Popa Duhu, Ion Creangă

        Cine-a întâlnit vrodată în calea sa un popă, îmbrăcat cu straie sărăcuţe, scurt la stat, smolit la faţă, cu capul pleş, mergând cu pas rar, încet şi gânditor, răspunzând îndesat "sluga dumitale" cui nu-l trecea cu vederea, căscând cu zgomot când nu-şi găsea omul cu care să stea de vorbă, făcând lungi popasuri prin aleiele ascunse ale grădinilor publice din Iaşi, câte cu o carte în mână, tresărind la cântecul păserelelor şi oprindu-se cu mirare lângă moşinoaiele de furnici, pe care le numea el "republici înţelepte", dezmerdând iarba şi florile câmpului, icoane ale vieţii omeneşti, pe care le uda câte c-o lacrimă fierbinte din ochii săi şi apoi, cuprins de foame şi obosit de osteneală şi gândire, îşi lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aştepta sărăcia cu masa întinsă.

   Acesta era părintele Isaia Duhu, născut în satul Cogeasca-Veche din judeţul Iaşi.

  Patru păreţi străini, afumaţi şi îmbrăcaţi cu rogojini; teancuri de traftoloage greceşti, latineşti, bulgăreşti, franţuzeşti, ruseşti şi româneşti, pline de painjeni şi aruncate în neregulă prin cele unghere, un lighean de lut cu ibric pentru spălat, în mijlocul odăiei, apărie pe jos, gunoiu şi gândaci fojgăind în toate părţile, o pâne uscată pe masă şi un motan ghemuit după sobă era toată averea sfinţiei-sale.

   Mare de inimă, iar de gură şi mai mare, părintele Duhu nu se învrednicise de o viaţă mai bună; dar se vede că nici poftea el una aşa, de vreme ce nu-şi astâmpăra gura cătră mai-marii săi măcar să-l fi picat cu lumânarea.

    De copil, în seminarul Socola, unde-a învăţat carte, mai mult singur decât de la profesori, îşi punea degetele pe o peatră şi le bătea cu alta, de ciudă că nu scriu frumos; se lovea cu pumnul peste cap, când vedea că nici dascălul nu putea să-i tălmăcească bine ceva, şi vai de şcolarii care-l sminteau de la învăţătură!

    Aşa fiind el, cică unul dintre călugării Socolei a zis că e bun de călugăr, numindu-l "Duh diavolesc", şi de unde până unde l-a şi călugărit, şi Duhu i-a rămas numele. Iară el Isaia Teodorescu se iscălea. Şi din şcolar, profesor a ajuns la Socola; şi duh din duhul său a dat şcolarilor săi o bucată de vreme. Dar purici mulţi nu făcea el într-un loc, Doamne fereşte, căci era duh neastâmpărat şi neîmpăcat chiar cu sine însuşi. Nici lacom de avere, nici de cinuri; mulţămit cu cât avea, cu cât n-avea, când te mieri ce nu-i venea la socoteală, ie-ţi, popo, desagii şi toiagul, şi pe ici ţi-e drumul! Vorba ceea: "Geasta cu trepădatele, că nu-s departe satele".

     Aci era la Socola, aci în Iaşi, aci la monăstirea şi în Târgul-Neamţului profesor, de unde cutriera munţii în sudoarea frunţii, şi mai la tot pasul cânta:

                                Ruinata cetăţuie, ce acopere-acel munte,

                                Şi de unde ochiul vede lucruri multe!

        Apoi:

                                Pe o stâncă neagră, într-un vechiu castel,

                                Unde curge-n vale un râu mititel.

        Iar la urma urmelor:

                                Pasere galbănă-n cioc,

                                Rău mi-ai cântat de noroc!

    Şi tot aşa, şi iar aşa, până i se făcea viaţa neagră şi aici; apoi iar se întorcea la Iaşi, îndrăgindu-l pentru o bucată de vreme.

    Duh neastâmpărat şi cutezător în predicele sale de pe amvoanele bisericelor, înţepa ca vespea, zicând:

     - Elisei a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul, trimiţându-l să se scalde în râul Iordanului. Iară eu vă trimit la Căcaina, ca să vă curăţiţi de lepra ignoranţei şi a trândăviei!

     - Odată era o floare, numită ruşinea fetelor, foarte răspândită în ţară la noi; dar de când au luat "mârşavele de modă" locul gospodinelor românce, această floare a început a dispăra din grădinele şi ţărinile noastre.

     - Cine are urechi de auzit să audă!

     Iar pe cei slugarnici, mândri şi luxoşi îi arăta cu degetul, zicând:

     - Făţarnice, a zis Hristos, curăţă mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea dinafară curată!

    Şi câte şi mai câte, publicate prin jurnalul Predicatorul moralului evanghelic, redactat de dânsul, până i-a luat chiriarhia puterea de predicator. Dar părintelui Duhu nu i-a tors mă-sa pe limbă.

    Odată, slujind un episcop oarecare de hramul bisericei, la Bunavestire din Iaşi, părintele Duhu intră în biserică, se închină rar pe la icoane, şi cum era lume multă adunată, şi episcopul sta în strana arhierească, îmbrăcat pompos şi cu mitra pe cap, părintele Duhu se opreşte în faţă-i şi zice în gură mare, clătinând din cap:

     - Dragul mamei Cînilic, bine-ţi şede mitropolit! Unde-i neneacă-ta să te vadă? Apoi, oftând adânc, mai adaugă: Când veţi vede uriciunea pustiirii stând la locul unde nu se cade să steie, să ştiţi că aproape este sfârşitul, a zis Hristos.

    După aceea se trage cu despreţ din faţa episcopului şi, ieşind din biserică, îşi caută de drum.

    Iară ceilalţi popi, înlemniţi cu mânile la piept, cât pe ce să cadă ameţiţi din picioare, de frică şi de ruşinea arhipăstorului.

    Nu târziu după aceasta, mitropolitul face pe părintele Duhu arhimandrit cu mitră, adică îi dă voie să poarte straie de mii de lei, fără să aibă cu ce să şi le cumpere.

    Şi părintele Isaia, în loc să umble morţiş, ca alţi popi, după cerşitorit, luând şi de pe viu şi de pe mort, să aibă cu ce se împopoţona, el, dimpotrivă, zicea că este de altă părere, şi anume: "Decât să dai de pomană la calici sâmbătă, mai bine ceva de băut mahmurilor, marţa…"

    Odată, chemând epitropul unei biserici mai sărăcuţe pe părintele Duhu să slujească de hram, sfinţi-sa şi-a atârnat la piept o cruce mare de lemn, legată cu sfoară groasă de cânepă, zicând:

    - Iartă-mă Doamne, că te-am spânzurat cu aţă, neavând lanţ de aur, nici de argint, cu care te spânzură mai-marii mei, arhiereii…

   La Mănăstirea Neamţului, stând adeseori de vorbă cu stariţul Naftanail, părintele Duhu îi zicea, şfichiuindu-l, că ruşii din această lavră românească s-au puiezit, ca şi holera adusă în Moldova pe cozile cailor ruseşti la 1828. Stariţul, nemaiputându-i sta împotrivă, zicea de la o vreme: "Hai pacam, părinte Isaia", cinstindu-l cu rachiu îndulcit cu miere, pahar după pahar, până ce părintele Duhu spunea:

   Lasă-mă în pace, cuvioase, că se învârteşte lumea cu mine de-atâta aghiazmă rusască; mai bine să ne împăcăm. Şi începea a-i cânta irmosul următoriu, pe glas al doilea: "Umblat-au Israil prin valul cel învăluit, c-un ulcior legat de gât şi cu-n curcan fript, că s-a proslăvit". Apoi antifoanele beţivilor, pe glas al patrulea: "Din tinereţele mele, multe oale şi ulcele se luptă cu mine; dar mai multe păhărele, câte stele sunt pe ceriu…

                                Ploscuţa mea, iubit vas,

                                Pasere cu dulce glas,

                                Eu la gură te rădic.

                                Tu îmi cânţi: coglic! coglic!

                                Şi nu mă-ndur să te las,

                                Căci mă plesneşti tot în nas.

                                Vai, sărace poloboace,

                                De te-ai face mai încoace;

                                Să ne strângem vro câţiva,

                                Noi, spre mântuirea ta.

                                Ş-om mai veni vro doi-trei,

                                Şi ţi-om pune-un căpătâiu,

                                Ş-om aduce-un popă rus,

                                Şi te-a da cu fundu-n sus!

     Unui arhimandrit grec ce blagoslovea pe diacon la slujbă: "Să îndrepteze Domnul paşii lui spre tot lucrul bun", părintele Duhu îi zise:

     - Ba mai bine să îndrepteze Domnul paşii voştri peste Dunărea, cuvioşilor, că destul ne-aţi pângărit biserica şi neamul cu smeritele voastre bagoslovenii.

     Profesorul Columb de la liceu, care zise odată părintelui Isaia: "Bună dimineaţa, Duhule", el îi răspunse:

     - Mulţămesc, cadavrule! Şi cred că ai la ştiinţă că cuvintele popă şi profesor se încep cu "pocoiu", ca şi substantivul porcule.

     Popilor de mir, pe care îi numea haldei, le cânta antifoanele următoare:

     Diaconii şi cu pochii, de treji ce sunt, de-abia văd cu ochii. Iar mamelor preutese, beţia din cap nu le mai iese!

    Şi câte ponturi şi ponosuri nu da dintr-însul, de-i era şi lui lehamete câteodată să se mai întâlnească cu cineva şi să-l mai stârnească la vorbă.

   Odată, ieşind supărat de la Mitropolie, îl întâlneşte părintele Arbore de la Bărnovschi şi-l întreabă:

    - De unde vii, părinte Isaie?

    - Nu ştiu!

    - Încotro ai luat-o, părinte Isaie?

    - Nu ştiu!

    - Cum aşa, de nu ştii nici de unde vii, nici încotro te duci?!

    - Iaca cum, răspunse Duhu: când eram băiet, stupeam în palma stângă, apoi trânteam cu muchea palmei celeilalte în stupit şi, în care parte sărea el, într-acolo apucam şi eu.

     - Şi acum tot aşa faci? întrebă părintele Arbore.

     - Tot, batăr să crape dracul!

     - Dar dacă, din întâmplare, ar sări stupitul înspre Golia, cum ţi s-ar păre?

     -  Dar ştii că m-ai ars, haldeule?! zise părintele Duhu, luându-şi tălpăşiţa, Dunăre de mânios.

    La cea din urmă, strângând părintele Duhu para câte para, şi-a comisionat cărţi spiritiste şi, cetindu-le, cică a zis cătră oarecine:

     - Aceste cărţi, încăpând în mâna unor şarlatani ignoranţi, ai să auzi vorbindu-se că fac minuni, ca sfinţii.

      Şi sfânt să fie rostul părintelui Duhu, căci tocmai aşa s-a întâmplat.

    Într-una din zile, neavând el cu ce să-şi cumpere pâne, le-a luat cu vravul şi le-a vândut directoraşului unei şcoale primare cu te mieri ce. Şi de-atunci începutul spiritiştilor în Iaşi. De-atunci Grigore Nazianzul, Efrem Sirul, Solomon înţeleptul şi alţi răposaţi de veacuri nu se mai pot linişti în morminte; întrebare peste întrebare li se face. Ş-apoi, ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe şepte ani!

      Auzind părintele Duhu că s-a făcut zvon prin Iaşi despre nişte năzdrăvănii ca aceste, cică s-a luat sfinţia-sa pe gânduri, zicând:

      - Vai de cel ce se sminteşte, dar mai vai de cel prin care vine sminteala!

     Şi poate că din această pricină, bolnăvindu-se greu, şi-a dat duhul, tocmai când ajunsese îngrijitor la biserica Nicoriţa din Tătăraşi; de unde, aproape fiindu-i ţinterimul Eternitatea, şi-a luat acolo casă de veci, fie-i ţărna uşoară! Şi de-atunci, ca’ mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe uliţile Iaşilor.

Vine ploaia, George Coșbuc

Vine ploaia, bine-mi pare!
În grădină am o floare,
Ploaia o va crește mare,
Vine ploaia, bine-mi pare!

Vine ploaia, bine face!
Spicul plin acum se coace,
Spicului răcoarea-i place,
Vine ploaia, bine face!

Fatalitate, Rodica Ojog-Brașoveanu

        Toți membrii familiei Tomulescu lăsau aceeași impresie, și anume că ceasul nu a fost încă inventat.

   Erau oameni complet lipsiți de noțiunea timpului, având la activ un impresionant număr de rateuri de ordin profesional, social sau privat. Se părea că „a întârzia” contituia verbul lor cel mai conjugat, determinându-le existența. Întârziau regulat la serviciu, la gară, la cursuri și seminarii, la examene, interviuri, la întâlniri sentimentale, încercând s-o dribleze chiar și pe neguroasa Lady Death, doamna cu coasa.

   Era de notorietate cum unul din bunici, așteptându-l pe taică-său, zăcaș pe patul morții, să-și dea sufletul, ratase avionul particular care urma să-l treacă fraudulos granița în lumea liberă.

   Asta se întâmpla în 1948 și „tândălitul” bătârnului în meleag îl costase pe bunic 10 ani de ocnă comunistă.

   Povești vechi care țin deja de alt secol....

   Microbul rămăsese, însă, în familie, transmițându-se cu tenacitate de la o generație la alta.

   Dar, inexplicabil pentru toată lumea, rămânea amănuntul că Tomuleștii își acceptau cu seninătate cusurul care le adusese nu puține neplăceri, nu încercau să-l îndrepte, considerându-l cu un fatalism duios:

   - Așa ne-am izbit noi în neam, mai artiști și... cam zăpăciți! Măcar de nu s-ar petrece în lume ticăloșii mai mari...

   „Artiști”, pentru că în mintea lor, ca și a multor alții, persista asociața apriorică - oameni de artă egal viață dezordonată, lipsită de disciplină, program de viață fantezist. Cu excepția presupusului orar aiurit însă, cei 4 Tomulești - soții și cei 2 copii, studenți - nu dovedeau nicio aptitudine specială în sensul pomenit.

   Cunoștințele îi tratau cam în zeflemea, socotindu-i drept niște zăpăciți simpatici, însă neserioși: să nu-ți fixezi întâlnire cu ei și să nuu le împrumuți bani a căror restituire la termen e importantă pentru tine. 

   În rest, ospitalieri, cumsecade și chiar agreabili.

           Dar detașat cel mai agreabil era Mugurel, fiul cel mare, student la Inginerie Economică.

   Tânărul avea 20 de ani și un șarm nebun, care oprea spontan de la primul contact, din prima secundă. 

   Brunețel, scundac (instinctiv, evocându-l, toată lumea folosea diminutive), fragil și grațios, era suficient să zâmbească pentru a topi inimile cele mai încruntate; ochii înstelași - un truc al corneei foarte albe, și nu al irisului cum se crede îndeobște - înduioșau, surâsul strălucitor, întreaga expresie de băiat cuminte, înheraș de agățat în pom, fascinau.

   Interesant era și modul aproape unanim în care funcționa acest farmec, căci era tot atât de departe de bărbatul model al mileniului III, beefsteak antenat pus cu lopata, virilitate agresivă (mai degrabă un grobian decât un Romeo dulceag de pe vremea menuetului) ca un pinguin de un dinozaru. Mugurel seducea, cosea de la genunchi fete care, ascunsă în buzunărașul inimii, păstrau poza unor uriași ca Schwarzenegger sau Claude Van Damme.

   Dana căzu pradă aceluiași deosebit potențial de farmec, și tot din prima secundă.

  

         Se aflau la Flamingo, într-un grup numeros care sărbătorea ziua de naștere a unui star TV, petrecerea continuând într-o vilă de la Băneasa.

   Abia aici dansară pentru prima oară împreună, căci amândoi veniseră la aniversare cu un alt partener. Și, așa cum se întâmplă adeseori, mai ales în materie de coup de foudre, perechea „oficială” fu uitată, ignorată și, în cele din urmă, abandonată.

   Pe marginea lacului, sub stele gata să apună, dansând cu obrajii învăpăiați lipiți de răsuflarea fierbinte a lui Mugurel, Dana simți pentru prima dată în viață dorința sfâșietoare de a fi cu un bărbat în pat. Habar n-avea ce se petrece în jur, era toată o flacără arzând de dorință.

   La rândul lui, Mugurel, și el amețit de lovitura de trăsnet, își spunea că nu mai întâlnise o fată atât de dulce, dulce liană încolăcindu-i-de dulce pe trup...

   Și se iubiră acolo, pe marginea lacului, răcoriți de adierile zorilor.

         În general, dragostea, ca orice fenomen, are o evoluție, cunoaște niște etape, dar se pare că Mugurel și Dana se abăteau de la regulă.

   Despre ce evoluția mai putea fi vorba, când de la bun început fuseseră nebuni unul după celălalt, urcând împreună în liftul care-i dusese cât ai clipi la porțile Paradisului?

   Cum era și normal, dată fiind starea de spirit amețitoare, chiar din primele zile, deciseră că trebuie să se căsătorească. Faptul că mai aveau 2 sau 3 ani până la terminarea studiilor nu putea constitui un obstacol serios și, de altfel, soții Tomulescu își dădură necondiționat avizul.

   Făceau parte dintre persoanele al căror proces de maturizare se oprește la 20 de ani și, chiar la tâmpla căruntă, continuau să judece, să privească viața prin prisma unui proaspăt bacalaureat. În sinea lor, se socoteau părinți moderni și progresiști, care „n-au uitat că au fost tineri”, dar, mai presus de toate, conta fericirea băiatului. Iar ei erau fericiți că băiatul e fericit.

   Părinții Danei însă, soții Mărcuș, altă nație de oameni, moderați prin excelență, se arătau circumspecți, îndemnând la prudență.

   - În asemenea situații, opina domnul Mărcuș, se avansează cu pași mici, îți iei o marjă de timp în care să te orientezi și să cântărești. Voi ați luat cu asalt toate etapele, ați urcat într-un supersonic care să vă lase direct în pragul Primăriei și vă credeți nespus de deștepți!

   - Dar ce? îl înfruntase fiică-sa. Trăim în mileniul III!

   - Ce-i aia nu mai pot fără el, simt că mor, mă prăpădesc. Trebuie să înveți să te stăpânești, să-ți impui o autodisciplină!

   - Mai dă-o încolo, tată, nu iubești după regulamentul militar!

   Domnul Mărcuș, ofițer de carieră, credea că dimpotrivă. După capul lui, a te autocontrola strict echivala cu a-ți controla propriul destin și a-l determina.

   „Cum îți așterni...” era unul din proverbele lui preferate și destinul, îndeobște capricios, nu-l contrazise lăsându-l să creadă că tot ce realizase se datora exclusiv minții lui organizate, a planificărilor inteligente cu bătaie lungă care-i punctaseră itinerariul de viață. La fel credea și nevastă-sa.
    De 25 de ani, împărțea cu Mărcuș o soartă cu grafic „monoton” ascendent, unde nimic nu era lăsat la voia întâmplării, totul încăpând sub pălăria „punct ochit, punct lovit”.
   Și cum nu se poate ca totul să fie doar simplă brodeală, femeia se convinsese în timp de genialitatea bărbatului și în consecință, când acesta deschidea gura, amuțea ca în biserică, fără să-i iasă din cuvânt. Nici urmă de servilism sau depersonalizare (frică nici pomeneală!)  în acest comportament, ci credit total acordat înțelepciunii partenerului.
 
          În adâncul ființei, nici Danei nu-i plăcuse  tot ce văzuse în casă la Tomulești, dar erau simple înregistrări, nedecantate, iar sub alt aspect, fiecare avea dreptul să trăiască cum îi place.
   De ce adică ar fi obligatoriu un modus vivendi a la Ioan Mărcuș (el stabilise regulile), previzibil, uscat, lipsit de fantezie? Pentru că, într-adevăr, se putea afirma că Tomuleștii trăiau fantezist - „pitoresc”, definea Dana râzând - fără prejudecăți și fără „fixuri”.
   De exemplu, asistase aiurită cum la 4 dimineața, domnul Tomulescu având poftă de ceva fierbinte, oala de ciorbă apăruse pe aragaz, după cum în ajun, la 2 noaptea, doamna invitase întreaga familie la o gustare cu clătite proaspete.
   De-a dreptul consternată însă, rămăsese într-o dimineață de mare primenit, când Tomulescu lansase o invitație în oraș „la o terasă, ceva, e o vreme minunată, să luăm o bere și niște mici...” Instantaneu, nevastă-sa aruncase șorțul, lăsase geamurile neterminate și, abandonând ligheanul, spray-uri, cârpe efectiv în mijlocul casei zburase în dormitor să se schimbe.
   - De ce nu? se mirase sincer Mugurel, răspunzând nedumeririi ei căpiate. De ce nu, dacă asta au chef să facă?
   - De acord, dar mai întâi îți termini treaba și pe urmă pe bălărești, observase cam uscat fiica lui Ioan Mărcuș.
   - Unde scrie chestia asta?
   - Toate la timpul lor.
   - Care timp? Cine-l stabilește? Ce-i aia timp?
   În curând, Dana avea să înțeleagă pe propria piele că realmente, în mentalitatea întregii familii Tomulescu, timpul nu constituia decât o simplă convenție, o superstiție de care nu înțelegeau să se lase terorizați. Făceau ce pofteau cu timpul lor, deci îl stăpâneau, nu acceptau să fie stăpâniți.
   Mult mai târziu, privind retro, Mugurel avea să conchidă că în relația lor funcționase dur și concret fatalitatea.

          După negocieri și pretractări zgomotoase cu părinții, deviind nu o dată în adevărate scandaluri tinerii căzură de acord să facă nunta abia în noiembrie.
   Argumentul hotărâtor veni, în mod neașteptat, chiar din partea soților Tomulescu, spre ușurarea colonelului, care spera că în câteva luni se pot întâmpla multe. Vorba aia, moare sultanul, se schimbă căpitanul...
   Pentru mai toți tinerii care vor să se căsătorească, problema cea mai anevoioasă, vitală, obstacol serios în calea legalizării unei fericiri, o constituie casa. Ori aici, Tomuleștii veniseră cu o propunere interesantă a cărei traducere în fapt însă, presupunea un necesar de timp.
   Casa în care locuiau, aparținând de câteva generații familiei, era veche, dar solidă și sănătoasă, cu ziduri groase, ca de cetate, așa cum se construia odinioară, nefuncțională desigur, permițând însă, modificări substanțiale. Acestea anvizajau în primul rând demisolul unde în prezent se afla pivnița, o hrubă uriașă care se putea transforma lesne într-un apartament spațios de două camere cu baie. Aici ar fi putut să locuiască decent Mugurel și Dana, cel puțin un timp, până ce vor fi în stare să-și înfiripe un cămin pe placul lor.
   Determinat era și amănuntul că ferestrele demisolului respectiv, dând în grădină și nu în stradă, locatarii erau scutiți de priveliștea oferită de picioarele a mii de pietoni.
   Propunerea era prea ispititoare ca să poată fi refuzată, iar doamna Tomulescu exulta la gândul că, deși separați, își va vedea zilnic băiatul și-l va putea ocroti în continuare.
   Doamna Mărcuș admise că merge ca soluție provizorie, fără să-și exprime însă și rezervele. Bucătăria rămânea comună, bucătăria una ce predilecție soacra și nora au a se înfrunta - gusturi, mentalitate distincte: una își închipuie că le știe pe toate, cealaltă vrea să le facă pe toată după capul ei....
   Plini de energie și senini ca de obicei, Tomuleștii se puseră pe treabă.
   Cum intenționau diverse transformări și în restul casei, hotărâră ca lucrările să meargă în paralele. Chiar dacă deranjul e mai mare, cel puțin scapi de o grijă, nu desfaci casa de două ori, ai de-a face cu aceeași meșteri și revine mult mai ieftin.
   Și doamna Tomulescu își aminti înveselită de pojarul copiilor.
   Când Mugurel se îmbolnăvise, medicul o sfătuise să-i culce pe băieți în același pat, adică să-l molipsească și pe Crișan. De pojar nu scapă nimeni, în schimb ea scăpa de belele dintr-un foc...
   - Situațiile sunt similare, nu găsiți?
   Coloneul Mărcuș ridică o sprânceană, asociația părându-i-se cel puțin năstrușnică, dar tot ce făceau oamenii ăștia era într-o ureche.
   În cele din urmă, ideea nu se dovedi chiar atât de strălucitoare căci, toată casa fiind dată peste cap, șantier de lucru unde nimic nu rămăsese la locul său, băieții nu mai aveau condiții de învățat, se băteau pe planșetă, își confundau lucrările, trusele, ce mai? Balamuc! Cum însă chestiunea demarase, trebuia găsită o soluție ad-hoc și recurseră la cea mai simplă.
   Crișan se va muta la un coleg ai cărui părinți nu se împotriveau să-l găzduiască, iar Mugurel, la cămin. Acasă rămâneau doar soții Tomulescu.

           Deși îndrăgostit până peste urechi, Mugurel nu scăpase de năravul străbun.
   Se îndreptase mult și făcea în continuare eforturi apreciabile să fie condițional. Remarcase cât de mult o irita pe Dana orice abatere de la program sau o oră stabilită și ultima lui intenție ar fi fost s-o supere.
   Totuși, se gândea uneori descumpănit, i se părea absurd câtă importanță putea să acorde Dana unor fleacuri, nu înțelegea nici în ruptul capului de ce se învinețea de mânie, anunțând-o de pildă că, în loc să se ducă la teatru, unde n-a mai găsit bilete, se duc la un coleg care dă o mică petrecere?! În fond, tot împreună sunt și asta-i cel mai important.
   Sau aproape izbucnea în plâns, tot de furie, când întârzia și el, acolo un 15-20 de minute! Aștepta în ploaie? În viscol? Nu, pe canapea, cu o revistă în mână sau la televizor. Și iar, de ce atâta dramă pentru că uitase să-i aducă o carte care nici măcar nu o interesa pe ea, ci pe o prietenă?
   - De ce ai promis? De ce nu te poți ține de cuvânt? Îmi plesnește obrazul de rușine față de fata asta, pe mine mă crede nesimțită și neserioasă!
   Din nefericire, Dana vedea în toate acestea lipsă de respect, nepăsare și, inevitabil, lipsă de dragoste.
   - Dacă nu mă iubești, cel puțin spune-mi-o și te las în pace!
   După care lui Mugurel îi trebuia o seară întreagă, greblându-și creierii după argumente, ca s-o convingă cât de mult o iubește. Se întorcea la cămin stors ca o cârpă și cu dureri de cap.
   Colegii - 4 băieți din același an - se îndesau cu sfaturile, fiecare după cum îl ducea mintea:
   - Eu, în locul tău, m-aș tira! Nu sunteți făcuți unul pentru celălalt....
   - Nu pot renunța la ea. Fac eforturi să mă schimb....
   - Când or da scaieții lână! Băi, Mugurele, în 3 ani de facultate, nu țin minte un singur curs sau seminar la care să fi venit la fix!
   - Și ce, s-a prăbușit cerul?!
   - Uite că pentru unii se prăbușește!
   - Mai dați-o dracului! izbucnea tocilarul din grup, trântind manualul pe masă. Nu mă pot concentra! Uite care era problema lui Pește! Amurezul întârzie și amureza face alergie!
   - Și ăsta are dreptate! se hilizeau ceilalți.

          Dana se gândi că, deși mai era vreme destulă până la nuntă, să înceapă totuși turneul vizitelor de protocol, pentru a da ocazia rudelor și prietenilor să-l cunoască pe Mugurel.
   - N-are rost să le înghesuim pe toate în ultima săptămână, când n-o să ne vedem capul de treabă. Cum spune chinezul, de nuntă și de moarte, omul nu-i niciodată gata!...
   Mugurel n-avea nimic împotrivă. Era o fire sociabilă, se conecta la orice situație, străinii nu-l intimidau. Iar pentru ca vizitele să constituie un succes, Dana îi făcea în prealabil câte un instructaj temeinic, avertizându-l asupra slăbiciunilor gazdei, dădăcindu-l cum să se comporte.
   Îi atrase atenția în mod deosebit asupra lui unchiu` Nae, unde stabiliseră să meargă a doua zi:
   - E fratele mai mare al lui tata și are o influență extraordinară asupra lui. Cât îl vezi pe tata de autoritar și... abrupt, nu-i iese din cuvânt!... Nu, Nae nu-i armată, da-i milităros ca un prusac. I se spune Bismark și la serviciu și în familie! Să vezi la ei acasă instrucție, ordine și disciplină!... Pui costum și cravată, îi dai dreptate în tot ce spune și, te conjur Mugurel, ai grijă să nu întârziem niciun minut! Jură-mi!
   Vederea era aranjară pentru ora 7 seara, la 6.20 fix trebuia s-o ia de acasă pe Dana.
   Mugurel sosi la cămin imediat după prânz. Își pregăti costumul albastru petrol periindu-l bine și, lăsându-l agățar de ușa dulapului, alese cravata, puse butonii la cămașă.
   Colegii de cameră îl urmăreau cu priviri sarcastice și garagața specifică împrejurării:
   - Deci pentru azi - ziua cea mare?!
   - Fii atent, nu uita să te speli pe picioare!
   - De ce? S-a spălat de Paște, până la Revelion mai e!
   - Bașca, polarizează toate muștele din zonă!
   - Degeaba faceți voi mișto, râse Mugurel, sunteți invidioși!
   - Du-te mă, și te culcă!
   - Chiar asta am să și fac!
   Potrivi deșteptătorul la ora 5, luându-și astfel toate marjele de siguranță, căci toaleta și drumul până la Dana nu-i luau mai mult de 45 de minute. Se punea însă la adăpost de orice accident și ca să fie și mai sigur, îi rugă pe băieți înainte de a-și trage pledul peste cap:
   - Mă, dacă vedeți că nu mă trezesc, zgâlțâiți-mă, aruncați-mi în cap o găleată cu apă, dați-mi foc, orice, dar nu mă lăsați să dorm!
   - Ești convocat la Biroul Oval?
   - Mai nasol, la unchiu` Nae, și ăsta cică-i ăl mai ciufut ghiuj din județul Ilfov! Dacă întârzii 1 minut, mă halește Dana!
   Fără zgâlțâială, apă sau foc, Mugurel sări din pat la primul semnal al ceasornicului.
   Se rase încă o dată, se pieptănă, ceea ce nu prea obișnuia, mulțumindu-se în genere să-și treacă doar degetele prin părul scurt, și, spre satisfacția lui, văzând aici un semn bun, reuși din prima să-și potrivească nodul cravatei.
   Era mulțumit de el însuși și, cu un smile strălucitor, luă o poză de fotomodel:
   - Ei, ragazzi, ce părere aveți?
   - Ești al naibii de fercheș!
   - Ca un poponar care se însoară!
   - Iar pe mireasă o cheamă Costică!
   Mugurel îl salută din mers și ieși în pas gimnastic. Auzi în urma lui un hohot fabulos de râs.
   Ei, și? De ce nu s-ar distra și băieții?!
   Pe urmă, nu mai înțelese nimic.

          Sosi la Dana gâfâind de fericire și cu un avans de 10 minute.
   Întâi surprins, apoi uluit și în cele din urmă perplex, găsi o casă pustie. Nimeni nu răspundea la sonerie, peste tot, ferestre întunecate. Apelurile pe celular sunau în gol și nici pe postul fix nu avu mai mult noroc.
   Din nefericire, nu cunoștea adresa exactă a lui unchiu` Nae și, după nenumărate tentative zadarnice, se întoarse intrigat și pleoștit la cămin.
   Era atât de vizibil de nefericit, încât băieții nu îndrăzniră să se avânte în vreun comentariu.
   Abia a doua zi spre seară, colonelul Mărcuș-Sperie-Lume, uns drept purtător de cuvânt al familiei, catadixi să-l lămurească.
   Dacă și-a pus cumva în minte să-și bată joc de cineva, a greșit persoana, și dacă Mugur mai perseverează și nu lasă fata în pace, va avea motive să fie trist!
   Trânti receptorul, și Mugurel, aflat la celălalt capăt al firului, ar fi pariat că l-a făcut țăndări. Mugurel însă tot nu era lămurit, realmente nu înțelegea nimic și începu să facă investigații.
   Misterul i-l dezlegă Luci, cea mai apropiată prietenă a Danei.
   - Fie vorba între noi, ai procedat ca un porc! Oricine ar fi gândit la fel, își bate joc de mine! Adică, te imploră să nu întârzii 1 minut și tu întârzii o oră, pe ceas!
   O oră?! Da, o oră!
   Colegii îi mărturisiră în cele din urmă că, după ce se culcase, dăduseră toate ceasurile cu o oră înapoi. Deci deșteptătorul lui Mugurel sunase cu un ceas mai târziu.
   „Li se păruse o farsă amuzantăă, abia acum realizau cât a fost de tâmpită, le pare rău, sunt gata să depună mărturie în fața Danei...”
   Îl iertă greu, după mai multe ședințe de lacrimi, discuplări susținute de declarațiile colegilor, promisiuni și jurăminte înflăcărate emise în genunchi.
   Urmă o perioadă pastelată în care Mugurel, terorizat de Greenwich, dădu semne certe de îndreptare.

       Se împlinea o lună de când se împăcaseră și nu mai înregistrase nicio abatare.
   Dana exulta:
   - Vezi că învățul are și dezvăț, educația iresponsabilă de acasă a fost de vină...
   Colonelul era mai sceptic:
   - S-o crezi tu că l-ai învățat minte, cu firea nu te pui! L-ai speriat, că-i îndrăgostit lulea și nu-ți iese din cuvânt, dar să vezi tu când i-o mai trece din fierbințeală! Natura omului e afurisită, țâșnește la suprafață ca untdelemnul...
 
        Ca orice tânără, Dana visa să fie cea mai frumoasă mireasă, își dorea o verighetă superbă, unică, fiindcă „înțelegi, e ceva pentru toată viața”.
   Prin cunoștințe, verighetele fură comandate în Italia, dar, spre necazul tinerilor, se dovediră prea mici.
   Cum Danei îi plăcea extraordinar modelul, iar timp și răbdare pentru altă comandă nu mai aveau, le dădu la lărgit unui bijutier în vârstă, care-și deschisese o mică giuvergerie.
   Ca mulți privatizați, bătrânul lucra în toate cele 7 zile ale săptămânii și așa se întâmplă ca termenul fixat pentru ridicare să cadă într-o duminică.
   O duminică superbă, de început de octombrie, de debut de toamnă fastuoasă, așa cum Danei i se părea că nu mai trăise.
   Contemplând de la fereastră arpegiile sângeriului și aurului autumnal, reflectă căă-i o zi cum nu se poate mai potrivită pentru inaugurarea costumului din stofă diplomat bleumarin, o dulceață de taioraș.. șic, șic, șic de tot!
   Și se simți dintr-o dată atât de fericită, nu zău, nu mai avea respirație, încât începu să-i fie frică. Prea era bine și minunat!

         Duminica, lege bătută în cuie pentru familia colonelului Mărcuș, cele 3 mese principale ale zilei se luau împreună.
   Se aflau la micul dejun, când Dana, din senin, anunță:
   - Simt că plesnesc de fericire!
   Doamna Mărcuș rămase cu gura căscată de surpriză, în vreme se sprânceana stângă a colonelului căută brusc nordul, cu vădită dezaprobare.
   Erau o familie eminamente serioși, emoțiile mari se cenzurau și, în orice caz, se exprimau cu decennță, stările de exaltare manifeste fiind considerate impudice.
   - Mă bucur, rosti sec Mărcuș. Oare de aseară și până acum, s-a întâmplat ceva despre care noi nu știm?
   Dana, zâmbind ghiduș, mușcă zdravăn din felia de cozonac și sorbi o gură de cafea cu lapte.
   - Oare nu poți fi fericit, uite așa, pur și simplu?
   - Nu mi se pare serios să te joc cu termenii gravi, dar să spunem că pentru o singură dată, merge.
   Doamnei Mărcuș i se păru oportun să intervină, prevenind o altercație care plutea în aer:
   - Să-ți mai tai o felie de cozonac, Ioane?
   Dana se rezemă cu mâinile de masă, depărtându-se cu scaun cu tot:
   - Săru`mâna, mă duc să mă îmbrac! La 11 vine Mugurel, azi sunt data verighetele!
   În urma ei, maică-sa comentă:
   - E totuși un copil...
   Bărbatu-său se mulțumi să mârâie ceva nedeslușit în barbă. Avea impresia ca fata se prostise, de când intrase sub influența Tomuleștilor care, după judecata lui, erau toți cam retardați.
 
               La 12 fără 20, Dana, gata îmbrăcată, năvăli pe ușa sufrageriei.
   Era toată o văpaie, ochii îi fulgerau de mânie:
   - Dacă mai bine, spuneți-i că am terminat definitiv! Nici să nu îndrăznească să mă mai caute! Definitiv! urlă. Dacă într-o zi ca asta, când trebuia să luăm verighetele, când știe cât le-am așteptat... Definitiv!
   - O înțeleg, spuse doamna Mărcuș, o chestie din asta te scoate din sărite, dar poate că a intervenit ceva. S-a întâmplat ceva.
   Colonelul își prospectă cu scobitoare premolarul cariat:
   - Fii liniștită, o să-l ierte și de data aceasta.
   O oră! O oră de întârziere și încă într-o zi atât de importantă! Crimă! Crasă bătaie de joc! Drept cine se ia? Nu i-a cerut palate, nu briliante, nu Jeep Gran Ckerokee!!! Doar atât, punctualitate, elementară normă de bun simț, dovadă de minim respect față de partener! Dar nu! Nu, nu și iar nu! Nu se poate nici măcar atât!
   Din nou, justificări, lacrimi, scuze, neatenție și nu rea intenție: se schimbase fusul orar. La ora 12,00, Mugurel era convins că-i abia 11.

          Cine se apucă de renovat casa, știe când începe, dar habar nu are când termină!
   Adevărat că se întinseseră mai mult decât îi ținea plapuma, dar parcă te doare sufletul să lași foișorul, chiar moțul casei la o adică, neprimenit și nefățuit, sau de izbeliște chioșcul din grădină!
   Și dacă omul are zile, vara nu-i prea departe:
   - Să vezi tu, mamă, ce bine o să vă pice să vă drăgăliți pe răcoare, la o cafeluță, ori să vă invitații prietenii la un din ăsta de se poartă acuma, la un.... barbecue! Dar până la musafiri, suntem noi, familia, care vorba aia, de la ghiocei și până dă bruma, putem mânca pe răcoare și la aer curat....
   Aici, Dana își țuguia buzele, prefigurând deja expresia de nemulțumire caracteristică a colonelului Mărcuș cu care avea să semene leit peste câțiva ani.
   Întâi, că nu concepea decât provizorie coexistența cu clanul Tomuleștilor și chiar acest provizorat îl anvizaja cu prudență, încorsetat de reguli, strict delimitat.
   Dacă mama lui Mugurel visa la un colhoz cu bucătărie, mese, calendar, cheltuieli și petreceri comune se înșela al naibii de trist! Comun va fi doar acoperișul și încălzirea!
   Veni vorba de încălzire, pentru că se anunța o iarnp dură. Toate semnele o arătau: gutui multe, zăpadă de Sfântul Dumitru și frig de Sfânta Paraschiva, pelinul crescuse înalt și tăranii știu ce spun... Ca dovadă, se aflau abia la mijloc de noiembrie și gerul glazurase deja orașul, apăruseră jalnicii ciorapi încălțați peste ghete (mai ales la babe) încercând să se împotrivească poleiului...
   Culmea ghinionului - ghinionul, dacă nu-și atinge culmea, nu-i destul ghinion - peste drum de cămin se deschisese încă din vară un șantier de construcții.
   Ce se întâmplase exact, intenție sau greșeală, se părea că nimeni nu știa, cert era faptul că lucrătorii umblaseră la o conductă de gaze, iar de două zile, strada întreagă rămăsese fără căldură.
   După o noapte cumplită în care băieții dormiseră în paltoane, bocanci și cu mănuși, căminul se goli, fiecare aciuându-se în funcție de posibilități:
   - Unii au plecat acasă, în provincie, alții s-au lipit la vreo cunoștință. Dinulescu și Ionașcu - Mugurel începu să râdă - dorm în Gara de Nord. Cică nu-i chiar așa de rău în sala de așteptare, oricum peste 0 grade. De fapt, au insistat să nu trecem pe acolo nici eu, nici frate-meu.
   - Inconștienți! mârâi printre dinți Dana, gândindu-se de fapt la alte păcate care făceau din Tomulești o familie „remarcabilă”.
   Era însă o fată plină de energie, practică, hotărâtă și, ca de obicei, apucă taurul de coarne:
   - Gata, am terminat-o cu fredonatul! Mâine dimineață, la prima oră, mergem să ne facem analizele!
   Mugurel o privi uimit:
   - Nu văd legătura cu frigul de la cămin.
   - Te muți la mine. Chiar de mâine!
   Mugurel simți că-l ia cu fiori:
   - Cred că ești într-o ureche! Îl vezi tu pe grandele Mărcuș acceptând - începu să-i imite tonul afectat și cam pe nas - „o situație promiscuă în care fiica mea a fost târâtă de un june iresponsabil, jalnicul produs al unor părinți discreierați?!” Hai să fim serioși, iubito, fără popă și primar, taică-tu nu mă primește nici să-i fac parchetul!
   Fără voia ei, Dana începu să râdă. Îl imitase perfect, chiar și textul improvizat semăna foarte bine cu speech-urile emise de colonel pe seama viitorului ginere sau al cuscrilor, și pe care Mugurel bineînțeles că nu le auzise niciodată.
   - Îi închidem gura cu analizele. Ai să dormi pe canapeaua din living, iar lor o să le dau cheia de la dormitorul meu ca nu cumva „să ne treacă prin minte să ne ținem de prostii....” Rămâne deci stabilit! Mâine, la 8 fix ești la mine. Vezi că nu-ți treacă ție cumva prin minte să întârzii!
   Mugurel râse:
   - Îmi dai idei? Poți paria pe ultimul tău leu că nu voi întârzia.
   ...Și totuși, întârzie.

           Înnoptase la cămin cu un coleg, alt „curajos”, și, din cauza frigului pătrunzător, adormiseră târziu, abia spre dimineață.
   Se trezi înghețat și bezmetic având sentimentul că nu știe pe ce lume se află. Afară era lumină, deșteptătorul arăta ora 5...
   - Nu poate fi 5 de nicio culoare, se bâlbâi înspăimântat. Dimineață ori seară, ar fi trebuit să fie întuneric. Cât e ceasul?
   - Tot 5, se hilizi colegul, ridicându-și manșeta.
   - Ce dracu` se întâmplă?! Am pus rahatul ăla să sune! Tu l-ai auzit?
   - Țț!
   Mugurel sări din pat, urlând:
   - Ce naiba se petrece?! Nimeni nu poate să-mi spună cât e ceasul?
   - Ba da, eu. E 10, adineauri au dat ora exactă la radio.
   - Și astea de ce arată 5? Simt că înnebunesc, care-i chestia?!
   Un rânjet lat despică obrazul celuilalt și Mugurel se minună ca un idiot - uite ce putea să observe el în momentele acelea! - ce de dinți poate să aibă individul. Vreo 2000!
   - Chestia e că de frig, au înghețat ceasurile!
   - Du-te, bă...
   - Îți place au ba, asta-i realitatea, amice! Uită-te la termometru, sunt minus 3 grade în cameră. S-au oprit toate ceasurile, al meu, deșteptătorul tău, ăla de pe coridor.
   Începu să râdă:
  - Povestește-i cuiva că „era un frig la ăia de le-au înghețat ceasurile”!
   - Mai ales lui Bismark, șopti Mugurel prăbușit. Ori mă bumbăcește că-mi bat joc de el, ori dă un comunicat de presă că un nebun furios se plimbă liber pe străzile Capitalei. Cred că de data asta, a încurcat-o definitiv cu Dana....
   Din păcate, nu se înșela.

          Toate tentativele ulterioare de a o contacta cel puțin se izbiră de un categoric și invariabial NU!
   Familia Mărcuș nu concepea să constituie subiectul unei crase bătăi de joc, insistențele lui Mugurel erau amenințate cu Poliția, iar, prin terți, Dana argumentase suprem:
   - De ce nu îngheață și ceasurile publice? Că-i în Siberia sau în Alaska, merg bine mersi și la -45 de grade!

       După aproximativ 1 an de la cele întâmplate, într-o seară de primăvară, Crișan, fratele mai mic al lui Mugurel, dădu buzna în chioșcul din grădină unde soții Tomulescu se delectau cu o cafeluță dulce, uitându-se la televizorul Sport:
   - Să vă zic o chestie! Poate că nu trebuie să i-o spunem lui Mugurel, dar Dana s-a măritat!
   - Nu mă-nnebuni! comentă maică-sa, care se topea după senzațional. Pe cine a luat?
   Tomulescu senior pronostică spiritaul:
   - Pariez că un... ceasornicar!
   - Ești pe aproape! Tipu-i ceferist, șef de gară la Fetești.
   - Extraordinar! se prăpădi cu firea Tomuleasca.
   - Păi ce, o trezi bărbatu-său, te pui cu fatalitatea?

         Mugurel supraviețui evenimentului.
   Se căsători ceva mai târziu cu o fată cumsecade care întârzia în fiecare zi la serviciu și pierdea două trenuri din patru.
   Se zvonește că ar fi fericiți.

                                         Sfârșit

Emoție de toamnă, Nichita Stănescu

A venit toamna, acoperăă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțipe până la nori,
că ai să ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.

Limba română, Corneliu Vadim Tudor

Nu-mi place să vorbesc în limbi străine
Eu sunt un vultur, nu sunt papagal
Privighetoarea cântă pentru sine
Un singur cântec, dar e magistral.

De ce-aş vorbi engleză sau germană
Sau graiul rus, francez sau spaniol?
Când limba mea-i balsam de pus pe rană
Izvor de apă vie, nu nămol.

În limba asta mă simt cel mai bine
Ea varsă raze de argint în jur.
Mai dulce e ca mierea de albine
Limba Română, templu de azur.

Ea s-a născut şi a-nflorit sub mâna
Lui Dumnezeu în 2.000 de ani.
Regină între graiuri e româna
N-o poate nimeni cumpăra cu bani.

Ce n-ar da alţii, Doamne, să vorbească
Atât de dulce, simplu şi bogat!
Ei ştiu să latre, să maimuţărească
Să dea comenzi scrâşnit şi cadenţat.

Fireşte, ştiu că toate au valoare
Exprimă stări de spirit, raţiuni
Dar nici o limbă nu cunosc sub soare
Precum e graiul nostru din străbuni.

Pentru această limbă a curs sânge
Pentru această limbă s-a murit.
E limba-n care Creştinismul plânge
În fiece biserică sau schit.

Eroică e limba cea română
A rezistat prin anii cei mai grei.
Cuvinte din retorica păgână
Ea a topit în creuzetul ei.

Nu-mi place să vorbesc în limbi străine
Deşi le ştiu şi chiar le preţuiesc.
Fiţi demni, urmaşi de legiuni latine,
De acest vechi veşmânt împărătesc.