine!
   - E ridicol! zice Marco, furios acum pe polițiști pentru că i-au băgat în cap așa ceva.
   Toți știu că poliția pe el îl urmărește. De ce era nevoie să o împingă pe Anne până la marginea unei depresii nervoase?
   - Chiar e ridicol? întreabă Anne, privindu-l ca apucată. Am lovit-o. Eram furioasă și am lovit-o.
   - Ce? Când? Când ai lovit-o?
   - Când i-am dat să mănânce, la ora 11. Era scâncită, iar eu... eu m-am enervat. Uneori... îmi pierdeam controlul... și îi dădeam o palmă, când nu voia să se oprească din plâns. Când tu erai la birou, iar ea nu se mai oprea odată din plâns.
   Marco o privește consternat.
   - Nu, Anne, sunt sigur că nu ai lovit-o, zice el, sperând să nu fie adevărat.
   E tulburător, la fel ca mărturisirea că are un fel de boală care o determină să nu mai știe ce face.
   - Dar eu nu știu, înțelegi? plânge Anne. Nu-mi aduc aminte! Poate i-am făcut ceva. Mă acoperi pe mine, Marco? Spune-mi adevărul!
   El îi cuprinde fața cu mâinile și o ține nemișcată.
   - Anne, Cora era bine. Trăia, respira la 12 și jumătate. Nu este vina ta. Nimic din ce s-a întâmplat nu e din vina ta.
   O ia în brațe, iar ea izbucnește în hohote.
   El se gândește: Totul e din vina mea.

Capitolul douăzeci și șapte

   După ce Anne alunecă, în sfârșit, într-un somn agitat, Marco rămâne treaz lângă ea, în pat, multă vreme, încercând să înțeleagă tot.
    Ar vrea să poată să discute despre încurcătura asta cu ea. Îi e dor de cum vorbeau înainte despre toate, de planurile pe care și le făceau. Dar acum nu mai poate să vorbească despre nimic cu ea. Când adoarme și el, are vise înspăimântătoare. Se trezește la patru dimineața speriat, cu inima bătându-i tare în piept și transpirat leoarcă pe cearșafurile ude.
   Știe doar atât: Richard negociază cu răpitorii. El și Alice vor plăti oricât e nevoie ca s-o recupereze pe Cora. Marco trebuie să spere și să se roage că Richard va reuși acolo unde el a dat greș. Richard are telefonul lui Derek și se aștepta ca Marco să fie la celălalt număr. Richard și Alice știu că Marco era complice cu Derek, că și-a răpit propriul copil pentru bani.
   Primul gând al lui Marco, și anume că Richard l-a omorât pe Derek și i-a luat telefonul, pare absurd acum. De unde ar fi putut Richard să știe despre Derek? Era Richard capabil să zdrobească țeasta unui om? Marco nu crede, deși îl urăște pe nenorocitul ăla.
   Dacă este adevărat că răpitorii i-au trimis telefonul lui Richard, atunci e bine. Asta înseamnă că poliția nu știe despre telefon sau, mă rog, nu încă.
   Dar Richard l-a amenințat. Ce i-a spus, mai exact? Marco nu-și amintește.
   Trebuie să vorbească cu Richard și să-l convingă să nu spună nici poliției, nici lui Anne despre rolul lui în răpire. Cum o să reușească asta? Va trebui să-i convingă că Anne nu va suporta șocul, că dacă vor dezvălui implicarea lui Marco în răpirea Corei o vor distruge pe ea.
   Părinții lui Anne i-ar scoate ochii toată viața, dar măcar poate că el, Anne și Cora ar putea fi din nou o familie. Dacă și-ar lua copilul înapoi, Anne ar fi fericită. El ar putea s-o ia de la capăt, să muncească pe brânci ca să aibă grijă de ele. Poate că Richard nu vrea cu adevărat să-l dea de gol. Asta i-ar face de râs în societate, le-ar afecta reputația în comunitatea de afaceri. Poate că tot ce vrea Richard este să afle niște secrete murdare cu care să-l aibă la mână pe Marco tot restul vieții lui. Ar fi tipic pentru Richard. Marco începe să respire puțin mai lejer.
   Trebuie să scape de telefon. Ce se întâmplă dacă Anne apasă pe REDIAL și îi răspunde tatăl ei? Apoi își amintește că ea nu știe parola.
   Oricum, tot trebuie să scape de el. Îl leagă de dispariția Corei. Nu poate risca să pună polițiștii mâna pe el.
   Mai e și problema cu Cynthia și cu înregistrarea ei. Habar n-are ce să facă în privința asta. Ea o să-și țină gura pe termen scurt, atâta timp cât poate s-o convingă că îi va face rost de bani.
   Doamne, ce de încurcături!
   Marco se trezește pe întuneric și pășește încet pe covorul din dormitor, atent să nu-și trezească soția. Se îmbracă repede, trăgându-și pe el jeanșii și tricoul cu care a fost îmbrăcat și cu o zi înainte. Apoi traversează holul spre birou și scoate telefonul din sertarul biroului, unde l-a pus aseară. Îl deschide și îl mai verifică o ultimă dată. Nimic. Nu are de ce să-l mai păstreze. Dacă trebuie să ia legătura cu Richard, poate să-l sune direct. Telefonul este singura dovadă fizică, în afară de înregistrarea Cynthiei, care îl incriminează.
   Ia lucrurile pe rând. Trebuie să scape de telefonul mobil.
   Înșfacă cheile de la mașină din bolul de lângă ușa de la intrare. Se gândește să-i lase un bilet lui Anne, dar, cum crede că se va întoarce înainte să se trezească ea, nu se mai obosește. Se strecoară în liniște pe ușa din spate, traversează curtea, intră în garaj și se urcă în Audi.
   E răcoare, chiar înainte să se crape de zi. N-a luat încă o hotărâre în privința telefonului, dar acum se trezește că merge spre lac. E întuneric.
   În timp ce conduce, singur pe șoseaua goală, se gândește la Cynthia.
   Trebuie să fii un anumit gen de persoană ca să șantajezi pe cineva. Se întreabă ce altceva o mai fi făcut. Se întreabă dacă poate să afle despre ea ceva la fel de condamnabil ca lucrurile pe care le știe ea despre el. Să echilibreze situația. Dacă nu poate găsi ceva folositor despre ea, poate că reușește să-i însceneze ceva. Ar avea nevoie de ajutor pentru asta. În sinea lui, dă înapoi. Nu are să se priceapă prea bine la infracțiuni și totuși pare să se afunde singur din ce în ce mai adânc în povestea asta.
   Se agață de ideea că poate își va recupera viața de dinainte sau ceva asemănător, dacă o primesc înapoi pe Cora teafără, dacă Richard păstrează secretul, iar el reușește s-o aibă la mână cu ceva pe Cynthia, într-un fel sau altul, pentru ca ea să renunțe. Nici vorbă s-o plătească acum, și nici cu altă ocazie. Nu poate să se afle sub puterea ei.
   Însă și dacă va face toate lucrurile astea, nu va avea niciodată liniște.
   Știe asta. Va trăi pentru Cora și pentru Anne. Se va asigura că ele vor avea o viață cât se poate de fericită. Le este dator cu asta. Nu contează dacă el este fericit sau nu; a renunțat la orice drept la fericire.
   Își parchează mașina în locul lui preferat de sub copac, cu fața spre lac. Stă câteva minute în mașină, amintindu-și când a fost aici ultima dată. S-au întâmplat atât de multe de atunci. Ultima dată când a fost aici, în urmă cu numai câteva zile, era așa de sigur că o va lua înapoi pe Cora.
   Dacă lucrurile ar fi mers conform planului, acum ar fi avut și copilul, și banii și nimeni nu ar fi știut nimic.
   Ce harababura dracului s-a ales de toate!
   În cele din urmă, se dă jos din mașină. Dimineața devreme, lângă lac, e rece. Cerul începe să se lumineze. Telefonul mobil e în buzunar. Marco începe să meargă spre plajă. O să se ducă până la capătul docului și o să arunce telefonul în lac, unde n-o să-l găsească nimeni niciodată. Cu asta scapă de un lucru de pe listă.
   Rămâne în picioare în capătul docului o vreme, plin de regrete. Apoi scoate telefonul din buzunar. Îl șterge pe tot de amprente cu marginea jachetei, așa, să fie sigur. Era priceput la aruncatul mingii, când era adolescent. Aruncă telefonul în lac cât de tare poate. Obiectul aterizează cu un pleosc zgomotos. Din locul în care a căzut în apă, pornesc spre exterior cercuri din ce în ce mai mari. Asta îi amintește de copilărie, când obișnuia să arunce cu pietre în lac. Ce departe par vremurile alea acum!
   Marco se simte ușurat că a scăpat de telefon. Se întoarce și pornește spre mașină. Este destul de multă lumină acum. Tresărind, observă că mai este o mașină în parcare, o mașină care nu era acolo mai înainte. Nu știe de cât timp e acolo. Cum de nu a observat farurile când a sosit?
   Poate că mașina abia a ajuns și nu avea farurile aprinse.
   Nu contează, își spune el, deși i se face pielea de găină. Nu contează dacă cineva l-a văzut aruncând ceva în lac, dimineața devreme. E prea departe ca să fie recunoscut.
   Numai că mașina lui e chiar acolo, cu numărul de înmatriculare la vedere. Marco este neliniștit acum. Pe măsură ce se apropie, distinge mai bine cealaltă mașină. E de poliție, nemarcată. Le recunoști mereu după grila din față. Lui Marco i se face rău. De ce e o mașină de poliție acum acolo? A fost urmărit? Polițiștii l-or fi văzut aruncând ceva în lac? Marco transpiră, deși afară e frig, iar bătăile inimii îi răsună în urechi. Încearcă să meargă firesc spre mașina lui, ținându-se cât mai departe de polițiști fără să pară că-i evită. Geamul mașinii coboară. Futu-i!
   - E totul în regulă? întreabă polițistul, scoțând capul pe geam și uitându-se bine la el.
   Marco se oprește, înlemnit. Nu-l recunoaște pe polițist. Nu este nici Rasbach, niciunul dintre oamenii lui. Preț de o secundă ireală, Marco se așteptase ca pe geamul mașinii să-și scoată capul Rasbach.
   - Mda, sigur. Nu puteam să dorm, zice Marco.
   Polițistul dă din cap, ridică geamul la loc și pleacă.
   Marco se urcă în mașina lui, tremurând necontrolat.
   Trec câteva minute până când este în stare să conducă.
   La micul dejun, Anne și Marco nu vorbesc prea mult. Marco este palid și distant după întâmplarea de la lac. Ea este fragilă, îi e dor de copilul ei, se gândește la ziua de dinainte. Tot nu crede ce i-a spus Marco despre Cynthia. De ce ieșea ieri din casa ei? Dacă a mințit în privința asta, când a mai mințit? Nu are încredere în el. Totuși, au ajuns la un armistițiu apăsător. Au nevoie unul de altul. Poate că încă țin unul la altul, în ciuda celor întâmplate.
   - Trebuie să mă duc la birou în dimineața asta, îi spune Marco cu vocea cam șovăitoare.
   Își drege glasul cu zgomot.
   - E duminică, spune ea.
   - Știu, dar probabil ar trebui să mă duc, să mai lucrez la niște proiecte întârziate.
   Mai ia o gură de cafea.
   Anne dă din cap înțelegător. Crede că îi va prinde bine lui Marco. Pare atât de trist. Asta îi va ocupa gândurile, să nu se mai gândească la toate problemele, chiar dacă pentru scurtă vreme. E geloasă. Ea nu are luxul de a se îngropa în muncă să uite, nici măcar pentru o clipă. Totul în casă îi amintește de Cora, de ceea ce au pierdut. Scaunul înalt, de copil, rămas gol în bucătărie. Jucăriile colorate din plastic, adunate în coșul din camera de zi. Salteaua de joacă pe care o așeza pe Cora, cu jucăriile care îi atârnau deasupra capului și pe care ei îi plăcea să le atingă, gângurind și chicotind. Pentru ea nu există scăpare, nici măcar de scurtă durată.
   Marco este îngrijorat din cauza ei, își dă seama de asta.
   - Tu ce o să faci cât o să fiu eu plecat? întreabă el.
   Ea ridică din umeri.
   - Nu știu.
   - Poate ar trebui să-i lași un mesaj celuilalt doctor, care o înlocuiește pe dr. Lumsden. Încearcă să faci o programare pentru începutul săptămânii viitoare, sugerează Marco.
   - Bine, spune Anne apatic.
   Dar când Marco pleacă, ea nu sună la biroul doctorului. Se plimbă de colo-colo prin casă, gândindu-se la Cora. Și-o închipuie moartă, în vreun tomberon, pe undeva, plină de viermi. Și-o închipuie într-o groapă superficială în pădure, răscolită și roasă de animale. Se gândește la poveștile despre copii pierduți, pe care le-a citit în ziare. Nu-și poate scoate groaza din minte. Este tulburată și înspăimântată. Se privește în oglindă: ochii ei sunt uriași.
   Poate e mai bine să nu afle ce s-a întâmplat cu copilașul ei. Dar trebuie să afle. Tot restul vieții, mintea ei torturată va născoci idei hidoase, care pot fi mai rele decât adevărul. Poate Cora a avut o moarte rapidă. Anne se roagă să fi fost așa. Dar probabil nu va ști niciodată cu siguranță.
   Din clipa în care s-a născut fiica ei, Anne a știut de ea în fiecare moment al scurtei ei vieți, iar acum habar nu are unde este. Pentru că este o mamă rea. Este o mamă rea și distrusă, care nu și-a iubit fiica destul. A lăsat-o singură în casă. A lovit-o. Nu-i de mirare că fiica ei a dispărut. Toate se întâmplă cu un motiv, iar motivul dispariției Corei este că Anne n-o merită.
   Acum, Anne nu numai că se plimbă de colo-colo prin casă, ci merge din ce în ce mai repede. Mintea îi umblă frenetic, gândurile i se învălmășesc. Se simte extrem de vinovată pentru ce s-a întâmplat cu copilul ei. Nu știe dacă să creadă ce i-a zis Marco despre Cora, că trăia la 12 și jumătate. Nu poate să creadă nimic din ce-i spune el, e un mincinos. Probabil i-a făcut ea ceva Corei. Probabil și-a omorât copilașul. Nimic altceva nu are logică.
   Este o variantă îngrozitoare, o povară îngrozitoare. Trebuie să spună cuiva. A încercat să-i spună lui Marco ce a făcut, dar el nu a vrut să asculte. El se preface că așa ceva nu s-a întâmplat. Se preface că ea nu e în stare să-i facă rău propriului copil. Anne își aduce aminte cum s-a uitat la ea când i-a spus că a lovit-o pe Cora. Nu-i venea să creadă.
   Poate ar fi crezut dacă ar fi văzut-o pălmuind-o pe Cora.
   Poate ar fi crezut dacă ar fi știut despre trecutul ei.
   Dar nu știe, pentru că ea nu i-a povestit niciodată.
   A fost incidentul de la St. Mildred’s, pe care nu și-l amintește deloc. Știe numai ce s-a întâmplat pe urmă: era în toaleta fetelor, pereții erau plini de sânge, Susan căzută pe jos, de parcă era moartă, și toată lumea - Janice, Debbie, profesoara de științe și directoarea - toate o priveau îngrozite. Ea habar n-avea ce se întâmplase.
   După aceea, mama ei a dus-o la un psihiatru, care a diagnosticat-o cu tulburare de identitate disociativă. Anne își aduce aminte că era în biroul lui, cu mama ei stând neliniștită alături. Anne a fost înspăimântată de diagnostic, înspăimântată și rușinată.
   - Nu înțeleg, i-a zis mama ei doctorului. Nu înțeleg ce spuneți.
   - Știu că pare înfiorător, a răspuns blând psihiatrul, dar nu este ceva așa de neobișnuit cum credeți. Gândiți-vă că este un mecanism de adaptare, unul imperfect. Persoana respectivă se deconectează de la realitate pentru scurt timp.
   S-a întors spre Anne. Ea a refuzat să-l privească.
   - Este posibil să te simți detașată de tine însăți, ca și cum lucrurile acelea s-ar întâmpla altcuiva. Este posibil ca lucrurile să ți se pară distorsionate sau ireale. Sau să ai o stare de amnezie trecătoare, așa cum ai avut deja.
   - O să se mai întâmple vreodată? l-a întrebat Alice pe doctor.
   - Nu știu. S-a mai întâmplat înainte?
   Se întâmplase și înainte, dar niciodată așa de șocant.
   - Au mai fost câteva incidente, a recunoscut Alice ezitant, încă de când era mică, părea să facă anumite lucruri și să nu-și amintească pe urmă. La început, eu... am crezut că zicea așa doar ca să nu o cert. Dar apoi mi-am dat seama că-și pierdea controlul.
   A făcut o pauză.
   - Dar niciodată nu s-a mai întâmplat ceva de genul ăsta.
   Doctorul și-a împreunat mâinile și, privind-o cu atenție pe Anne, a întrebat-o pe mamă:
   - S-a produs vreo traumă în viața ei?
   - Traumă? a repetat Alice. Sigur că nu.
   Doctorul a privit-o sceptic.
   - De obicei, afecțiunea de identitate disociativă este rezultatul unei traume reprimate.
   - O, Doamne! a exclamat Alice.
   Doctorul a ridicat din sprâncene la ea, așteptând.
   - Tatăl ei, a zis Alice brusc.
   - Tatăl ei?
   - Și-a văzut tatăl murind. A fost oribil. Îl adora.
   Anne își ținea privirea ațintită pe peretele din fața ei. Stătea absolut nemișcată.
   - Cum a murit? a întrebat doctorul.
   - Eu eram plecată la cumpărături. El era acasă, se jucau împreună. A avut un atac de cord grav. Cred că a murit aproape instantaneu. Ea a fost martoră. Când am ajuns eu acasă, era prea târziu. Anne plângea și tot apăsa cifrele pe telefon, dar nu știa ce număr să formeze. Oricum, nu mai conta, nimeni nu-l mai putea salva. Anne avea doar 4 ani.
   Doctorul a dat din cap înțelegător.
   - Îmi dau seama, a zis el și a rămas tăcut o vreme.
   Alice a spus:
   - Anne a avut coșmaruri multă vreme. Nu am lăsat-o să vorbească despre asta; poate am greșit, dar se supăra așa de tare, iar eu încercam să o ajut. De câte ori aducea vorba despre asta, eu încercam să schimb subiectul.
   A adăugat:
   - Părea că se învinovățește că nu știuse ce să facă. Dar nu fusese vina ei. Era așa de mică. Și ni s-a spus că nimic nu mai putea să-l salveze, chiar dacă ambulanța ar fi ajuns imediat.
   - Orice copil ar face față cu greu unei asemenea situații, a spus doctorul.
   S-a întors spre Anne, care continua să-l ignore.
   - Stresul poate înrăutăți temporar simptomele acestei afecțiuni. Sugestia mea este să vii la ședințe regulat, ca să încerci să-ți învingi o parte din anxietate.
   Anne a plâns în mașină tot drumul până acasă. Când au ajuns, înainte de a intra în casă, mama ei a îmbrățișat-o și i-a spus:
   - O să fie totul bine, Anne.
   Anne n-a crezut-o.
   - O să-i spunem tatălui tău că te duci la doctor pentru anxietate. Nu e nevoie să știe și de celălalt lucru. N-ar înțelege.
   Nu i-au spus despre incidentul de la școală. Mama lui Anne s-a ocupat singură de întâlnirile cu părinții celor trei fete de la St. Mildred’s.
   De atunci, au mai fost și alte „episoade”, în mare parte inofensive, când Anne pierdea noțiunea timpului, minute sau, uneori, ore-ntregi, și nu știa ce se întâmplase între timp. Erau declanșate de stres. Se trezea într-un loc în care nu se aștepta să fie, fără să aibă habar cum ajunsese acolo, și o suna pe mama ei, care venea să o ia. Dar din primul an de facultate, nu mai avusese niciun episod. Totul se întâmplase cu atât de mult timp în urmă, încât crezuse că rămăsese în trecut.
   Bineînțeles, și-a amintit totul imediat după răpire: dacă afla poliția? Dacă afla Marco și o vedea cu alți ochi? Dar apoi a sosit salopeta și mama ei n-a mai privit-o de parcă i-ar fi fost teamă că Anne și-a omorât propriul copil și că Marco a ajutat-o să mușamalizeze totul.
   Acum poliția știe că ea a atacat-o pe Susan. O consideră violentă. Încă de la început, Anne s-a temut că poliția o va crede vinovată, indiferent dacă este sau nu. Dar sunt și lucruri mai rele decât să fii acuzat pe nedrept.
   Acum, cea mai mare frică a lui Anne este că, într-adevăr, e vinovată.
   Primele zile de după dispariția Corei, când Anne era sigură că fetița fusese luată de vreun străin, au fost niște zile dificile, în care a fost nevoită să suporte suspiciunea poliției, a publicului, a propriei mame. Ea și Marco au suportat presiunea pentru că se știau nevinovați. Făcuseră o singură greșeală: își lăsaseră copilul nesupravegheat, însă nu abandonat.
   Dar recent, în seara în care a adormit pe canapea, a confundat căutarea unor indicii ale infidelității lui Marco cu căutarea Corei.
   Realitatea s-a deformat. Își amintește că a crezut că Cynthia îi furase copilul.
   Boala s-a întors. Când, mai exact?
   Crede că știe. S-a întors în noaptea răpirii, după ce a plesnit-o pe Cora. A pierdut noțiunea timpului. Nu știe ce s-a întâmplat.
   Aproape că se simte ușurată acum, când și-a dat seama că ea este vinovata. E mai bine că fetița a fost omorâtă repede de mama ei, în propriul dormitor, cu mielușeii cunoscuți uitându-se la ea, decât să fi fost luată de vreun monstru și molestată, torturată, înfricoșată.
   Anne ar trebui s-o sune pe mama ei. Ea ar ști ce să facă. Dar Anne nu vrea să-și sune mama. Ea ar încerca să acopere totul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La fel ca Marco. Toți încearcă să acopere ce a făcut ea.
   Nu mai vrea așa ceva. Trebuie să spună poliției. Și trebuie s-o facă acum, înainte să încerce careva s-o oprească. Vrea să iasă totul la iveală.
   Nu mai suportă nici măcar o clipă secretul, minciunile. Are nevoie să știe unde e copilașul ei, să știe unde e locul lui de odihnă veșnică. Simte nevoia să-l mai țină în brațe o ultimă oară.
   Se uită spre stradă pe fereastra din dormitor. Nu vede niciun reporter acolo acum. Se îmbracă repede și cheamă un taxi, care s-o ducă la secția de poliție.
   Durează mult, dar, în cele din urmă, taxiul sosește. Anne urcă repede în mașină, pe bancheta din spate, simțindu-se ciudat, dar hotărâtă. Trebuie să pună capăt acestei povești. Le va spune ce s-a întâmplat. Ea a omorât-o pe Cora. Probabil Marco a aranjat să fie luată și apoi i-a îndemnat să ofere o răscumpărare, ca să inducă poliția în eroare. Dar acum Marco va trebui să n-o mai protejeze. Va trebui să n-o mai mintă. Va trebui să le spună unde a dus cadavrul Corei și apoi va afla și ea. Trebuie să știe unde este copilașul ei. Nu mai suportă să nu știe.
   Nu crede că va spune cineva adevărul decât dacă o va face ea prima.
    Când ajunge la secția de poliție, polițista de la recepție o privește cu evidentă îngrijorare.
   - Vă simțiți bine, doamnă? întreabă ea.
   - Da, bine, zice Anne repede. Vreau să vorbesc cu detectivul Rasbach.
   Vocea sa i se pare ciudată până și ei.
   - Nu e aici. Azi e duminică, spune polițista. Să văd dacă răspunde la telefon.
   Poartă o conversație scurtă la telefon, apoi închide și spune:
   - E pe drum. Ajunge cam în jumătate de oră.
   Anne așteaptă nerăbdătoare, cu mintea vraiște.
   După mai puțin de jumătate de oră, apare Rasbach, îmbrăcat lejer, cu pantaloni kaki și o cămașă de vară. Arată foarte diferit; Anne este obișnuită să-l vadă la costum. Asta o dezorientează.
   - Anne, spune el, privind-o îndeaproape cu ochii aceia cărora nu le scapă nimic. Cu ce te pot ajuta?
   - Trebuie să vă spun ceva, zice Anne repede.
   - Unde este avocatul tău? întreabă Rasbach. Am fost informat că nu vei mai vorbi cu noi dacă nu este prezent și avocatul tău.
   - Nu vreau avocat, insistă Anne.
   - Ești sigură? Poate ar trebui să-l suni. Eu pot să aștept.
   Avocatul n-o s-o lase să spună ce vrea să spună.
   - Nu! Sunt sigură. N-am nevoie de avocat. Nu vreau avocat și nu-l sunați pe soțul meu.
   - Bine, atunci, spune Rasbach și o conduce pe culoarul lung.
   Anne îl urmează într-una din sălile de audiere, începe să vorbească chiar dinainte să se așeze. El îi spune să aștepte.
   - Ca să se consemneze, te rog să-ți spui numele, data de azi, și să declari că ai fost sfătuită să îți suni avocatul, dar ai refuzat.
   După ce Anne se conformează, încep.
   - De ce ai venit astăzi aici? o întreabă detectivul.
   - Am venit să mărturisesc.

Capitolul douăzeci și opt

   Detectivul Rasbach o studiază pe Anne cu atenție. Este vizibil agitată, își frânge mâinile. Pupilele ei par dilatate, are chipul palid.
    Rasbach nu este sigur cum să procedeze. Anne a renunțat la dreptul ei la un avocat, lucru înregistrat video, dar el nu este sigur de starea ei psihică, dacă este capabilă să ia de una singură această decizie. Vrea totuși să audă ce are ea de spus. Oricum, pot oricând să nu-i accepte mărturia - probabil așa vor proceda - dar vrea să o audă. Vrea să știe.
   - Eu am omorât-o, spune Anne.
   Este foarte tulburată, dar pare rațională, nu ca și cum și-ar fi pierdut mințile. Știe cine este, unde este și ce face.
   - Spune-mi ce s-a întâmplat, Anne, zice el, stând la masă în fața ei.
   - M-am dus să văd ce face la 11, spune Anne. Am încercat să-i dau să mănânce cu biberonul, pentru că băusem. Dar era foarte agitată, voia la sân. Refuza biberonul.
   Se oprește din vorbit și se holbează la perete, peste umărul lui Rasbach, de parcă ar revedea totul ca pe un film proiectat pe un ecran din spatele lui.
   - Continuă, spune detectivul.
   - Așa că m-am gândit, ducă-se naibii, și am pus-o la sân. Îmi părea rău, dar nu accepta biberonul și îi era foame. Plângea și plângea, și nu se mai oprea. Niciodată nu mai avusesem probleme cu biberonul, nu-l mai refuzase până atunci. De unde era să știu că o să refuze biberonul în singura noapte în care am băut și eu câteva pahare de vin?
   Rasbach o așteaptă să continue. Nu vrea să spună nimic ca să nu-i întrerupă șirul gândurilor. Anne pare aproape în transă, cu ochii încă ațintiți asupra peretelui din spatele lui.
   - N-am știut ce altceva să fac, așa că i-am dat sân.
    Își ia cu greu ochii de la perete și se uită la el.
   - Am mințit înainte, când am spus că-mi amintesc că am schimbat-o de salopeta roz. Dar nu-mi amintesc. Am spus așa pentru că pur și simplu am presupus că asta am făcut, dar, de fapt, nu-mi aduc aminte.
   - Dar ce anume îți amintești? spune Rasbach, aplecându-se spre ea.
   - Mi-aduc aminte că am pus-o la sân și ea a supt puțin, dar nu sugea cum trebuie și a început să scâncească iar.
   Ochii lui Anne alunecă din nou spre ecranul acela imaginar.
   - Am ținut-o în brațe și m-am plimbat puțin cu ea, i-am cântat, dar ea plângea și mai tare. Și eu plângeam.
   Se uită la el.
   - I-am dat o palmă.
   Acum Anne izbucnește în lacrimi.
   - După asta, nu-mi mai aduc aminte nimic. Purta salopeta roz când am lovit-o, știu sigur, dar pe urmă nu-mi mai amintesc nimic. Probabil i-am pus un scutec nou și i-am schimbat și hainele. Poate am scăpat-o sau am zgâlțâit-o, nu știu. Poate i-am pus o pernă pe față, ca să nu mai plângă, așa cum ați zis, trebuie să fi murit cumva.
   Începe să hohotească isteric.
   - Iar la miezul nopții, când m-am dus iar, era în pătuț, dar n-am luat-o în brațe. Nu știu dacă mai respira atunci.
   Rasbach o lasă să plângă. În cele din urmă, spune:
   - Anne, dacă nu-ți amintești, de ce crezi că ai omorât-o pe Cora?
   - Pentru că a dispărut! Pentru că nu-mi aduc aminte! Uneori, când sunt stresată, mintea mea se desprinde, se deconectează de la realitate. Apoi îmi dau seama că a trecut câteva timp despre care nu știu nimic, că am făcut ceva ce nu-mi amintesc. S-a mai întâmplat și în trecut.
   - Povestește-mi.
   - Păi știți deja, doar ați vorbit cu Janice Foegle.
   - Vreau să știu versiunea ta. Spune-mi ce s-a întâmplat.
   - Nu vreau.
   Ia câteva șervețele din cutie și se șterge la ochi.
   - De ce nu?
   - Nu vreau să vorbesc despre asta.
   Rasbach se sprijină de spătarul scaunului și spune:
   - Anne, eu nu cred că tu ai omorât-o pe Cora.
   - Ba credeți. Ați spus asta deja.
   Anne răsucește șervețelele în mâini.
   - Acum nu mai cred asta. Dacă eu ți-am băgat ideea aceasta în cap, îmi pare sincer rău.
   - Așa trebuie să fi fost: eu am omorât-o, iar Marco a chemat pe cineva s-o ia de acolo, ca să mă protejeze pe mine. Ca să nu aflu ce am făcut.
   - Și atunci unde e Cora acum?
   - Nu știu! Marco nu-mi spune! L-am implorat, dar nu vrea să-mi spună. Neagă. Nu vrea să știu că mi-am omorât propriul copil. Mă protejează. Trebuie să-i fie așa de greu! M-am gândit că, dacă vin și vă povestesc ce s-a întâmplat, nu va mai trebui să se prefacă și ar putea să ne spună unde a dus-o și aș afla și eu și s-ar termina totul.
   Se afundă în scaun, cu capul plecat.
   Este adevărat că, la început, cam așa ceva suspectase și Rasbach. Că mama a cedat, și-a omorât copilul, iar ea și soțul ei au acoperit pe urmă totul. Era posibil. Dar nu așa cum spune ea. Pentru că, dacă și-a omorât copilul la ora 11 sau chiar la 12, iar Marco a aflat abia la 12 și jumătate, cum era posibil ca Derek Honig să aștepte deja în mașină, pe alee, ca să ia copilul de acolo? Nu, Anne nu și-a omorât copilul. Pur și simplu nu era logic.
   - Anne, ești sigură că era 11 când i-ai dat să mănânce și ea plângea? Putea să fie cumva mai devreme? La 10, de exemplu?
   În cazul ăsta, Marco ar fi putut să știe mai din timp, când s-a dus s-o vadă la 10 și jumătate.
   - Nu, era 11. Mereu îi dau ultima masă la 11 și după aceea, de obicei, doarme fără întrerupere până pe la 5 dimineața. Atunci a fost singura dată când am lipsit de la petrecere mai mult de 5 minute. Puteți să-i întrebați pe ceilalți.
   - Da, Marco și Cynthia au zis amândoi că ai lipsit mult în jur de 11, că nu te-ai întors decât la 11:30 sau cam pe acolo și că te-ai dus din nou la copil la miezul nopții, spune Rasbach. Când te-ai întors la petrecere, i-ai spus lui Marco că i-ai făcut rău copilului sau că așa credeai?
   - Nu. Eu... abia aseară mi-am dat seama că probabil eu am făcut-o!
   - Vezi tu, Anne, ce descrii tu este imposibil, îi spune Rasbach blând. Cum putea Marco să se ducă acasă la 12 și jumătate, fără să știe că fetița era moartă, și câteva minute mai târziu, cineva să fie cu mașina pe alee, așteptând s-o ia?
   Anne rămâne complet înmărmurită. Mâinile nu i se mai mișcă. Pare confuză.
   Rasbach trebuie să-i mai spună ceva.
   - Se pare că bărbatul care a fost omorât la cabană, Derek Honig, este același bărbat care avea mașina în garajul vostru și care a luat-o pe Cora de acolo. Tipul de anvelope corespunde. Vom afla în curând dacă se potrivesc cu urmele de anvelope din garajul vostru. Credem că a dus-o pe Cora în cabana lui din Catskills. Ulterior, Honig a fost bătut cu o lopată și lăsat mort acolo.
   Anne pare incapabilă să absoarbă aceste informații.
   Rasbach este îngrijorat din cauza ei.
   - Să sun pe cineva să te ducă acasă? Unde e Marco?
   - La muncă.
   - Duminica?
   Ea nu răspunde.
   - S-o sun pe mama ta? Vreo prietenă?
   - Nu! E în regulă. Mă duc singură acasă. Serios, mă simt bine, spune Anne.
   Se ridică brusc.
   - Vă rog să nu spuneți nimănui că am fost azi aici, spune ea.
   - Măcar lasă-mă să-ți chem un taxi, insistă el.
   Chiar înainte de sosirea taxiului, ea se întoarce brusc spre el și spune:
   - Dar... ar fi fost timp, între 12 și jumătate și până când am ajuns noi acasă. Dacă eu am omorât-o și el a găsit-o la 12 și jumătate și a sunat pe cineva. Am ajuns acasă abia aproape de 1 jumătate, el nu voia să plece. Nu știți sigur dacă mașina care se deplasa pe alee la 12:35 era cea în care se afla Cora. Ar fi putut să fie luată de o mașină mai târziu.
   Rasbach spune:
   - Dar Marco n-ar fi putut să sune pe nimeni fără să aflăm noi. Avem desfășurătoarele pentru toate telefoanele voastre. N-a sunat pe nimeni. Dacă Marco a chemat pe cineva să ia copilul, probabil a fost aranjat dinainte, planificat. Ceea ce înseamnă că tu nu ai omorât-o pe Cora.
   Anne îl privește speriată, pare că vrea să spună ceva, însă sosește taxiul și nu mai zice nimic.
   Rasbach o privește plecând, compătimind-o din toată inima.

   Anne se întoarce într-o casă pustie. Se întinde pe canapeaua din camera de zi, absolut extenuată, și reia în minte ce s-a întâmplat la secția de poliție.
   Rasbach aproape o convinsese că nu ar fi avut cum s-o omoare ea pe Cora. Dar el nu știa despre telefonul mobil ascuns în perete. Marco ar fi putut să sune pe cineva la 12 și 30. Nu știe de ce nu a zis nimic despre telefonul mobil. Poate nu voia să afle Rasbach despre aventura lui Marco. Îi era prea rușine.
   Ori așa, ori bărbatul ăla cu cabana a luat-o pe Cora cândva, în viață, mult după 12 și jumătate. Nu știe de ce detectivul Rasbach este așa de convins că mașina care mergea pe alee la 12 și 35 de minute are o legătură cu răpirea.
   Anne își aduce aminte cum stătea aici cu Cora pe pieptul ei. Acum pare că s-a întâmplat așa de demult. Obosea atât de tare, încât simțea nevoia să se întindă măcar un minut cu copilul. Se ghemuiau amândouă pe canapea, în partea liniștită a zilei, ca acum, și uneori adormeau împreună. Lacrimile îi curg pe obraji.
   Aude sunete de dincolo de perete. Cynthia este acasă, tot umblă prin camera ei de zi, pune muzică. Anne o disprețuiește pe Cynthia. Urăște tot la ea: faptul că nu are copii, aerul ei de superioritate și puterea, silueta, hainele ei seducătoare. O urăște pentru că s-a jucat cu soțul ei, pentru că a încercat să le distrugă viața împreună. Nu știe dacă va putea să o ierte vreodată pe Cynthia pentru ce a făcut. Sau pe Marco. Pe Cynthia o urăște cu atât mai mult cu cât înainte erau prietene așa de bune.
   Anne urăște faptul că Cynthia locuiește dincolo de peretele ei. Brusc, își dă seama că pot să se mute. Pot să scoată casa la vânzare. Ea și Marco oricum au o reputație proastă aici - încă primesc mormane de scrisori în fiecare zi - iar casa pe care ea a iubit-o atât de mult i se pare acum o criptă. Se simte înmormântată de vie.
   Nu mai pot să locuiască multă vreme aici, cu Cynthia pe partea cealaltă a zidului, la distanță de o privire de Marco.
   De ce ieșea Marco din curtea Cynthiei ieri, cu un aer așa de vinovat? El neagă vehement că ar avea o aventură cu ea, dar Anne nu e proastă. Nu poate să scoată adevărul de la el și s-a săturat de toate minciunile.
   O să vorbească direct cu Cynthia. O să scoată adevărul de la ea. Dar cum știe ce e adevăr și ce e minciună când vine vorba despre Cynthia?
   Se ridică și iese în curte pe ușa din spate. Intră în garaj să-și ia mănușile de grădinărit. În garaj, se oprește și așteaptă ca ochii să i se obișnuiască cu lumina. Simte mirosul familiar de ulei, lemn vechi și cârpe pline de praf. Stă acolo în picioare și își imaginează ce trebuie să se fi întâmplat. Este așa de nedumerită de toate. Dacă nu a omorât-o ea pe Cora și Marco nu a chemat pe cineva să o ia de acolo, atunci cineva, probabil bărbatul mort acum, i-a furat copilul din pătuț și l-a dus în mașina lui cândva după douăsprezece treizeci, când ea, Marco, Cynthia și Graham erau alături, fără să aibă habar de ce se petrecea.
   Se bucură că e mort. Speră că a suferit.
   Iese iar afară și începe să smulgă încrâncenată buruienile de pe gazon, până când face bășici la mâini și începe s-o doară spatele.

Capitolul douăzeci și nouă

   Marco stă la birou, privind în gol pe fereastră, fără să vadă ceva.
   Ușa este închisă. Se uită în jos, la biroul scump de mahon, pe care și l-a ales cu atâta grijă când și-a extins afacerea și a închiriat sediul.
   Acum, când se gândește la inocența și optimismul din zilele acelea, i se face rău. Privește cu amărăciune lucrurile din jurul lui, care reflectă perfect imaginea unui antreprenor de succes. Biroul impresionant, vederea asupra orașului și a râului de la fereastra din fața lui, scaunele scumpe din piele, lucrările de artă modernă. Anne l-a ajutat să amenajeze. Are ochi pentru lucruri de genul ăsta.
   Își amintește cât de bine s-au simțit atunci cumpărând obiectele, aranjând totul. Când au terminat, a încuiat ușa, a deschis o sticlă de șampanie și a făcut dragoste cu soția lui, care chicotea, chiar acolo, pe podea.
   Simțea presiunea încă de atunci, trebuia să se ridice la înălțimea așteptărilor tuturor: ale lui Anne, ale părinților ei, ale lui însuși. Poate că, dacă s-ar fi căsătorit cu altcineva, ar fi fost mulțumit să avanseze prin muncă, să-și construiască afacerea mai încet, cu hotărâre, talent și program prelungit. Dar avea ocazia să facă asta mai repede și a profitat de ea. Era ambițios. A primit banii aceia din senin și bineînțeles că toată lumea se aștepta ca ei să aibă succes imediat. Cum să nu reușească, cu așa o pomană minunată? Era multă presiune. Richard, în special, se interesa tot timpul de mersul afacerii, din moment ce el o finanțase.
   Părea un lucru prea bun ca să fie adevărat și așa a și fost.
   Adevărul este că s-a aruncat la clienții mari înainte să fie pregătit. A făcut greșeala clasică a începătorilor, aceea de a crește prea repede.
   Dacă nu s-ar fi căsătorit cu Anne - nu, dacă n-ar fi acceptat casa ca dar de nuntă și, după câțiva ani, împrumutul de la părinții ei, acum probabil ar sta cu chirie într-un apartament undeva, el ar avea un birou urât mai departe de centru, nu ar conduce un Audi, dar ar munci din greu și și-ar construi succesul în propriile condiții. El și Anne ar fi fericiți.
   Cora ar fi acasă.
   În schimb, iată cum a ajuns. Este proprietarul unei firme prea extinse care acum se bălăngăne pe marginea prăpastiei. Este un răpitor. Un infractor. Un mincinos. Suspectat de poliție. Sub influența unui socru egocentric care știe ce a făcut el și a unei șantajiste fără inimă care nu se va opri niciodată din a-i cere bani. Firma lui este aproape în faliment, chiar dacă el a primit atât de multe: bani pentru afacere, relații prin prietenii lui Richard de la Country Club.
   Investiția lui Alice și a lui Richard în firma lui Marco s-a pierdut. La fel și cele cinci milioane de dolari pe care le-au plătit pentru Cora. Iar acum Richard negociază cu răpitorii; vor plăti și mai mult ca să o recupereze pe Cora. Marco nu știe cât.
   Cât de mult trebuie să-l urască părinții lui Anne! Pentru prima dată, Marco vede lucrurile din punctul lor de vedere. Înțelege de ce sunt dezamăgiți. El le-a înșelat așteptările. Până la urmă, afacerea lui a fost un eșec, unul spectaculos chiar, cu tot ajutorul lor. Marco și acum mai crede că, dacă ar fi făcut lucrurile în felul lui, ar fi avut succes, treptat. Dar Richard a insistat să accepte contracte pe care nu putea să le onoreze. Și apoi Marco a devenit disperat.
   Când lucrurile au început să meargă prost, foarte prost, în urmă cu vreo două luni, Marco a început să se oprească la barul din colț ca să bea ceva înainte de a se duce acasă la Anne, unde se simțea neputincios în fața depresiei ei crescânde. La ora 5, când ajungea el, era destul de liniște. Se așeza la bar, își bea paharul, înecându-și amarul în lichidul auriu și întrebându-se ce naiba să facă.
   Apoi pleca și se plimba pe malul râului, încă nedorind să se îndrepte spre casă. Se așeza pe o bancă și se holba la apă.
   Într-o zi, lângă el a venit și s-a așezat un bătrân. Deranjat, Marco era să se ridice, simțind că îi fusese invadat spațiul, însă înainte ca el să plece, bărbatul i-a vorbit pe un ton prietenos.
   - Pari cam amărât, i-a zis el înțelegător.
   Marco i-a răspuns tăios.
   - Cam așa ceva.
   - Ai pierdut vreo iubită? a întrebat bărbatul.
   - Aș vrea eu să fie așa simplu, a răspuns Marco.
   - Ah, atunci trebuie să fie probleme de afaceri, a zis bărbatul și a zâmbit. Astea-s mult mai rele.
   A întins o mână.
   - Bruce Neeland, s-a prezentat el.
   Marco i-a strâns mâna.
   - Marco Conti.
   Marco a început să aștepte cu nerăbdare întâlnirile cu Bruce. Se bucura la gândul că poate să se confeseze cuiva, unei persoane care nu-l cunoștea cu adevărat, care nu l-ar judeca. Nu putea să-i povestească lui Anne ce se întâmpla, de fapt, date fiind depresia ei și așteptările ca el să aibă succes. Nu-i spusese că lucrurile nu mergeau bine și, odată ce începuse prin a nu-i spune, nu putea brusc să-i povestească despre cât de proastă era situația.
   Bruce părea să înțeleagă. Era ușor să-l placi, cu felul lui cald și deschis de a fi. Era broker de meserie. Avusese și ani mai buni, și ani mai proști.
   Trebuia să fii tare, să depășești perioadele grele.
   - Nu e mereu ușor, a zis Bruce, așezat lângă el, în costumul lui scump, bine croit.
   - Asta e clar, a fost Marco de acord.
   Într-o zi, Marco a băut un pic prea mult la bar. Mai târziu, pe malul râului, i-a povestit lui Bruce mai mult decât voia. Pur și simplu i-a scăpat problema lui cu socrii. Bruce știa să asculte.
   - Le datorez o grămadă de bani, i-a mărturisit Marco.
   - Sunt socrii tăi. Doar n-or să te omoare dacă nu poți să le dai banii înapoi, a zis Bruce privind spre râu.
   - Poate ar fi mai bine așa, a răspuns Marco amărât. Marco a explicat ce putere aveau părinții soției asupra lui: firma, casă, chiar și încercările de a-i întoarce soția împotriva lui.
   - Aș spune că te cam strâng de coaie, a zis Bruce strâmbând din buze.
   - Mda.
   Marco și-a dat jos haina și a aruncat-o pe spătarul băncii; era vară și serile erau călduroase.
   - Ce o să faci?
   - Nu știu.
   - Ai putea să le mai ceri un împrumut, ca să faci față până își revine firma, a sugerat Bruce. Unde merge mia merge și suta.
   - Nu cred.
   Bruce l-a privit în ochi.
   - De ce nu? Nu fi fraier! Întreabă-i și gata! Ieși din rahat! O fi rușinos, dar e sănătos. Oricum, or să vrea să-și protejeze investiția. Măcar dă-le opțiunea asta.
   Marco s-a gândit la asta. Indiferent cât îi displăcea ideea, era logic să-i spună adevărul lui Richard, să-i spună că firma avea probleme. Putea să-l roage să păstreze secretul, să nu le îngrijoreze și pe Alice și pe Anne cu asta. La urma urmei, firmele dădeau faliment tot timpul. Așa era mersul economiei. Vremurile erau mult mai grele acum decât atunci când începuse Richard să facă afaceri. Sigur, Richard n-ar vedea lucrurile la fel.
   Sau n-ar recunoaște asta niciodată.
   - Întreabă-l pe socrul tău, l-a sfătuit Bruce. Nu te duce la bancă.
   Marco nu i-a spus lui Bruce, dar se dusese deja la bancă. Făcuse o ipotecă pe casă cu câteva luni înainte. Lui Anne îi spusese că făcuse asta ca să-și dezvolte afacerea într-o perioadă de creștere intensă, iar ea nu-i pusese întrebări. O rugase să promită că nu le va zice părinților ei. A spus că ei deja își băgau nasul prea mult în treburile lor.
   - Poate, a zis Marco.
   S-a gândit la asta două zile. A dormit prost. În cele din urmă, s-a hotărât să vorbească cu socrul lui. De câte ori avea de discutat despre chestiuni financiare cu părinții lui Anne, cu Richard stătea de vorbă. Așa îi plăcea lui Richard. Marco și-a luat inima în dinți, l-a sunat pe Richard și l-a întrebat dacă se pot întâlni să bea ceva. Richard a părut surprins, dar a sugerat barul de la Country Club. Sigur că da. Al dracului, trebuia să fie mereu pe terenul lui.
   Când a ajuns, Marco era agitat și a dat băutura pe gât. A încercat să o ia mai domol când a ajuns la cuburile de gheață.
   Richard s-a holbat la el.
   - Despre ce e vorba, Marco? a întrebat el.
   Marco a ezitat.
   - Firma nu merge pe cât de bine mi-aș dori eu. Richard a devenit imediat precaut.
   - Cât de grav e? a întrebat el.
   Asta ura Marco la socrul lui. Îi plăcea să-l umilească. Nu-l lăsa să-și păstreze demnitatea. Nu putea să fie generos.
   - Destul de rău, de fapt, a zis Marco. Am pierdut niște clienți. Unii nu au plătit. Am ceva probleme cu lichiditățile acum.
   - Înțeleg, a zis Richard și și-a terminat băutura.
   A urmat o tăcere lungă. Marco și-a dat seama că Richard nu avea să-l ajute. Și-a ridicat privirea din pahar și s-a uitat la chipul sever al socrului său.
   - Ai putea să-mi mai dai un împrumut ca să trec peste perioada asta grea? a întrebat Marco. L-am putea structura ca pe un împrumut adevărat. Vreau să plătesc dobândă de data asta.
   Marco nu luase de fapt în calcul posibilitatea ca socrul lui să-l refuze.
   Nu credea că Richard ar face una ca asta, pentru că, în cazul acesta, ce s-ar fi întâmplat cu fiica lui? Evitase mai degrabă înjosirea, momentul ăsta, de a cere ajutor, de a ajunge la mâna lui Richard.
   Richard i-a întors o privire rece.
   - Nu, a zis el.
   Chiar și atunci, Marco nu a înțeles. A crezut că Richard vorbea despre dobândă.
   - Nu, serios. Vreau să plătesc dobândă. O sută de mii ar fi de ajuns.
   Richard s-a aplecat în față, dominând măsuța dintre ei.
   - Am spus nu.
   Marco a simțit cum căldura îi cuprindea tot corpul, până la gât, iar fața i s-a înroșit brusc. Nu a zis nimic. Nu-i venea să creadă că Richard vorbea serios.
   - Nu-ți mai dăm bani, Marco, a spus Richard. Nici nu-ți mai împrumutăm bani. Ești pe cont propriu.
   S-a așezat la loc în fotoliul lui confortabil de club.
   - Recunosc o investiție proastă de la o poștă.
   Marco nu știa ce să zică. Nu avea de gând să implore. Când Richard se hotăra, nu mai aveai ce să faci. Și era evident că luase o decizie.
   - Alice este de acord cu mine și hotărâserăm deja să nu-ți mai dăm niciun ajutor, a adăugat Richard.
   Dar cu fiica voastră cum rămâne? a dat să întrebe Marco, însă cuvintele i s-au oprit în gât. Și-a dat seama pe urmă că știa deja răspunsul.
   Richard avea să-i povestească lui Anne ce se întâmplase. Avea să-i spună fiicei lui ce alegere proastă făcuse când se căsătorise cu Marco.
   Richard și Alice nu-l simpatizaseră niciodată. Așteptaseră răbdători ziua aceasta. Voiau ca Anne să-l părăsească. Să-i ia copilul și să-l părăsească. 
   Sigur că asta voiau.
   Marco nu putea să-i lase să facă așa ceva.
   S-a ridicat brusc, lovindu-se la genunchi de măsuța dintre ei.
   - Foarte bine, a zis el. O să mă descurc singur.
   I-a întors spatele și a ieșit din hol, orbit de furie și de rușine. O să-i spună el primul lui Anne. O să-i spună ce ticălos era tatăl ei în realitate.
   Era după-amiaza târziu. Avea timp să mai bea un pahar înainte să se ducă acasă. A mers la barul obișnuit să bea ceva repede și apoi să se plimbe. Bruce era deja acolo, pe bancă. Atunci s-a întâmplat. Atunci a pornit pe un drum fără întoarcere.

Capitolul treizeci

   - Arăți ca dracu’, i-a zis Bruce când Marco s-a așezat lângă el pe bancă.
   Marco era amorțit. Își luase inima în dinți ca să întrebe, dar nu se gândise la posibilitatea ca Richard să-l refuze. Firma lui putea fi salvată, Marco era sigur de asta. Avea niște datorii mari, clienți care nu plătiseră. Dar avea și niște clienți noi potențiali, doar că se hotărau greu. Lucrurile încă mai puteau să se îndrepte, îi mai trebuiau puțini bani ca să depășească criza. Încă era ambițios. Încă avea încredere în el. Îi trebuia numai un răgaz. Îi trebuiau niște bani.
   - Am nevoie de niște bani, i-a zis Marco lui Bruce. Știi vreun cămătar?
   Glumea numai pe jumătate. Știa cât de disperat probabil părea. Însă Bruce l-a luat în serios. S-a întors într-o parte ca să-l privească.
   - Nu, nu cunosc cămătari și oricum nu vrei să te împrumuți de la ei, a zis Bruce.
   - Păi, nu știu ce dracu’ să fac altceva, a zis Marco, trecându-și disperat mâna prin păr și privind furios spre râu.
   - Ai putea să declari faliment și s-o iei de la capăt, a zis Bruce. O grămadă de oameni fac asta.
   - Nu pot, a zis Marco încăpățânat.
   - De ce? a întrebat Bruce.
   - Pentru că asta ar omorî-o pe nevastă-mea. E... e fragilă acum. După naștere. Știi tu.
   Marco s-a aplecat în față, și-a sprijinit coatele pe genunchi și bărbia în mâini.
   - Ai un copil mic? a zis Bruce, părând surprins.
   - Da, a răspuns Marco, ridicându-și privirea. O fetiță.
   Bruce s-a lăsat pe spate și l-a privit insistent pe Marco.
   - Ce e? a zis Marco.
   - Nimic, a spus repede Bruce.
   - Nu, voiai să zici ceva, a spus Marco, îndreptându-și spatele.
   Era clar că Bruce avea o idee.
   - Ce părere au părinții soției tale despre nepoțica lor?
   Marco a spus:
   - O răsfață. E singura lor nepoată. Știu la ce te gândești. O să-i dea bani pentru educație, probabil o să înființeze un fond pentru ea, pe care să-l utilizeze când o să împlinească 21 de ani, dar eu nu o să mă pot atinge de banii ăia. Nu mă ajută cu nimic.
   - Ba da, dacă ai un pic de imaginație, a spus Bruce, înclinând capul spre el.
   Marco l-a privit lung.
   - Ce vrei să spui?
   Bruce s-a aplecat spre el și a vorbit mai încet:
   - Ești dispus să-ți asumi un risc mic?
   - Despre ce vorbești?
   Marco s-a uitat în jur ca să vadă dacă era cineva pe-aproape care ar fi putut să-i audă, dar erau singuri.
   - Nu vor să-ți dea bani ție, dar pun pariu că ar scoate destul de repede bani din buzunar ca să-și recupereze singura nepoată.
   - Ce propui? a șoptit Marco.
   Însă știa răspunsul.
   Cei doi bărbați s-au măsurat din priviri. Dacă Marco n-ar fi băut deja două pahare, mai ales acel prim pahar de rău augur cu socrul lui, poate că l-ar fi refuzat ferm pe Bruce, s-ar fi dus acasă la soția lui și i-ar fi povestit totul, așa cum plănuise. Ar fi declarat faliment și ar fi luat-o de la capăt.
   Încă aveau casa. Se aveau unul pe altul și pe Cora. Dar Marco se oprise și la un magazin de băuturi alcoolice pe drum spre râu. Cumpărase o sticlă, într-o pungă de hârtie. A deschis-o, i-a oferit și prietenului său să bea, apoi a tras o dușcă mare direct din sticlă. Alcoolul a încețoșat lucrurile un pic, a făcut totul să pară mai puțin imposibil.
   Bruce a vorbit încet.
   - Înscenezi o răpire. Nu una adevărată, ci doar de ochii lumii. Nimeni nu are de suferit.
   Marco s-a holbat la el. S-a apropiat și a șoptit:
   - Cum poate să meargă așa ceva? Pentru poliție ar fi o răpire adevărată.
   - Da, dar dacă procedezi cum trebuie, e infracțiunea perfectă. Părinții soției tale plătesc, tu îți iei copilul înapoi, totul se termină în vreo două zile. Odată ce copilul ajunge înapoi acasă, poliția își pierde interesul.
   Marco a răsucit ideea pe toate părțile în minte. Băutura făcea ca aceasta să nu i se pară chiar așa nebunească.
   - Nu știu, a zis el îngrijorat.
   - Ai altă idee mai bună? l-a dojenit Bruce, întinzându-i punga de hârtie cu sticla deschisă.
   Au discutat detaliile, mai întâi ipotetic. Marco putea să simuleze că-și răpește propriul copil. Apoi i-l dădea lui Bruce, care îl ducea în cabana lui din munți, în Catskills, vreo două zile. Avea și el trei copii, mari deja, dar știa cum să aibă grijă de un bebeluș. Trebuiau să-și ia telefoane mobile de unică folosință, cu cartelă, nedetectabile, ca să comunice prin intermediul lor. Marco trebuia să și-l ascundă pe al lui undeva.
   - Aș avea nevoie cam de o sută de mii, a zis Marco privind spre râu, urmărind păsările care se roteau în aer deasupra lui.
   Bruce a pufnit în râs.
   - Ești nebun?
   - Cum adică? a zis Marco.
   - Dacă te prind, pedeapsa e aceeași, indiferent dacă ceri o sută de mii sau o sută de milioane. Măcar fă să merite efortul. N-are rost să facem asta pentru mărunțiș.
   Marco și Bruce și-au plimbat sticla de la unul la altul cât timp Marco a reflectat la asta. Din câte știa el, Richard și Alice Dries aveau o avere de vreo 15 milioane. Aveau bani. Dacă Marco primea un milion, putea să-și salveze afacerea și să-și achite ipoteca, fără alt ajutor de la părinții lui Anne. Cel puțin, nu un ajutor direct. Ar fi drăguț să-i sufle vreo două milioane nenorocitului de Richard.
   S-au hotărât asupra unei răscumpărări de două milioane, împărțită pe jumătate.
   - Nu-i rău pentru o muncă de două zile, l-a asigurat Bruce.
   Marco a decis că asta trebuia să se întâmple curând. Cu cât aștepta mai mult, cu atât își pierdea curajul. A zis:
   - Mâine seară noi ieșim, am fost invitați la o petrecere la niște vecini. O să vină bona, dar mereu adoarme pe canapea, cu căștile în urechi.
   - Ai putea să ieși la țigară, să te furișezi până acasă și să mi-o aduci pe aia mică, a zis Bruce.
   Marco s-a gândit. Putea să meargă. Au pus la punct detaliile.
   Acum, dacă ar putea alege un moment în care să se întoarcă și să schimbe totul, acela ar fi când l-a cunoscut pe Bruce. Ce bine ar fi fost dacă n-ar fi făcut plimbarea aceea prin aerul primăvăratic până la râu, dacă nu s-ar fi așezat pe banca aceea, dacă Bruce n-ar fi trecut pe acolo din întâmplare. Dacă s-ar fi ridicat și ar fi plecat în ziua în care Bruce s-a așezat lângă el și dacă nu ar fi avut loc conversația care, cu timpul, a dus la prietenie. Cât de diferit ar sta lucrurile acum!
   Nu credea că poliția va putea să găsească vreun martor care să confirme că el și Bruce se cunoșteau. Întâlnirile lor erau mai degrabă sporadice, imprevizibile. Singurii oameni din apropiere erau cei care, din când în când, alergau pe lângă ei sau treceau în goană pe role. Nu-și făcuse griji despre asta nici înainte, pentru că nimeni nu avea să-l mai vadă vreodată pe Bruce. Se pregătea să se retragă; avea să-și ia milionul și să dispară.
   Numai că acum Bruce e mort.
   Iar Marco a încurcat-o rău de tot.
   Trebuie să-l sune pe Richard, de asta a venit la birou; să scape de Anne ca să poată avea o conversație privată cu tatăl ei. Trebuie să știe ce se întâmplă cu Cora, dacă Richard a mai stabilit ceva cu răpitorii.
   Ezită. Nu suportă gândul că ar putea primi alte vești proaste. Indiferent ce se întâmplă în rest, trebuie să o recupereze pe Cora. Trebuie să aibă încredere în Richard. De restul se va ocupa mai târziu.
   Ia telefonul și formează numărul socrului său. Intră direct în mesageria vocală. Futu-i! Lasă un mesaj scurt:
   - Sunt Marco, sună-mă. Vreau să știu ce se întâmplă.
   Se ridică și începe să se plimbe agitat prin birou, ca un om deja încuiat într-o celulă.

   Lui Anne i se pare că își aude copilul plângând. Probabil că acum Cora tocmai se trezește din somn.
   Își scoate mănușile de grădinărit, intră repede în casă și se spală pe mâini la chiuveta din bucătărie. O aude pe Cora la etaj, în pătuț, plângând după ea.
   - Imediat, iubirea mea, strigă ea. Vin acum.
   Se simte fericită.
   Anne urcă în fugă scările ca să-și ia bebelușul, fredonând încetișor.
   Intră în camera copilului. Totul arată la fel, dar pătuțul este gol. Brusc își amintește și e ca și cum ar fi doborâtă violent de talazuri. Se prăbușește pe scaunul de alăptat.
   Nu se simte bine și știe și ea. Ar trebui să cheme pe cineva. Pe mama ei. Dar nu face asta. În schimb, se tot leagănă înainte și înapoi în scaun.
   Ar vrea să dea vina pe Cynthia pentru toate problemele ei, dar știe că nu Cynthia i-a luat copilul.
   Cynthia a încercat să-i fure doar soțul, pe care Anne nici măcar nu e sigură că îl mai vrea. Sunt zile în care se gândește că Marco și Cynthia merită unul pe altul. Acum, Anne o aude pe Cynthia de partea cealaltă a peretelui și toată ura ei se transformă într-o furie puternică. Pentru că, dacă nu s-ar fi dus la Cynthia în seara aceea, dacă Cynthia nu le-ar fi cerut să nu meargă cu copilul, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Acum, copilul ei ar fi acasă.
   Anne se studiază în oglinda spartă din baia de la etaj, pe care tot nu au înlocuit-o. La rândul ei, pare să aibă chipul spart într-o sută de bucățele.
   Abia dacă recunoaște persoana care o privește din oglindă. Se spală pe față, se piaptănă. Intră în dormitor, se îmbracă cu o cămașă curată și cu alți blugi. Verifică dacă sunt reporteri în fața casei, dar au plecat toți.
   Apoi, se duce la casa de alături și sună la ușă.
   Răspunde Cynthia, evident surprinsă să o vadă pe Anne la ușă.
   - Pot să intru? întreabă Anne.
   Chiar și pentru o zi petrecută acasă, Cynthia este îmbrăcată frumos: pantaloni Capri și o bluză drăguță de mătase.
   Cynthia o privește precaut o secundă, apoi deschide ușa larg și spune:
   - Bine.
   Anne intră.
   - Vrei o cafea? Aș putea să fac acum, se oferă Cynthia. Graham e plecat. Se întoarce mâine seară, târziu.
   - Sigur, zice Anne, urmând-o în bucătărie.
   Acum că a ajuns aici, se întreabă cum să înceapă. Vrea să afle adevărul. Ar trebui să fie prietenoasă? Acuzatoare? Ultima dată când a fost în casa asta, totul era încă normal. Pare că s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Într-o altă viață.
   În bucătărie, Anne se uită la ușa glisantă care dă în curtea din spate.
   Vede scaunele din curte. Și-o imaginează pe Cynthia în poala lui Marco, pe unul dintre scaunele acelea, în timp ce bărbatul mort îi duce copilul departe cu mașina lui. Este extrem de furioasă, dar are grijă să nu arate asta. Știe să-și ascundă furia. Se preface. Nu așa procedează toată lumea? Toți simulează, toți se prefac a fi altfel decât sunt. Întreaga lume este construită pe minciuni și înșelăciuni. Cynthia este o mincinoasă, la fel ca soțul ei, Marco.
   Deodată, Anne se simte amețită și se așază la masă. Cynthia pornește cafetiera, apoi se întoarce cu fața spre ea, sprijinindu-se de blatul din bucătărie. De unde stă Anne, Cynthia pare mai înaltă și cu picioare mai lungi ca niciodată. Anne își dă seama că este geloasă, ridicol de geloasă, pe Cynthia. Iar Cynthia știe asta.
   Niciuna nu pare să vrea să înceapă conversația. Este stânjenitor. În cele din urmă, Cynthia spune:
   - Cum mai merge ancheta? Fac vreun progres?
   Are o expresie îngrijorată în timpul ăsta, dar Anne nu se lasă păcălită.
   Se uită la ea și spune:
   - N-o să-mi văd niciodată copilul.
   Spune asta calm, de parcă ar vorbi despre vreme. Se simte deconectată, nelegată de nimic. Brusc, își dă seama că a fost o greșeală să vină aici. Nu este destul de puternică să o confrunte singură pe Cynthia. E periculos. Îi este frică de Cynthia. Dar de ce? Ce poate să-i facă Cynthia, după toate câte s-au întâmplat? Ba, după câte a pierdut Anne, ar trebui să se simtă invincibilă. Nu mai are nimic de pierdut. Cynthia e cea care ar trebui să se teamă de ea.
   Apoi Anne înțelege. Îngheață toată. Anne se teme de ea însăși. Se teme de ce ar putea să facă. Trebuie să plece. Se ridică brusc în picioare.
   - Trebuie să plec, zice ea repede.
   - De ce? Abia ai venit, răspunde Cynthia, surprinsă.
   O privește cu atenție.
   - Te simți bine?
   Anne se prăbușește la loc pe scaun și își pune capul între genunchi. Cynthia se apropie și se lasă pe vine lângă ea. Își pune ușor una din mâinile cu manichiură impecabilă pe spatele lui Anne. Lui Anne îi e frică să nu leșine; îi vine să vomite. Inspiră adânc, așteptând să-i treacă senzația. Dacă are răbdare și respiră, senzația de rău o să dispară.
   - Uite, bea niște cafea, o invită Cynthia. Cafeina o să te ajute.

............................................