1-6
Prolog
Prolog
Phaedra își ridică brațele deasupra capului, întinzându-şi degetele să prindă vântul, râzând când şuviţe de păr castaniu o loviră peste faţă.
Era vacanţă. Mâine avea să fie Crăciunul. Două săptămâni întregi nimeni nu o va mai tachina că vine din casa aceea mare, care se numea Chy an Cleth şi pentru că se credea o persoană deosebită.
Phaedra nu credea că era deosebită. Ştia că era fiica îngrijitoarei. Asta n-ar fi avut importanţă dacă ar fi avut la şcoală măcar o singură prietenă bună care să fie de partea ei. Dar ea era liniştită, neîndemânatică la jocuri şi nu ştia să-i facă pe ceilalţi din clasă să înţeleagă că nu era proastă, doar pentru că nu vorbea mult. Totuşi profesorii erau cumsecade. Îi plăceau profesorii ei. Ei înţelegeau că ar fi vorbit dacă ar fi ştiut ce să spună.
Într-o bună zi, s-ar putea ca ea însăşi să fie profesoară, dacă nu se hotăra să fie actriţă sau astronaut.
Jos sub ea, pe nisip, valurile se izbeau de faţada castelului ei. Valurile acelea erau supuşii ei, pentru că ea nu mai era pur şi simplu Phaedra Pendenning de la Chy an Cleth, ci Amphitrite, zeiţa mării. Ea întinse braţele râzând încântată când un val, mai înalt decât celelalte, se izbi de tronul ei şi îi udă picioarele. Ah, îi plăceau vacanţele şi Crăciunul. Şi marea şi...
- Phaedra!
Tresări, îndepărtându-şi părul de pe faţă, când o voce familiară, dragă, o strigă de pe nisip.
- Iain! exclamă ea, clătinându-se la marginea stâncii. Iain, te-ai întors.
- Tocmai la timp, după cât se pare, strigă tânărul bărbat de pe plajă. Phaedra, ai înnebunit? Coboară imediat.
- De ce? De ce nu vii tu sus? E nostim. Eu sunt Amphitrite. Tu poţi să fii Poseidon.
- Cine naiba e Amphitrite? Ei, n-are importanţă. Nu mai fi rea şi coboară. Imediat. Nu vezi că vine fluxul?
Phaedra se uită în jur. Fusese atât de preocupată să fie zeiţa mării că nu observase, Iain avea dreptate.
Castelul ei era aproape înconjurat de marea învolburată.
- În regulă, răspunse ea. Cobor.
Vai, o să se ude. Mama o să se supere şi o să spună că o să se îmbolnăvească şi că nu ştie că nu-şi pot permite să-i dea haina la curăţat de câte ori o murdăreşte cu nisip şi noroi?
Bineînţeles că-şi puteau permite. Domnul Trebanian i-ar cumpăra o haină nouă, dacă i-ar cere. Dar mama n-o va lăsa să-i ceară. Mama era cam curioasă când era vorba să-i ceară ceva domnului Trebanian. Phaedra nu ştia de ce. Uneori, el era puţin cam morocănos şi foarte sever cu Iain, fiul lui, şi cu Joan, fiica lui, care îşi vedea de ale ei fără să ţină seama de stricteţea tatălui. Dar el era drăguţ cu mama ei şi cu ea. Phaedra oftă. Asta n-avea importanţă. Tot va avea necazuri dacă se va duce acasă cu haina plină de nisip şi ierburi de mare.
- Phaedra, strigă Iain. Am spus să vii jos imediat.
Ah, nu! Uitase din nou.
- Vin, îi răspunse ea şi se aşeză lăsându-şi picioarele peste marginea stâncii.
Lăsându-şi picioarele în jos pe peretele stâncii, căută cu pantofii un punct de sprijin. Coborâşul era mai greu decât urcuşul. Găsi un loc unde să-şi pună piciorul, dar acum nu avea un loc pentru mâini. Se apucă de margine, agăţându-se. Stânca era îngrozitor de rece şi zgâria.
Şi-ar fi dorit să nu-şi fi lăsat mănuşile acasă.
Un nou val mare îi stropi gleznele. Jos, apa trebuie să fi devenit destul de adâncă.
- Phaedra! Ce te reţine acolo sus?
Îşi mişcă mâinile într-o încercare zadarnică de a găsi ceva de care să se apuce.
- Am rămas agăţată, urlă ea, când un nou val îi udă picioarele, Iain, am rămas agăţată, nu pot să cobor.
Peste zgomotul valurilor, Phaedra auzi un şuvoi de vorbe ale mamei care o certa că spusese asta. Cândva, îl certa şi pe Iain, dar el avea acum 19 ani, pe când ea avea doar 10 ani.
- Ţine-te bine, strigă el. Vin.
Phaedra se agăţă. Nu avea altceva de făcut. Nu se mai simţea Amphitrite. Era doar speriată. Apoi Iain ajunse în spatele ei, cu mâinile pe stâncă, îndrumând-o în jos.
- Nu pot... se smiorcăi ea.
- Ba da, poţi. E uşor. Eu ştiu cum se fac căţărările pe stânci. Îţi promit că o să fiu în spatele tău dacă o să aluneci. Vino, pune mâinile aici. Aşa. Acum, mută piciorul stâng cu câţiva centimetri mai jos.. Bine, acum dreptul. Asta-i.
Încet, centimetru cu centimetru, simţind în ceafă răsuflarea rece a lui Iain amestecată cu vântul, coborâră până când amândoi ajunseră să se ţină de faţa stâncii, la câţiva centimetri deasupra apei.
- Este prea adâncă, spuse Phaedra, teama pătrunzându-i în stomac, Iain, haina mea...
- Pentru mine nu e adâncă.
Vocea lui Iain nu mai era calmă şi blândă şi ei nu-i plăcea cum suna.
- În regulă, continuă el. Sunt cu picioarele pe pământ. Stai liniştită.
Phaedra stătu liniştită şi, după un moment, mâinile lui fură în jurul taliei ei şi ea simţi că e culeasă de pe stâncă şi aruncată cu faţa în jos pe umărul lui. În timp ce el o ducea spre ţărmul uscat, auzea zgomotul apei în jurul cizmelor lui.
Când ajunseră la capătul cărării care ducea spre stâncă, el o aruncă de pe umăr, o răsuci şi ridică mâna cu o mişcare a cărei intenţie ea o recunoscu imediat.
- Nu! exclamă Phaedra. Iain, nu mă bate!
Ştia că nu va simţi prea mult prin stofa groasă a hainei ude, dar sentimentele ei, care erau deja în balanţă, între teamă şi uşurare, făcuseră o cotitură în direcţia jenei. Începu să plângă.
- Ah, pentru Dumnezeu, mormăi Iain, lăsând mâna în jos. Nu ţi-aş face niciun rău. Şi, dacă te-aş bate, ai merita-o al naibii. Ai idee ce ţi se putea întâmpla dacă nu apăream eu? Ţine asta!
El îi dădu o batistă şi, când se întoarse să o ia, suspinând în continuare, văzu că blugii lui erau uzi până la coapse.
Ea nu era o bună înotătoare. Deocamdată. Dacă el n-ar fi fost acolo s-o salveze, s-ar fi înecat.
- Ah, Iain, strigă ea cuprinzându-i talia cu braţele şi ascunzându-şi faţa în puloverul lui gros de lână. Ah, Iain, n-am vrut să rămân agăţată acolo, îmi pare rău. Dar am vrut să fiu Amphitrite şi...
- Cine-i Amphitrite? o întrerupse el.
- Este soţia lui Poseidon. El este zeul mării, iar ea este... este zeiţa lui, cred. Aşa-i?
- Presupun că da. Mamei tale îi plac toate chestiile astea greceşti. Oricum, n-aveai motiv să te caţeri pe stânca aia. Puteai să te îneci, mică visătoare idioată.
El se aplecă, îi ridică faţa şi îi şterse ochii cu batista.
- Haide, nu mai plânge. Nu sunt cu adevărat furios. M-ai speriat al naibii, asta-i tot.
- Pentru că n-ai vrut să mă înec?
Trebuia să fie sigură.
- Bineînţeles că n-am vrut. Ce-ar fi Chy an Cleth fără Phaedra?
- Ar fi a domnului Trebanian, răspunse ea. Şi apoi a ta.
Iain râse.
- Mă bucur să văd că ai şi o latură prozaică în fond. Viaţa nu este uşoară pentru visători. Oamenii vor, în general, să urmezi mai curând visurile lor decât pe ale tale proprii.
Phaedra nu ştia ce voia el să spună şi habar n-avea ce însemna cuvântul „prozaic”. Dar se bucura că el era bucuros.
- Te iubesc, Iain, îl asigură ea.
- Şi eu te iubesc pe tine, zise Iain într-o doară.
El o luă de mână şi merseră împreună în sus pe cărare, spre Chy an Cleth, să facă faţă furiei inevitabile a mamei Phaedrei.
Capitolul 1
- Ce? urlă Iain lovind cu pumnul în birou şi aplecându-se spre telefon ca să se concentreze mai bine asupra următoarelor vorbe ale interlocutorului său. Ce-a făcut?
- S-a căsătorit. Tatăl tău. Azi după-amiază.
Bomba era transmisă în tonuri liniştite, modulate cu grijă, ale unui bărbat obişnuit să mângâie eurile tulburate, Iain inspiră adânc, greu, luptându-se să se controleze.
- Da. Asta mi s-a părut că ai spus. Mireasa... e cineva cunoscut?
- Într-adevăr e cunoscută. S-a însurat cu Phaedra.
- Phaedra! Ai spus Phaedra? Phaedra Pendenning?
Iain renunţă la efortul de a-şi păstra vocea liniştită, iar secretara lui îşi băgă capul pe uşă să vadă dacă strigă după ea. El îi făcu semn să plece.
- Angus! Mai eşti pe fir?
Îşi puse palmele pe birou şi se aplecă peste difuzorul telefonului, de parcă voia să-l sfărâme.
- Sigur că mai sunt. M-am gândit că tu şi Joan ar trebui să ştiţi.
Vocea era în continuare înnebunitor de liniştită.
- Da, desigur. Mulţumesc.
Aproape că ţipa la vechiul prieten al tatălui său. Iar Angus încerca să-i facă un serviciu, Iain se lăsă mai jos în scaunul lui şi îşi strânse degetele pe braţele de piele ale acestuia.
- Joan este în Statele Unite. Anton e din nou în turneu şi ea îl însoţeşte.
- Ah, îndrăznesc să spun că asta are o legătură cu decizia tatălui tău de a se recăsători. Ştii că se supără întotdeauna când citeşte în ziare despre ginerele lui.
Iain închise ochii.
- Vrei să spui că acest bătrân imposibil, care îşi spune tatăl meu, s-a căsătorit cu Phaedra Pendenning, doar pentru că sora mea s-a căsătorit cu un balerin?
- Nu, nu. Stai puţin, Iain. Stai puţin. Cred că e vorba de mai mult decât atât.
Iain ridică o mână şi îşi apăsă vârfurile degetelor la tâmplă.
- Aşa presupun şi eu. Cea pe care aş vrea de fapt să pun mâna e tânăra Phaedra, spuse el inspirând adânc. Angus, tu eşti avocatul familiei. Îl cunoşti pe tata la fel de bine ca oricare dintre noi. De ce n-ai pus capăt acestei prostii, înainte să aibă loc?
- Iain, ştii prea bine că nu e nimic de făcut odată ce îi intră ceva în cap lui Charles Trebanian.
- Într-adevăr. În regulă, am să vin acolo de îndată ce voi putea. E clar că, de data asta, a venit timpul să văd eu însumi ce se întâmplă acolo.
Răsfoi paginile agendei. Tăie cu o linie roșie întâlnirile fixate pentru a doua zi.
- Sper că n-o să-mi spui că fericita pereche a plecat deja din Cornwall?
- Să plece?
- În luna de miere! explică el batjocoritor.
- A, înţeleg. Mi-e teamă că nu va fi nicio lună de miere. Starea sănătăţii tatălui tău, inima, ştii, s-a deteriorat mult de când ai fost aici ultima dată. Au trecut aproape 2 ani, nu-i aşa?
Iain simţi o notă politicoasă de reproş în vocea bătrânului avocat. Strânse din buze.
- N-avea nici un rost să vin să-l văd, Angus. În ultimele trei dăţi când m-am dus acolo, a încercat să mă dea afară la o oră după sosirea mea.
- Dar n-a reuşit, nu-i aşa? Şi tu ai insistat să discuţi în contradictoriu cu el. Ştii că nu suportă să fie contrazis.
- Nici eu nu suport, spuse tăios Iain. Mulţumesc că m-ai sunat. Am să fiu mâine la Porthkelly.
- Cred că ar fi bine, fu de acord Angus. Abia aştept să te văd.
Iain închise telefonul, înainte de a fi tentat să-şi exprime părerea în cuvinte prea dure pentru urechile bătrânului avocat. Vechiul prieten al tatălui său era un om decent, conştiincios, dar erau momente când calmul lui era suficient ca să împingă la crimă un om sănătos.
Luând tocul lui favorit, de argint, bătu cu el în marginea biroului. Ce diavol intrase oare, de data asta, în bătrânul lui tată, arţăgos şi mizantrop?
Trecuseră 3 ani de când Joan se căsătorise cu Anton Vanillos, steaua Companiei de balet Ida Byrd. Cu siguranţă că bătrânul nu mai era bosumflat din cauza asta. Şi chiar dacă era, de ce să se însoare cu Phaedra?
Doar dacă...
Ah! Iain lăsă tocul şi se lăsă în fotoliul lui de director.
Oare începea să vadă o lumină?
Da. Desigur. Trebuia să fi făcut legătura încă de la început. Tatăl lui considera fireşte că e foarte amuzant să le plătească copiilor lui pentru că nu l-au lăsat să le dirijeze viaţa, luându-şi o soţie tânără şi vioaie care să devină noua lui moştenitoare... O soţie tânără care ar trebui închisă şi hrănită doar cu pâine şi apă timp de 1 an. Ba nu. Dacă se gândea mai bine, nu cu pâine şi apă s-o hrănească, ci cu napi. I se părea că-şi aminteşte că ura cel mai mult napii.
Înjurând în surdină, Iain se ridică şi se duse să se uite la fereastră, la contabilii şi secretarele care alergau grăbite pe Cannon Street, departe, sub el. Cinci minute mai târziu, se întoarse înapoi în apartamentul lui elegant din birourile londoneze ale Corporaţiei de publicitate Trebanian. Avea zâmbetul mic, aspru, care în mod invariabil îi făcea pe funcţionarii lui să se împrăştie la treburi imaginare în oraş.
Phaedra Pendenning! Micuţa Phaedra! Nu s-ar fi gândit la ea. Fusese o fetiţă atât de caraghioasă, de visătoare...
O fetiţă care crescuse probabil şi era o tânără femeie egoistă, apucătoare, Iain îşi băgă în buzunare degetele mari şi se uită urât la telefonul de pe biroul lui. Nu-i plăceau femeile care se căsătoreau cu bărbaţi doar pentru banii lor. Fusese agăţat el însuşi o dată, iar dacă Phaedra Pendenning credea că va scăpa basma curată, fără să sufere. Consecinţe neplăcute, atunci micuţa căutătoare de aur va avea o surpriză.
Phaedra tăia căpşuni când auzi bătăi puternice la uşa din faţă. Tresări şi îşi înfipse vârful cuţitului în deget.
Cine putea fi la ora asta? Şi de ce nu suna la sonerie, ca toată lumea? Nimeni nu venea la Chy an Cleth înainte de prânz. Domnului Trebanian, lui Charles - o să se înveţe oare vreodată să-i spună soţului ei pe numele de botez?
- Nu-i plăceau vizitatorii matinali. Şi ce nu-i plăcea lui Charles Trebanian nu accepta.
Bătăile cu pumnul deveniră nerăbdătoare.
Sugându-şi degetul ca să oprească sângele care curgea, Phaedra se grăbi spre hol. Ceara cu miros de lămâie masca doar parţial mirosul pătrunzător de bătrâneţe când se opri la capătul scării georgiene, abrupte, ca să-şi obişnuiască ochii cu semiîntunericul din jur. Stâlpi înnegriţi sprijineau tavanul, un telefon trona pe un bufet sculptat, elizabethan, alături de un fotoliu chinezesc din mahon. Singura lumină venea de la două ferestre înguste aşezate de o parte şi de alta a unei uşi grele de stejar care suportase până acum mai mult de două secole de vicisitudini ale vremii.
Va supravieţui probabil şi asaltului actual, decise Phaedra, traversând podeaua neregulată, scârţâitoare, mai ales într-o zi ca aceasta în care vântul se odihnea şi singurii nori aveau culoarea perlelor.
Bătăile încetară brusc.
Cu precauţie,nesigură de ce va găsi în partea cealaltă, Phaedra deschise uşa şi auzi zgomotul propriei ei inspiraţii bruşte.
Ar fi putut să ştie. Trebuia să ştie.
Razele calde ale soarelui de iunie cădeau aspre pe faţa bărbatului care stătea în capul treptelor de granit, cu mâinile în buzunarele unui costum conservator făcut de comandă, care accentua cumva musculatura şi forţa fizică ascunse sub croiala stofei gri.
Tocmai se uita cu deosebită concentrare la noua sonerie electrică pe care o ignorase şi, căreia, la început, nu-i acordase nicio atenţie, fapt care îi permise Phaedrei să-l studieze un moment, fără să fie observată.
La 36 de ani, trăsăturile lui Iain căpătaseră o virilitate aspră, o duritate care nu atinsese faţa frumoasă, tinerească a tânărului bărbat, îndrăzneţ, nerăbdător, pe care îl admirase atât de mult când era o copilă. Maxilarul încăpăţânat, gura plină, senzuală, şi nasul puţin descentrat erau totuşi la fel cum şi le amintea.
Ochii nu. Când se întoarse, în cele din urmă, spre ea, văzu că erau întunecaţi de un dispreţ sălbatic şi nu aveau nici urmă din privirea aceea blândă, obişnuită, tolerantă, cu care o privea pe fetiţa pe care o cunoscuse ca fiind fiica îngrijitoarei. Privirea pe care i-o arunca, acum era departe de a fi blândă. Iar în ce priveşte toleranţa, ea putea jura că el nu auzise niciodată acest cuvânt.
- Bună, Iain, spuse Phaedra. Nu intri?
Ea ştia de ce era furios, dar nu avea de gând să stea acolo şi el să o privească urât.
- Ce-ai spus?
Un moment, ea crezu că el avea s-o împingă din calea lui. Apoi păru că se reculege şi continuă cu un ton mai liniştit, dar nu mai puţin periculos:
- Da, cred c-am să intru. De ce ai schimbat încuietorile, Phaedra? Te temeai că mă voi strecura înăuntru să-ţi fac răul pe care îl meriţi cu prisosinţă?
- Nu, zise Phaedra, sprijinindu-se de cadrul uşii şi refuzând să se lase intimidată. Mama zice că domnul Trebanian a insistat să le schimbe după ultima ta vizită. A zis că nu vrea să-ţi intre în cap ideea că poţi să vii şi să pleci după plac.
Iain râse mârâit.
- Deoarece mi-a spus să nu-i mai întunec vreodată uşa, nu prea era posibil lucrul ăsta.
- Nu ştiu. Văd că acum ai venit să-i întuneci uşa.
- Credeai că n-am să vin?
Făcu un pas şi se apropie de ea, acoperind lumina soarelui.
Phaedra îşi păstră cumpătul uitându-se în strălucirea dură a ochilor lui care cândva o încântaseră. Apropierea lui Iain şi mirosul cald, uşor, al trupului lui, îi treziră amintiri pe care le crezuse uitate, amintiri care aveau asupra ei un efect cu totul diferit de bănuitele lui intenţii. Dar nu se temea de el. Nu se temuse niciodată şi nu se va teme niciodată de el.
- Nici nu m-am gândit la tine, zise ea ocolind adevărul. Tatăl tău mi-a spus că nu te-ai apropiat de el de 2 ani.
Iain nu răspunse. Puse mâinile pe umerii ei şi o dădu la o parte, împingând uşa cu piciorul când intră în hol.
Phaedra aşteptă ca el să-şi ia mâinile lui mari care trimiteau fiori neaşteptaţi pe braţele ei. Dar el nu le luă, iar când intensitatea dură a privirii lui o făcu să-şi lase ochii în jos, el îşi puse încheieturile degetelor sub bărbia ei şi îi ridică faţa.
- Ai crescut şi te-ai făcut o frumuseţe, nu-i aşa, micuţă Phaedra? murmură el întorcându-i capul ca să prindă lumina ce pătrundea pe cele două ferestre mici.
Un moment, el tăcu şi Phaedra vru să se mişte, dar constată că nu putea.
- Nu, poate nu o frumuseţe. Ai ceva prea mult de ţigancă în tine şi gura e puţin cam mare. Dar, dacă ţi-ai aranja părul ăsta zburlit şi ai purta ceva mai elegant decât sacul ăsta gri cu alb, s-ar putea să înţeleg cum ai reuşit treaba asta.
Phaedra găsi voinţa de a-şi smulge faţa din strânsoarea lui, aranjându-şi totodată cordonul alb şi netezindu-şi neîndemânatic cu mâinile rochia simplă, imprimată. Nu că ar fi interesat-o părerea lui Iain despre aspectul ei. De ce ar fi interesat-o?
- Ce anume am reuşit? întrebă ea, prefăcându-se indiferentă.
Dacă ar putea măcar să fie indiferentă faţă de Iain!
- Să-l prinzi în cursă pe tata, bineînţeles.
Phaedra îşi umezi buzele. Le simţea uscate. Era straniu că, pe dinafară, trupul ei devenise rece, pentru că în interior ea ardea de o senzaţie total nouă - provocată, era sigură, de o dorinţă aproape incontrolabilă de a pălmui faţa plină de dispreţ a lui Iain.
Nu! îşi prinse mâinile. Nu va permite ca atitudinea atroce a lui Iain să i-o afecteze pe a ei. El avea o oarecare scuză că se purta ca o baracudă care îşi caută prânzul. Ea nu avea. În plus, după strălucirea ochilor lui, avea sentimentul neplăcut că el ar putea aprecia asta drept scuză ca să atace.
De îndată ce îi veni acest gând, ea îl respinse, Iain nu se va coborî la violenţă. Nu era caracteristic pentru el.
- Nu l-am prins în cursă pe tatăl tău, spuse ea liniştită. Propunerea lui a venit din senin.
- Sunt sigur. Fiind încurajat fără îndoială de clipiri nenumărate cu aceste gene negre, atrăgătoare. Să mai adăugăm la asta mersul tău sexy şi aş zice că dragul, bătrânul meu tată nu a avut altă şansă.
Phaedra îşi muşcă buza. Nu trebuia să lase ca înţepăturile lui Iain s-o provoace.
- Ce ştii tu despre mersul meu? întrebă ea. Nu m-ai văzut de când am plecat la colegiu, iar asta a fost acum 9 ani.
- Hm!
O secundă avu impresia că a văzut o undă de îndoială în ochii lui. Apoi el zise:
- Întâmplător, îmi amintesc.
Îşi luă mâinile de pe umerii ei.
Ah, chiar, îşi amintea? Asta o surprindea cumva. Dar era gata să pună pariu că amintirile ei erau diferite de ale lui.
Ea avea atunci exact 18 ani. În acea dimineaţă de septembrie, valizele ei, trei relicve maronii, rigide, din vremea lunii de miere a mamei ei, fuseseră scoase din pod, umplute şi aşezate ordonat lângă uşă.
Când a coborât scara, simţindu-se elegantă şi sofisticată în noul ei costum negru, cu pantaloni, a auzit voci ridicate venind din bibliotecă.
- Ţi-am zis de ce nu m-am dus la Bolan. E banca familiei. Nu vreau să fiu proprietatea ta, tată. Ăsta-i visul meu. Afacerea mea. Am lucrat în publicitate din ziua în care am terminat colegiul. Ştiu ce fac şi nu vreau ca tu să-mi respiri în ceafă.
Era vocea lui Iain, bineînţeles. Ca de obicei, era în contradicţie cu tatăl lui, de data asta în legătură cu finanţarea noii lui companii de publicitate. El spusese întotdeauna că se va aşeza pe picioarele lui de îndată ce va pune bazele afacerii. Acum, când el voia să facă acest lucru, Charles Trebanian, hotărât să aibă un oarecare control, insista ca Iain să finanţeze noua întreprindere prin banca lui Bolan din Londra. Trei generaţii din familia Trebanian au fost directori la banca Bolan. În mod previzibil, Iain căuta finanţare în altă parte.
Phaedra, rămasă nesigură în hol, înţelegea punctul lui de vedere. Totuşi, ea dorea ca ei să nu se mai certe.
Trecuseră luni de zile de când nu-l mai văzuse pe Iain şi abia aşteptase vizita lui. Dar atmosfera în casă fusese înveninată din momentul în care el păşise acolo.
Charles, confruntat cu faptul că nu-l putea manevra pe fiul lui după cum voia, începuse să pună pe tapet nefericita căsnicie a lui Iain cu Rosie Sharpe.
Sărmana Rosie era moartă de 3 ani, dar Charles nu pierdea nicio ocazie ca să-i bage sub nas fiului său dezastrul acestei încăpăţânări tinereşti şi al dorinţei lui Iain de a-i da cu tifla tatălui său.
- Habar n-ai despre ce vorbeşti, băiete.
Acum, era vocea lui Charles aspră de furie şi agresivitate.
- Ce ştii tu despre afaceri? Dacă ai fi făcut ce ţi-am zis şi te-ai fi dus să lucrezi la Bolan în loc să te bagi în prostia asta cu publicitatea...
- Am mai discutat despre asta, tată. De multe ori.
- Ştiu. Tânăr încăpăţânat! Dar dacă trebuie să te faci de râs, cel puţin fă-o cu un sprijin solid, al lui Bolan...
- Ei, stai puţin...
O uşă se trânti. Phaedra, încercând prea târziu să se depărteze de linia tirului, începu să urce din nou scara.
- Phaedra! Ai stat să asculţi?
Ea se întoarse cu mâna pe balustradă, bucuroasă de sprijinul acesteia.
Iain, într-o cămaşă kaki şi arătând tulburător de combativ, stătea în mijlocul holului cu mâinile în şolduri.
- Eu şi toată lumea pe o rază de 7 kilometri, răspunse ea. De ce te cerţi mereu cu el, Iain? Ştiu că vrea să se impună, dar dacă ai încerca să fii puţin mai diplomat...
- Diplomat! Dacă prin asta vrei să spui slugarnic...
- Nu, nu slugarnic. Dar...
- Phaedra, nu te amesteca în lucruri despre care n-ai habar. Este treaba mea cum mă port cu tatăl meu.
- Dar nu te porţi, ci pur şi simplu i te opui.
- Asta e valabil pentru ambele părţi.
Iain se încruntă şi făcu un pas spre ea.
- Ce-i cu costumul ăsta sexy? Te duci undeva?
Sexy? Iain considera că ea era sexy? Phaedra îşi lăsă ochii în jos şi îşi trecu mâna pe balustrada netedă.
Mirosea a lămâie, mirosul cerii favorite a mamei ei.
- Da. Credeam că ştii. Plec peste o oră la colegiu. La Manchester. Am coborât doar ca să-mi iau rămas bun de la tatăl tău.
- Atunci, du-te şi ia-ţi rămas-bun. N-am vrut să te gonesc.
- Nu m-ai gonit, spuse ea repede. Plecam pentru că am crezut că nu mai am timp.
Liniile dure din jurul gurii lui se îmblânziră vizibil.
- Cum te duci la Manchester?
Fără să ştie de ce, ea mai făcu doi paşi în sus pe scară.
- Iau trenul de la Exeter.
- Şi cum ajungi la Exeter?
Phaedra se uită în jos şi văzu că ţinea o mână uşor bronzată în jurul unui stâlp.
- Domnul Trebanian a zis că o să comande un taxi pentru mine.
- Nu-i nevoie să se preocupe. Te duc eu. Cu maşina.
Ea mai făcu un pas în sus, cu spatele.
- Dar tu pleci abia mâine, nu-i aşa?
- Aşa ar trebui, zise el privind urât spre uşa închisă a bibliotecii. Dar i-am promis mamei tale că mai rămân.
- Da. Mi-a spus. Mă bucur că i-ai promis.
Iain îşi înălţă sprâncenele.
- Zău? De ce?
- Pentru că mă gândesc că o să-i fie greu la început.
- Ce-o să-i fie greu?
Phaedra clătină din cap la acest exemplu clasic de masculinitate obtuză.
- Pentru că n-am mai plecat de acasă până acum. O să fie îngrijorată pentru mine.
- Ah! Totuşi, sunt sigur că se poate lipsi de mine, cât te duc până la gară. O să fie bucuroasă că te-am urcat în tren, în siguranţă.
Phaedra nu se îndoia. Atunci, de ce ezita oare?
- Bine, murmură ea negăsind niciun motiv valabil ca să refuze. Dacă eşti sigur că nu te deranjează...
- Bineînţeles că sunt sigur. O să mă depărteze de corpul de tancuri al lui Bolan format dintr-un singur om, cel de aici. Printre altele.
Aha. Asta era deci. Iain căuta o scuză ca să scape de tatăl lui. Văzând că ea tot mai ezita, el zise:
- Du-te! Ia-ţi rămas-bun. N-am să te mănânc în drum spre gară.
Se dădu politicos la o parte să o lase să treacă.
Ea chicoti.
- Nici nu m-am gândit că ai s-o faci. E greu să fiu digerată.
- Doar digerată?
Era oare asta o frază subtilă cu mai multe înţelesuri?
Când Phaedra trecu pe lângă el, prinse o boare caldă de parfum masculin al trupului lui şi avu o senzaţie deosebită legată de firele de păr de pe ceafă, de parcă privirea lui Iain îi sfredelea direct şira spinării. Se împiedică, se îndreptă şi merse restul drumului spre bibliotecă cu umerii drepţi şi cu braţele pendulând ca un soldat la paradă.
În urma ei, Iain fluieră încet, ironic, dar ea reuşi să nu se mai împiedice.
În bibliotecă, Charles îşi turna un whisky.
- Tânăr prost şi încăpăţânat, mormăi el când ea băgă capul pe uşă.
- Am venit să-mi iau rămas-bun, domnule Trebanian. Iain a fost amabil şi a zis că mă duce la Exeter cu maşina.
- Hm. Aşa a zis? E prima idee bună pe care a avut-o de când a plecat de-acasă.
Charles puse paharul pe un exemplar din revista Country Life pe care o ţinea pe măsuţă în loc de şerveţel. Întinse mâna.
- La revedere, tânără Phaedra. Profită de şansele tale. Să nu fii o proastă, ca fiul meu. Sau ca fiica mea.
- Ah, aşa am să fac, îl asigură Phaedra, ignorând în mod deliberat remarcile asupra familiei. Mulţumesc, domnule Trebanian. Mulţumesc pentru tot. Dacă am să pot face vreodată ceva ca să vă recompensez...
- Poate că ai putea, mormăi Charles. Poate că ai putea. Dacă băiatul ăsta al meu o să revină la sentimente mai bune. Eşti o fată bună, Phaedra. Mama ta a făcut o treabă bună cu tine. Mai bună decât am făcut eu cu cei doi ai mei.
- Ah, nu trebuie să spuneţi aşa ceva. Iain şi Joan sunt...
Ea era jenată.
- Nişte idioţi, termină Charles fraza în locul ei.
Phaedra renunţă şi se duse să o caute pe mama ei.
Exact o oră mai târziu, maşina lui Iain, o Austin Healey, veche, dar încă impunătoare, ieşi pe şoseaua principală spre Exeter, de pe un drum secundar mărginit de boscheţi auriţi de începutul toamnei.
Nu vorbiră mult. Se cunoşteau de prea multă vreme ca o conversaţie să fie obligatorie; aşa că fiecare dintre ei era absorbit de propriile-i gânduri.
Iain părea concentrat asupra drumului, dar, după liniile mici care-i îngustau spaţiul dintre sprâncene, Phaedra bănui că el era îmbufnat din cauză că s-a certat cu tatăl lui. Iar ea se gândea cât de straniu era să plece de la Chy an Cleth şi se întreba dacă Iain vorbise serios când spusese că ea era sexy.
Când ajunseră la gară, ea îi spuse că nu era nevoie s-o conducă până la tren. Dar el clătină doar din cap spre ea, apoi luă una dintre valizele ei sub braţ. Le ridică pe celelalte două în mâini şi porni spre casa de bilete fără să piardă timpul cu un răspuns.
Phaedra merse după el.
- Hei, pot să-mi cumpăr singură biletul, obiectă ea când îl văzu că scoate portofelul. Nu trebuie să...
- Ştiu. Dar vreau.
El se aşeză în faţa ei, blocându-i drumul, iar ea nu putu să facă altceva decât să ia biletul pe care i-l dădea el şi să se arate recunoscătoare. Generozitatea lui o făcea să se simtă ca o rudă săracă. Sau ca fiica menajerei.
Aşteptară în tăcere pe peron, în timp ce alţi călători îi împingeau. Vântul aducea în jurul gleznelor lor cutii goale de ţigări, bilete folosite şi aruncate, ambalaje de ciocolată. Când trenul intră ţăcănind şi scârţâind din frâne, Iain aruncă valizele Phaedrei în plasa unui vagon de clasa întâi şi coborî ca s-o ajute să urce.
Ea se întoarse în uşă spre el. Dar, în loc să-i strângă mâna sau să-i facă un semn de rămas-bun, el o uimi aducând-o pe sus din nou pe peron. Tocmai deschidea gura să-l întrebe ce făcea, când el îi ridică faţa şi îi sărută uşor buzele. Gura lui rămase acolo atât cât ea să simtă gustul mentei de ia pasta de dinţi amestecat cu parfumul bogat al cafelei. Când motorul hurui şi cineva în uniformă strigă un avertisment, Iain o ridică din nou în vagon şi închise uşa.
- La revedere, Phaedra, strigă el când trenul porni şi ea se aplecă pe fereastră să-i facă semne cu mâna. Să fii bună. Să nu ne uiţi.
Phaedra duse o mână la gură, să reţină senzaţia buzelor lui, şi aşteptă până ce el nu mai fu nici măcar un punct în depărtare, apoi se aşeză.
Să-i uite? Să uite Chy an Cleth? Şi pe Iain? De parcă ar putea vreodată.
El stătea prea aproape, o prindea în cursă. Zidul alb, rece, era tare în spatele ei. Se Uitau fix unul la celălalt, cu ochii înfruntându-se într-o luptă care se termină când Phaedra îşi mişcă mâna ca să dea la o parte o şuviţă de păr enervantă.
- Sângerezi, spuse Iain, ridicându-i încheietura mâinii ca să se uite acuzator la coaja de sânge uscat care se forma pe degetul ei.
- M-ai speriat când o făceai pe lupul cel mare şi rău, la uşă. Tocam căpşuni şi m-am înţepat. Acum e-n regulă.
- Dacă am să mă decid vreodată să joc rolul lupului celui mare şi rău, tu o să fii prima care o să afle.
El vorbea încet, plat, baritonal, iar vocea lui stârnea fiori pe şira spinării Phaedrei.
- Mulţumesc pentru simpatie, răspunse ea.
- Tu nu ai nevoie de simpatie, replică Iain. Ci de...
Se întrerupse brusc când o voce tremurată, dar nu mai puţin imperativă, strigă de sus.
- Phaedra! Ce se petrece acolo? Şi unde dracu’ sunt pastilele mele?
- Hei, hei! Asta-i vocea dulce a mirelui tău devotat, murmură Iain. Sari repede, mamă vitregă.
Phaedra, grăbindu-se deja spre salon, se opri din drum să se uite înapoi la bărbatul care o urma de aproape. Mamă vitregă! Doamne, chiar era mama lui vitregă. Acest tip strălucitor, plin de bărbăţie, era, oficial, fiul ei vitreg.
Când ajunse la uşa parţial deschisă, cu Iain în spatele ei, gura ei mare schiţă un zâmbet şi încercă disperată să nu izbucnească în râs.
Cumva, nu credea că noul ei fiu vitreg era dispus să aprecieze gluma.
- Ah, aici erai. Unde sunt...
Un bărbat slab, cu părul argintiu, cu un nas proeminent şi un cap care părea prea mare pentru trupul lui firav, se opri brusc din vorbă şi se lăsă într-un fotoliu ponosit, din piele neagră. Tăcerea care urmă era ruptă doar de tic-tac-ul blând al pendulei din colţ. Nişte ochi cenuşii, mândri, se uitau cu răutate la Iain.
Phaedra îşi ţinu răsuflarea. Ochii ei se plimbară prin camera familiară, cu draperiile aurii, grele, şi cu mobilă neagră, solidă, care nu făcea nimic ca să lumineze o atmosferă grea, victoriană. Chiar şi fotoliile de brocart auriu reuşiseră să absoarbă atmosfera apăsătoare a camerei favorite a lui Charles Trebanian. În cele din urmă, privirea ei se opri jenată pe un birou sobru aşezat ca să prindă puţină lumină care venea de la ferestrele înguste. Era mai bine decât să urmărească privirile urâte dintre cei doi bărbaţi.
Trecură câteva secunde şi nici Iain, nici Charles Trebanian nu scoaseră niciun cuvânt. Apoi, când atmosfera din cameră deveni atât de încărcată, încât Phaedra aştepta să explodeze în orice moment, Charles termină inspectarea fiului său şi îşi lăsă capul pe spătarul fotoliului. Doar o umbră de zâmbet îi curba linia prea subţire a buzelor.
- Aşadar, zise el, ceremonie de ieri te-a scos din bârlog. Aşa îmi şi închipuiam. Ei? Ce-ai de zis? Nu poţi face nimic în legătură cu treaba asta, ştii.
- În afară de a te declara nebun, presupun că nu pot face nimic, fu de acord Iain.
- Nu ţine, replică bătrânul cu un mârâit. Angus Cooper ştie că sunt în toate facultăţile mintale.
- Sunt sigur că eşti. La vârsta ta, ar trebui să fii nebun să refuzi şansa de a o duce la... ah, de a te căsători cu Phaedra.
- Tânăr aiurit! mormăi Charles.
Dar, din felul cum îşi îndreptă umerii slabi, Phaedra putea spune că el era încântat că fiul lui credea că ea împărţea patul cu el.
- Nu vrei să stai? îi zise ea lui Iain, evitându-i privirea şi vorbindu-i cu tonul ei cel mai rece. Prânzul va fi gata curând. Te rog, serveşte-te cu o băutură. Uite pilulele tale, Charles.
Ea se aplecă să ridice cutia de plastic care zăcea lângă fotoliul soţului ei pe un covor turcesc vechi, dar bun, - Charles luă pilulele cu un mormăit, Iain nu zise nimic când trecu spre bufetul Chippendale cu băuturi, dar Phaedra văzu că îşi înălţase sprâncenele. Când părăsi camera, ea putu simţi în spate privirea lui.
„În regulă, se gândi ea. În regulă, domnule Mare şi Tare Iain. Vrei un mers sexy, legănat; am sa ţi arat aşa ceva.”
Fără să-şi lase timp să se mai gândească, ea ridică mâinile la nivelul umerilor şi începu să traverseze podeaua, mişcându-şi şoldurile într-o parodie de seducţie. Simţi cum rochia, pe care el o numise un sac alb şi gri, se învârtea în jurul genunchilor ei ca o mătase, deşi nu era.
Niciunul dintre bărbaţii din spatele ei nu spuse niciun cuvânt, dar, când ajunse la uşă, auzi un chicotit ce nu putea fi confundat.
Nu venea de la Iain, ci de la invincibilul pe care - doar ieri oare? - îl luase de bărbat la bine şi la rău.
- Oho! Pun pariu, băiete, că asta a fost pentru tine, zise Charles fornăit când ea închise uşa.
Phaedra gemu şi nu aşteptă să audă răspunsul lui Iain.
Bucătăria mare, veche, cu podeaua cu dale roşii şi tigăi strălucitoare de alamă, o salută cu mirosul bogat, aromat, de brânză topită, amestecat cu cel al pâinii proaspăt coapte, mirosuri familiare, care îi calmară nervii încordaţi. Recunoscătoare pentru pauza de tensiune, ea se sprijini de masa veche de stejar şi lăsă capul în jos.
Fusese cu mult mai rău decât îşi închipuise. În sinea ei, sperase că Iain nu va afla despre căsătorie până la întoarcerea din turneu a lui Joan şi Anton. Dar ar fi trebuit să ştie că Angus Cooper va răspândi vestea.
Dacă măcar ar fi putut să-i explice totul mai întâi lui Joan, să-i ceară sfatul când ar fi venit în următoarea ei vizită rapidă. Sora lui Iain ar fi luat căsătoria tatălui în felul ei, dar ar fi înţeles dificultatea de a i-o explica lui Iain. Ea îl vedea de fiecare dată când se afla în Anglia şi îl înţelegea, pe când Phaedra nu-l mai înţelegea. Joan ar fi ştiut cum să-i anunţe vestea. Ei nu i-a păsat prea mult de Chy an Cleth, dar ştia cât de mult însemna pentru fratele ei.
Ca spirit liber şi cu puţin interes faţă de o casă veche de două sute de ani de pe coasta nordică, sălbatică, din Cornwall, Joan visase dintotdeauna să scape de Porthkelly. Căsătoria cu frumosul Anton, cel fără rădăcini, care dansa ca un înger şi stătea rareori mult timp în Anglia, fusese răspunsul perfect la visul ei.
Charles nu văzuse niciodată lucrurile în felul ăsta şi continua să privească profesiunea aleasă a ginerelui său cu o adâncă suspiciune.
- Ciorapi lungi! mormăise el. Niciun bărbat care se respectă nu poartă ciorapi lungi la serviciu.
- Sunt dresuri, tată, râsese Joan de el. Nu sunt ciorapi de damă. Oricum, ce-ţi pasă ţie?
- Pentru că eşti fiica mea, i-a răspuns Charles şi cu asta se termină totul.
El a refuzat să ia parte la nuntă, aşa că Iain a fost cel care a dus-o pe Joan la altar.
Iain! Phaedra luă un alt cuţit şi termină de tăiat căpşunile. Iain era altceva, Iain iubea Chy an Cleth. Chiar şi după prima serioasă confruntare cu tatăl lui, când se căsătorise cu Rosie Sharpe şi plecase să-şi caute norocul la Londra, se întorsese la Porthkelly de câte ori putuse.
Confruntările luaseră amploare, cum era şi de aşteptat având în vedere temperamentul acestor doi bărbaţi cu voinţă puternică, dar el tot mai revenise. Până ultima oară.
Phaedra puse smântână într-un vas albastru de ceramică şi scoase din cuptor o budincă de brânză şi pâine proaspăt coaptă. Mama ei auzise cea mai mare parte din acea ultimă bătălie, ca de obicei, cearta începuse când Charles i-a spus lui Iain un lucru clar, că fusese nebun să se însoare cu Rosie. Apoi a continuat cu felul în care fiul lui îşi câştigă existenţa şi s-a terminat când Iain i-a spus tatălui său că e treaba lui cum vrea să-şi trăiască viaţa.
Charles dorise mult ca fiul lui să fie bancher ca şi el, să urmeze tatălui, bunicului şi străbunicului la conducerea băncii Bolan. Dar Iain a insistat să intre în publicitate, o profesiune despre care el spunea că mai are viaţă în ea.
După cum afirma Esther Pendenning, această ceartă dezastruoasă de acum doi ani se terminase când Iain bătuse cu pumnul în perete şi uriaşe că a fost preşedintele propriei sale agenţii timp de 7 ani plini de succes şi îl întrebase pe tatăl lui de ce nu-i putea intra în cap că nu avea intenţia să se ocupe de bancă.
Adăugase, ca să ştie, că va da copiilor lui libertatea să facă propriile lor alegeri şi propriile lor greşeli.
Charles, care în acea vreme era mult mai puternic, a urlat şi el că Iain n-are copii şi nici soţie, dar ar fi avut dacă s-ar fi căsătorit cu Allison Cooper, fiica vechiului lui prieten, Angus, în locul acelei mici nebunatice, Rosie Sharpe, care se căsătorise cu el doar pentru bani.
Esther spunea că, după asta, Iain a plecat.
- Poate pentru că tatăl lui avea dreptate în legătură cu Rosie, remarcase ea clătinând din cap. Ea s-a căsătorit cu Iain doar pentru banii care se aştepta să-i aibă. Dar el era prea tânăr şi prea infatuat ca să vadă asta. Nu mai revenise pe acolo din ziua aceea.
Ei, acum s-a întors, se gândi cu tristeţe Phaedra. Şi, dacă nu greşea, toţi trei vor avea o zi îngrozitor de grea.
Ea luă budinca şi salata, împreună cu căpşunile şi smântâna, şi o porni prin hol spre sufragerie. Îi plăcea sufrageria. Nu era atât de întunecată ca restul casei.
Vreun Trebanian, demult decedat, căruia desigur că-i plăcea marea tot atât de mult ca şi ei, instalase ferestre lungi de-a lungul zidului care dădea spre stânci.
Într-o zi ca aceasta, suprafaţa strălucitoare, ca de sticlă, a oceanului se întindea pe kilometri. Nu că ea ar fi avut timp să stea să-l admire. Doctorul spunea că era important pentru domnul Trebanian, pentru Charles, să ia mesele la timp.
Cinci minute mai târziu, când termină de pus masa cu argintăria grea a familiei Trebanian, Phaedra scoase capul pe uşa salonului să anunţe prânzul.
Ea remarcă imediat că bărbaţii vorbeau, deşi Iain se încrunta şi bătea cu degetele pe braţul de lemn al fotoliului. Charles zâmbea, prevestitor de rele.
- Masa e gata, spuse Phaedra.
Iain îşi întoarse capul încet, iar privirea lui pe sub gene se plimba pe ea cu o apreciere insolentă care ar fi făcut-o să roşească, dacă ar fi fost genul ei. Abia după ce termină această cântărire, el se ridică şi se aplecă să-l ajute pe tatăl lui să se ridice din fotoliu.
Charles îl îndepărtă cu un gest.
- Încă nu mi-am pierdut puterea picioarelor, băiete. Mai sunt unele lucruri pe care le pot face singur. Mersul este unul dintre ele.
- Dar bănuiesc că nu e singurul.
Iain aruncă o privire plină de subînţeles către Phaedra, care stătea încordată în uşă.
Ea strânse buzele. Adevărul acestei situaţii ireale va trebui să fie clarificat cu Iain, fără întârziere. Nu era de fapt treaba lui, dar nu voia ca el să se gândească la faptul că ea împarte patul cu tatăl lui. Nu era sigură de ce avea importanţă, dar avea.
Bărbia ei era ridicată la un unghi neobişnuit de înalt când conduse lent procesiunea prin hol şi de-a lungul coridorului spre sufragerie. În momentul în care se aşezară la masa lungă de mahon, pe care Phaedra o frecase ca să strălucească, Iain se întoarse spre ea şi îi spuse direct:
- Acum, poate o să-mi spui versiunea ta asupra acestei legături idioate. Am auzit-o pe cea a tatălui meu.
- Atunci este clar că ştii tot ce-i de ştiut, răspunse Phaedra tăind o fene de budincă. Vrei salată?
- Mulţumesc. Atunci, înţeleg că eşti de acord cu tatăl meu. El mi-a spus că aţi cedat unei, să spunem, atracţii bruşte reciproce.
Phaedra se uită repede la soţul ei. El zâmbea. Cu răutate.
Bătrân diavol manipulator! Ea oftă şi îi dădu lui Iain o farfurie. Deci Charles nu avea de gând să-i spună fiului său adevărul. Asta înseamnă că va trebui s-o facă ea. În curând. Dar nu acum. Nu în faţa unui soţ care, din motive proprii, era hotărât să creeze disensiuni.
Charles se distra şi nu suporta uşor să fie contrazis.
Dacă ar face-o acum, el s-ar enerva şi i-ar creşte tensiunea. Exact ce-i spusese doctorul Polson că trebuie să evite.
Nu, va trebui să aştepte până mai târziu, ca să-i explice problema acestei căsătorii.
- Pentru tine, Charles, doar salată şi puţină pâine, spuse ea cedând unei dorinţe ruşinoase de a i-o plăti. E ordinul doctorului.
- La naiba cu doctorul! E mai nebun decât fiul meu aici de faţă. Ai făcut budinca doar ca să mă chinuieşti?
- Nu, recunoscu ea. Am făcut-o pentru că am încetat să mai încerc să te fac să ţii regim.
- Vrei să spui că ai încetat de a mai face un iad din ce a mai rămas din viaţa mea? Slavă Domnului pentru asta.
- Nu fi ridicol, replică Phaedra.
Totuşi, era adevărat. Nu avea niciun rost să-l lipsească pe Charles de ceea ce îi plăcea mai mult, când inima lui bolnavă avea să pună curând capăt oricăror bucurii. Ea îşi lăsă capul în jos, ea el să nu-i vadă ochii umezi.
Când ea îşi ridică privirea, Iain o urmărea de parcă o suspecta că îi pune arsenic în mâncare. Dar spuse:
- Azi nu avem napi? Ce dezamăgire!
Vocea lui era plată, dar nu o putea păcăli.
- Îţi aduci aminte, comentă ea. Mă flatează.
- Cine ar putea uita? Ai aruncat o dată cu o farfurie întreagă cu napi.
- Nu-i adevărat!
- Nu, dar ai încercat. Ţi-am spus să nu te mai smiorcăi şi să mănânci.
- Phaedra nu se smiorcăia, interveni Charles.
- Sunt de acord că nu o făcea prea des. Dar se putea conta pe napi ca să producă aşa ceva.
Iain se uită la mâncarea minunată, din farfuria lui şi adăugă cu condescendenţă:
- Dar văd că ai devenit o bucătăreasă excelentă, Phaedra. Tata a făcut o alegere bună.
Charles luă farfuria pe care i-o întindea ea şi chicoti:
- Eu recunosc calitatea când o văd, băiete. Nu ca tine.
- A, şi eu pot recunoaşte calitatea. La o bucătăreasă.
- Este mare păcat atunci că n-ai învăţat deosebirea între o căzătură şi o doamnă, nu-i aşa? replică Charles. Phaedra face mult mai multe decât doar să gătească.
- Sunt sigur de asta, lungi vorbele Iain. Dar o doamnă? Nu e cuvântul pe care l-aş fi folosit. Apropo, soţia mea nu era o căzătură!
- Bineînţeles că era, asta o ştia toată lumea din Porthkelly. Spune-mi, cu câţi bărbaţi a avut ea legături înainte de a-ţi face favoarea să moară?
- Am mai vorbit despre asta, tată. De multe ori. Rosie nu mi-a făcut nicio favoare înecându-se. Avea lipsurile ei, dar eu mă străduiam să i le îndrept.
- Desigur, n-ai fost niciodată în stare să recunoşti că ai făcut o greşeală. Aia s-a căsătorit cu tine doar pentru banii pe care credea că am să ţi-i dau, iar tu ştii asta.
- Ea era soţia mea, spuse el belicos. La fel cum Phaedra este soţia ta.
Spre surprinderea Phaedrei, Charles pufni şi lăsă baltă subiectul.
Ea muşcă dintr-o bucăţică de castravete crocant. Cât de rece vorbise Iain despre căsnicia lui! „Rosie avea lipsurile ei, dar eu mă străduiam să i le îndrept” spusese. El se străduia! Ce aroganţă incredibilă. Totuşi, ca băiat, nu fusese arogant sau rece. Era tot numai foc şi pasiune şi acţiune, iar ea îl urmărea de departe şi visa, Charles, care nu tăcea mult timp, se întoarse acum spre Iain şi spuse direct:
- Au trecut 12 ani de la moartea lui Rosie, nu-i aşa? Allison Cooper trăieşte şi e căsătorită.
- Îmi închipui că este. A fost întotdeauna înnebunită după Gavin.
Iain unse cu unt o felie de pâine.
Phaedra nu mai asculta schimbul aproape necivilizat de cuvinte dintre cei doi bărbaţi, ci îşi continua în linişte prânzul. Ce voia oare să spună Iain afirmând că ea nu e o doamnă? Era, fusese fiica îngrijitoarei şi apoi îngrijitoarea, dar asta nu o aşeza pe scara socială mai jos decât Rosie Sharpe, pe care Iain tocmai o apărase, deşi toată lumea ştia că fusese cu un alt bărbat în ziua în care murise. Barca acestuia fusese prinsă în furtună, se scufundase şi s-au înecat amândoi. Totuşi, loialitatea e o calitate la un bărbat... admirabilă chiar... deşi...
- Phaedra! Ai de gând să-mi răspunzi?
Phaedra îşi ridică privirea. Ce o întrebase oare Iain, cu vocea aceea muşcătoare, dură, pe care o adoptase din momentul în care intrase pe uşă? Ea nu-l auzise.
- Îmi pare rău, nu te-am auzit, zise ea.
- Zău? Şi eu care am crezut că ai uitat să mai visezi. Am întrebat unde e mama ta? Cu siguranţă că n-ai dat-o afară, acum, când eşti doamna casei!
Phaedra se uită de la Iain la Charles, apoi din nou la el. Ce rost mai avea să viseze, când visul ei favorit se transformase într-un coşmar în costum elegant? Soţul ei nu-i explicase nimic lui Iain? Ce naiba au discutat înainte de prânz?
- Mama a început să aibă probleme cu artrita ei, în urmă cu un an, răspunse ea. Ai fi ştiut dacă ai mai fi ţinut legătura. Doctorul a zis că starea ei o să se înrăutăţească dacă nu încetează lucrul.
- Înţeleg. Şi bineînţeles că a încetat să mai lucreze.
- Nu. A refuzat. A zis că nu-l poate lăsa pe Charles în grija unei străine, - că a stat prea mulţi ani alături de el ca să-l părăsească tocmai când avea mai multă nevoie de ea.
- E o femeie bună mama ta, zise Charles cu o voce care, pentru el, era neobişnuit de blândă.
Phaedra crezu că vorbeşte sincer. Îi zâmbi.
- Da, este.
Întorcându-se spre Iain, ea continuă:
- Doctorul Polson m-a sunat pe mine, predam în Kent în timpul acela, şi mi-a spus că trebuie s-o fac pe mama să înţeleagă situaţia. Singurul mod în care puteam face asta era să mă ofer să am eu grijă de domnul Trebanian, vreau să spun de Charles. Aşa că m-am mutat aici şi mama s-a mutat într-un apartament în oraş.
Iain puse jos cuţitul şi furculiţa.
- De ce?
- De ce s-a mutat?
- Da. Aţi locuit aici împreună, prieteneşte, până în ziua în care ai plecat la colegiu. De ce n-a putut să rămână aici?
- Nu am dat-o eu afară, dacă asta vrei să spui.
- Nu, interveni Charles, lovind cu plictiseală cuţitul de farfurie. Eu am făcut-o. Esther nu voia să se oprească din muncă. Presupun că nu ştia cum să facă asta. Lustruia puţin aici, mai scutura un covor colo. A trebuit s-o dau afară pentru binele ei. Ţin la Esther. Am ţinut întotdeauna la ea.
- Înţeleg.
Iain pierdu alt motiv de critică. Luă cuţitul în mână, apoi îl lăsă din nou jos.
- Phaedra, ai spus că ai părăsit slujba de profesoară. Ce predai?
- Istoria.
- Istoria? Şi ai făcut-o doar ca să-l îngrijeşti pe tatăl meu?
- Da. Dar am ajutoare. Infirmiera vine în fiecare zi. Eu am grijă de casă.
- Înţeleg. Ţi-a picat o pară mălăiaţă ca răsplată pentru sacrificiul tău, nu-i aşa?
Se şterse cu un şerveţel şi se sprijini de spătarul scaunului.
Phaedra urmări cu fascinaţie nedorită costumul lui bine croit.
- Într-adevăr, aşa e, zise ea dulce. Deşi nu ştiu dacă tatăl tău se consideră o pară mălăiaţă.
Charles tuşi în paharul lui cu apă.
- Poate că nu. Dar eu mi-am făcut rost de o roșie, nu-i aşa?
Privirea pe care i-o aruncă lui Iain era de pură provocare, iar dacă Phaedra n-ar fi fost atât de iritată din cauza tânărului Trebanian, ar fi simţit că e justificat să-i spună soţului ei să nu se mai comporte ca un ţap bătrân şi prost. În plus, nu era vorba doar de Iain.
Doctorul Polson zicea că Charles nu mai avea mult de trăit. N-ar fi fost frumos să-i strice bucuria unei glume, în esenţă, nevinovată...
Iain clătina din cap, dar, spre mirarea ei, buzele i se rădicară părând că se amuză. Deci, nu uitase cum să zâmbească. Într-un fel, dorea ca el să fi uitat, pentru că era destul de devastator şi când era îmbufnat. O doză întreagă din zâmbetul lui ar fi mortală, aproape sigur.
- Da. Mireasa ta e, fără îndoială, o roșie, fu el de acord.
Privirea pe care i-o aruncă Phaedrei era enigmatică.
Totuşi, îi trimise fiori pe şira spinării. Fiori cam plăcuţi, având în vedere sursa lor.
Ea se ridică în grabă şi se duse să prepare cafele.
Abia pe la mijlocul după-amiezei, după ce soţul ei se duse să se odihnească, Phaedra fu din nou singură cu Iain.
Charles şi prima sa soţie, Helen, amenajaseră o grădină deasupra stâncii. Era un loc la fel de bun ca oricare altul pentru a se bucura de soare şi de briza care sufla dinspre mare. Dacă avea noroc, aceasta putea spulbera încordarea care se adunase în ea, din momentul în care Iain bătuse la uşă. Tocmai se apleca să înlăture o buruiană dintre nişte nu-mă-uita, când în spatele ei se auzi vocea adâncă a lui Iain.
- Ce tentant! O răsplată potrivită, în aceste condiții. Ce păcat că nu am libertatea să profit.
Phaedra lăsă buruiana şi se ridică atât de repede, încât fu gata să se dezechilibreze.
- Ţine-ţi mâinile departe de mine, se răsti ea întorcându-se spre el. Oricum, despre ce-i vorba? N-am făcut nimic de care să-mi fie ruşine.
- N-ai făcut?
Iain stătea pe peluză la jumătatea drumului între grădină şi sera pe care bunicul lui o adăugase în spatele casei. În timp ce se îndrepta spre ea, el începu să-şi descheie haina.
- Nu, n-am făcut, răspunse ea. De ce te-ai întors aici, Iain? Pentru că, dacă ai venit doar ca să faci necazuri...
- Exact pentru asta am venit, Să-ţi fac ţie necazuri.
Phaedra urmări părul lui negru mişcându-se în briză, remarcă linia încordată a gurii lui şi felul cum stătea cu mâinile în buzunare şi cu picioarele depărtate, agresiv.
Ea ştia că nu-i va fi greu să-i facă necazuri.
- De ce? întrebă ea. Pot să înţeleg că eşti furios, pentru că m-am căsătorit cu tatăl tău. Crezi că am făcut-o pentru banii lui şi pentru casă.
- Şi nu-i aşa?
El nu avea s-o creadă, orice ar spune. Dar trebuia să încerce.
- Nu. Nu direct. Şi chiar dacă ar fi aşa, tot nu poţi face nimic. Aşa că, ce rost avea să vii ca o furtună aici şi să ne necăjeşti pe toţi?
- Până acum n-am necăjit pe nimeni în afară de tine. Ceea ce era intenţia mea precisă. Orice ar zice, tatăl meu e încântat că mă are din nou la dispoziţie ca ţintă, să se mai antreneze.
Asta era adevărat. Ea nu-l mai văzuse de luni de zile pe Charles atât de animat.
- Ştiu asta, răspunse ea. Nu-i strica cheful.
- N-am stricat nimic. După cum aţi subliniat amândoi, nu pot face nimic în legătură cu această căsătorie a voastră. Pot, totuşi, să fiu cu ochii pe tine. Să mă asigur că nu-l laşi lefter...
- Nu vreau banii lui.
Phaedra îşi strânse braţele în jurul taliei, surprinsă de cât de răguşit suna vocea ei.
- Orice ai crede, îl iubesc pe tatăl tău, Iain.
Iain îşi îngustă ochii. Stând cu spatele spre soare, în timp ce nori subţiri reduceau lumina din spatele lui, el arăta mai întunecat şi mai puţin civilizat decât fusese în interior, în casă. O făcea pe Phaedra să se gândească la toate legendele vechi despre oamenii mândri ai mării.
Dar Iain nu era un om al mării.
- Dragoste? spuse el cu tonul bărbatului modern şi cinic care era de fapt. Te aştepţi ca eu să cred că te-ai căsătorit cu tatăl meu pentru că-l iubeşti?
- Nu, pentru că nu de asta m-am căsătorit cu el.
- Presupun că ar trebui să fiu recunoscător pentru fărâma de onestitate pe care mi-o arăţi. Dar nu sunt.
Îşi scoase haina şi şi-o aruncă pe umăr.
Phaedra se uită în altă parte. Nu suporta ca el să-i vorbească în felul ăsta şi nu suporta aerul acela distant, rece, de pe faţa lui aspră. Să-i spună oare adevărul? Acum? Va trebui să ştie cândva. Se întoarse din nou spre grădină, prefăcându-se că se uită după alte buruieni. În actuala lui stare de spirit, ar fi fost oare în stare s-o creadă? în acel moment, el era convins că ea era o mică intrigantă pornită să-i fure moştenirea sau, mai corect, casa lui. Pentru el casa era importantă, iar dacă nu s-ar fi întors... Dacă nu s-ar fi întors, tatăl lui putea să fi murit fără să-l mai vadă. Şi ceea ce spusese Iain era adevărat. Indiferent cât de urâte erau motivele lui, Charles era încântat să-şi vadă fiul.
Ea trebuia să ţină minte lucrul ăsta.
Dar dacă ar spune adevărul şi Iain ar crede-o? Ce-ar fi atunci? El era atât de mândru, fusese totdeauna atât de dur şi de independent. Cum ar primi acest bărbat puternic, cu mare voinţă, ştirea că fata pe care o considera micuţa Phaedra i-a făcut o favoare pe care n-ar putea niciodată să i-o întoarcă? S-ar confrunta oare cu Charles şi l-ar emoţiona prea tare? Poate că ar fi mai bine să nu-i spună, măcar până...
- Ei? îi întrerupse el gândurile tot mai încurcate. Ai de gând să mă lămureşti? Sau ai de gând să vii cu o minciună potrivită?
- Ce vrei să spui cu asta? Ce minciună?
Mai era o buruiană acolo. Trifoi. De fapt, ei îi plăcea trifoiul.
- M-ai asigurat că nu te-ai căsătorit cu tatăl meu din dragoste sau pentru banii lui. Atunci pentru ce te-ai măritat cu el? Nu ţi-ai lăsat prea multe opţiuni, ştii asta. Doar dacă ai de gând să-mi spui că te-ai măritat cu el pentru sex.
Atunci ea trebui să se uite la el. Zâmbea, dar în ochii lui nu era nicio strălucire de umor.
- Nu fi absurd! N-ai dreptul să-ţi baţi joc de tatăl tău, îi zise ea.
- Nu-mi bat joc de el. El are peste 70 de ani, dar asta nu înseamnă că...
- Nu, nu înseamnă fu de acord repede Phaedra. Dar e bolnav. Ai văzut cât e de fragil, Iain, doctorul spune...
Se opri. Cum îi putea spune lui Iain că tatăl lui nu va mai trăi nici până la sfârşitul anului?
Doi pescăruşi trecură ţipând pe deasupra lor, iar zgomotul mării în jurul stâncilor de jos adăuga un ritm ireal acestui moment. Phaedra văzu cum apare în ochii lui Iain înţelegerea morţii tatălui lui.
- Vrei să-mi spui că o să moară curând, nu-i aşa? zise el cu o asprime care o făcu să se înfioare.
„Totuşi, îi pasă, se gândi ea. Orice ar spune, îi pasă. Se simte în vocea lui, în linia gurii, chiar în felul cum îşi ţine capul. El îl iubeşte pe acest bătrân dornic să-l controleze, în ciuda faptului că s-a certat cu el din momentul în care a început să vorbească. Ah, Iain...”
Ea vru să întindă mâna spre el, să-l consoleze, apoi îşi retrase repede mâna. El nu va accepta compasiunea ei, nu va recunoaşte că avea nevoie de aşa ceva.
- Da, răspunse ea. Nu mai are mult timp.
Iain îşi întoarse capul şi se uită spre mare. Profilul lui nu dezvăluia ce simţea, dar Phaedra îl cunoştea destul de bine ca să ştie că simţea mai mult decât voia să arate.
Totuşi, ea nu putea face nimic ca să-l ajute, nu putea spune nimic ca să-i uşureze durerea.
După un timp, el întrebă:
- De ce nu mi-ai spus?
- Tatăl tău n-a vrut să mă lase. Poate că ţi-aş fi zis până la urmă, dar... Ne-am căsătorit abia ieri. Era prea devreme ca să mă opun voinţei lui. Şi nu ştiam... vreau să spun, n-ai mai venit acasă de doi ani.
- Încerci să-mi spui că ai crezut că n-o să mă intereseze?
Momentul vulnerabilităţii trecuse. Era din nou stăpân pe sine şi furios pe ea.
- Habar nu aveam ce ai putea simţi, răspunse ea cu onestitate. Bărbatului pe care l-am cunoscut i-ar fi păsat. Dar eu nu l-am mai văzut timp de nouă ani. Tot ce ştiam era că n-ai mai venit să-ţi vezi tatăl de când sunt eu la Chy an Cleth ca să am grijă de el.
- Phaedra...
Iain înjură şi făcu un pas înainte. Nefiind sigură ce are el de gând să facă, ea se dădu un pas înapoi. Când tocul ei se lovi de o piatră, se împiedică, iar piciorul drept i se cufundă în pământul proaspăt udat. Câteva secunde mai târziu, deşi dădea nebuneşte din braţe ca să-şi păstreze echilibrul, se trezi plantată neelegant, cu fundul între florile strivite.
După aceea, nu fu sigură deloc dacă Iain făcuse vreo încercare s-o prindă înainte să cadă. Era sigură însă că găsise necazul ei foarte amuzant.
- Încântător, mormăi el întinzând o mână ca s-o ajute să se ridice. Phaedra printre nu-mă-uita. Încep să văd de ce tata te-a găsit atât de irezistibilă.
Pentru ca nu avea de ales, dacă nu voia să piardă mai mult din demnitatea ei, Phaedra luă mâna întinsă şi îl lăsă s-o ridice în picioare.
În aceeaşi clipă, zgomotul făcut de cineva care îşi drege glasul îi făcu pe amândoi să se întoarcă spre casă.
Charles stătea sprijinit în baston pe prima treaptă şi avea ochii luminoşi de anticipaţie. Phaedra gemu încet.
Cunoştea privirea asta. Slavă Domnului că a căzut într-o grădină, pe flori, şi nu pe un pat. Nu că pe Charles l-ar fi deranjat. Avea sentimentul că el aştepta ca ei să facă următoarea mişcare într-o foarte proastă farsă de alcov.
Ca de obicei, soţul ei era înclinat să scoată cât mai multe neplăceri, drame şi jenă, dintr-o situaţie şi aşa imposibilă.
Capitolul 2
Phaedra lăsă mâna lui Iain de parcă i-ar fi ars pielea.
Ceea ce nu avea niciun sens, pentru că strânsoarea lui fusese fermă şi liniştitoare, în niciun fel ameninţătoare.
Charles, urmărindu-i de pe treptele serei, se răsti:
- Iain! De ce o scoţi pe soţia mea dintre flori? Dă-i drumul imediat.
Iain, cu un aer nepăsător, zise:
- Nu-i nevoie să scoţi sabia, tată. I-am dat deja drumul şi e numai a ta.
- Am căzut, spuse Phaedra inutil.
- Ha. La vârsta ta ar trebui să fii în stare să stai pe picioarele tale. Vrei să-ţi împrumut bastonul meu?
„Ah, să fiţi amândoi ai naibii”, se gândi Phaedra.
Dar, într-un fel, era tentată să râdă. Iain făcea o treabă de maestru ca să-şi ascundă enervarea, dar era la fel de clar că i-ar fi plăcut să-l trimită în spaţiu pe exasperantul lui tată. Pe de altă parte, Charles, luând o atitudine despre care era sigur că-l înfuria pe fiul lui, arăta mai sănătos şi mai vioi decât fusese de săptămâni în şir.
- Domnule... Charles, de ce te-ai sculat atât de devreme? întrebă ea. Ştii că trebuia să te mai odihneşti încă o oră.
- Atunci când e prin preajmă acest aducător de necazuri, nu mă odihnesc. Nu se ştie niciodată ce-o să mai facă. Doar un lucru pot să spun în favoarea lui: întotdeauna i-a plăcut o fată drăguţă. Hei, de data asta ţi-am luat-o înainte, nu-i aşa? zise el către Iain.
Era cu adevărat imposibil. Din nou, Phaedrei îi veni să râdă.
- Eu încă nu mi-am pus ochii sau altceva pe soţia altcuiva, zise el, strângându-şi degetele pe haina de pe umăr. Şi n-o să încep cu o mamă vitregă, care abia a scăpat de aparatul de îndreptat dantura.
„Porcul! Am 27 de ani, vru să strige Phaedra la el. Şi n-am purtat niciodată aparat pe dinţi.”
Dar tăcu. Nu avea nimic de câştigat permiţându-i să o provoace.
Charles se uită urât la fiul lui.
- Fii atent, băiete. Ţine minte că eu mai sunt încă tatăl tău.
- Nici nu pot să uit, mormăi Iain.
- Hm. Ai grijă să nu uiţi.
Charles le făcu semn cu bastonul, apoi se trase deoparte.
Phaedra dădu din cap. Charles vorbea de parcă Iain ar fi fost un adolescent îndărătnic. Oare asta era părerea lui reală despre fiul care trecuse demult de vârsta copilăriei şi devenise un bărbat dinamic, impunător şi cu deosebit succes?
Charles intră din nou în casă.
- Are de gând să facă precis ceva, spuse Phaedra. Mă întreb ce anume.
- Şi eu. Spune-mi... cât de bolnav e tatăl meu?
Phaedra ezită, iar Iain adăugă sec:
- Îmi dau seama că un medic oarecare, cu mintea întreagă, poate că nu e atât de grijuliu să-i salveze viaţa, dar...
Făcu o pauză şi, când vorbi din nou, fu mai aspru şi mai puţin superficial.
- De ce naiba nu se face ceva? O operaţie...
- E prea bătrân. Şi, în afară de asta, nu vrea să audă de aşa ceva. Zice că orice chirurg care vrea să-şi exerseze îndemânarea la tăiat poate s-o facă pe carnea de duminică, dar nu pe el.
Un zâmbet apăru pe faţa lui Iain, dar dispăru.
- Asta sună caracteristic pentru tata. Şi bineînţeles că tu nu ai încercat să-l convingi să-şi schimbe părerea.
- Ce? se încordă Phaedra. Vrei să insinuezi aşa ceva?
- Sugerez că, cu cât el dispare mai curând din imagine, cu atât pui tu mai repede mâna pe bunurile lui.
E o ecuaţie destul de simplă, nu crezi?
Îşi înălţă o sprânceană, cinic.
- Ah. Cum poţi spune asta?
Furia i se ridică brusc. Şi-o înghiţi, amintindu-şi că Iain avea toate motivele să fie bănuitor cu privire la motivele ei.
- Te rog să mă crezi că nu am asemenea sentimente faţă de domnul Trebanian, zise ea liniştit. Ştii că e acru şi pretenţios. Aşa a fost totdeauna. Dar cu mine a fost bun. Generozitatea lui ne-a ferit, pe mama şi pe mine, să nu ajungem la închisoare. Mama nu voia să accepte ajutorul lui, dar, când era vorba de mine, îl accepta în cele din urmă.
- Asta am observat.
Phaedra oftă. Ce rost avea? Iain nu va înţelege niciodată. Dar, oricum, ea trebuia să încerce.
- Ştii că tatăl meu ne-a părăsit înainte să mă nasc eu, zise ea învârtindu-şi o şuviţă de păr în jurul unui deget. Dacă domnul Trebanian... Charles, nu mi-ar fi plătit cursurile la universitate, n-aş fi putut să le urmez. Aşa că, vezi, dacă ar fi fost ceva, orice, ce ar fi putut ajuta la însănătoşirea lui, aş fi făcut-o. Ţi-am spus că-l iubesc şi am vorbit serios.
- Da, spuse Iain distant. Dar ai mai spus că nu de asta te-ai măritat cu el. Un mic discurs frumos, bombonico, dar mi-e teamă că nu e adevărat.
În lumina puternică a soarelui, faţa lui părea o mască întunecată, batjocoritoare.
Phaedra se uită la el fără să-i vină să creadă, până când vorbele reci, tăioase, o atinseră suficient ca s-o îndemne la acţiune. Îi venea să-l pălmuiască. Dar acest lucru ar fi fost nedrept şi copilăros.
În cele din urmă, nu se putu gândi la altceva decât că trebuia să plece de lângă el, înainte de a se face de râs.
Întorcându-se pe călcâie şi înghiţindu-şi un suspin, fugi orbeşte spre uşa pe care Charlie o lăsase în mod deliberat deschisă.
- Phaedra...
Îl auzi pe Iain strigând-o când alergă prin hol şi în sus, pe scară. Dar nu se opri din fugă. Abia când ajunse în sanctuarul camerei ei mici, de la mansardă, panelată în alb, dorinţa ei de a fugi se potoli. Se sprijini de uşă, gâfâind. Când ochii îi căzură pe patul îngust cu cuvertura cu margarete, închise ochii.
Doamne, de câte ori stătuse culcată acolo în întuneric, ascultând glasul oceanului, visând la acest bărbat demn de ură, care tocmai o acuzase de cele mai urâte motive, pentru căsătoria ei. Doar că, în vremea aceea, bărbatul era un băiat, un băiat care îşi propusese să o trateze cu blândeţe.
Phaedra se trânti într-un fotoliu de mătase galbenă, lângă fereastră.
Cum putea face oare aşa ceva? Cum putea să creadă că ea voia să grăbească moartea lui Charles? îşi dăduse ea seama că el nu va înţelege la început, dar, la naiba, o cunoştea de o viaţă, chiar dacă nu ţinea seama de ultimii nouă ani. Şi îi explicase deja...
Brusc, Phaedra nu-şi mai înfipse unghiile în braţul fotoliului. La naiba! Se uită distrată la o pictură a unei străzi victoriene, pe care o cumpărase într-o vizită de o zi la Londra.
La naiba, la naiba, la naiba! Problema era că ea nu-i explicase. Tot ce a făcut a fost să recunoască starea precară a sănătăţii lui Charles, la care Iain a reacţionat şocat şi cu o preocupare voalată. Era surprinzător, deci, că a izbucnit, gândind automat cele mai rele lucruri despre ea? Ea ştiuse că el va vedea această căsătorie ca fiind în interesul ei propriu, dar pierduse din vedere realitatea dură. Ce era de presupus să gândească Iain despre faptul că ea s-a căsătorit cu tatăl lui dacă nu-i spunea adevărul?
Phaedra îşi sprijini capul de spătarul fotoliului şi ascultă marea lovindu-se de stânci. Îi plăcea zgomotul acesta, deşi uneori prevestea dezastrul. I se povestise că, în noaptea în care se născuse sora lui Iain, valurile urlaseră până la jumătatea stâncilor.
Esther Pendenning spunea întotdeauna că, dacă Helen Trebanian n-ar fi murit născând-o pe Joan, când Iain avea doar 4 ani, lucrurile ar fi decurs altfel, Iain ar fi crescut mai blând, mai puţin critic, mai înclinat să tolereze greşelile. Dar aşa, el a devenit dur, independent şi nemilos în urmărirea ţelurilor lui proprii. Cel puţin la suprafaţă. Esther jura că el are o latură vulnerabilă; dar, dacă aşa stăteau lucrurile, Phaedra nu văzuse azi aşa ceva. Mângâie materialul lucios al fotoliului, amintindu-şi cum s-a simţit când el îi ţinea mâna.
Liniştită. În siguranţă. Aşa cum probabil, copil fiind, Iain nu s-a simţit niciodată. Pentru că, din cât îşi putea aduce aminte, el era în permanenţă în luptă cu tatăl lui, care fie că îl ignora, fie voia să-l supună voinţei lui.
Esther spunea că Charles, distrus de pierderea soţiei sale, îşi petrecuse majoritatea timpului la Londra, după moartea ei. În loc să-l ajute pe fiul lui micuţ, dezorientat, să-şi înţeleagă confuzia şi durerea, el venea acasă doar uneori, la sfârşit de săptămână, doar ca să aplice legea, aşa cum trebuie să i se fi părut băieţelului. Charles nu înţelegea şi nu iubea în mod special copiii, dar a făcut ce credea că e de datoria lui. În ce-l privea, Joan şi Iain au avut un acoperiş deasupra capului, o îngrijitoare care să se ocupe de ei şi să le impună, deşi sporadic, disciplina.
Iain, încăpăţânat şi independent din fire, a învăţat repede să urască vizitele paterne, care însemnau o reducere drastică a libertăţii lui de a face tot ce voia.
Esther a făcut tot ce a putut, dar era tânără pe vremea aceea şi recunoştea că băiatul fără mamă, cu zâmbet cuceritor, putea cu uşurinţă să o farmece ca să-l lase în voia lui mai mult decât ar fi trebuit.
Apoi, Iain a fost expediat la şcoală, iar Esther s-a măritat cu Francis Pendenning. Căsătoria n-a durat.
Chiar înainte ca Iain să se întoarcă în prima vacanţă mare, Francis plecase la o păşune mai verde, sub forma planturoasei barmaniţe de la Câinele pătat. Phaedra s-a născut 6 luni mai târziu, iar Esther n-a mai plecat de la Chy an Cleth până ce doctorul a insistat să nu mai lucreze.
Un pescăruş se aşeză pe marginea ferestrei, lovind cu ciocul în geam şi trezind-o pe Phaedra din visare. Se uită la ceas. Vai, Charles îşi mai aştepta ceaiul, iar Iain aştepta probabil s-o scalpeze. De ce nu rămăsese ea pe poziţii şi nu-l făcuse să vadă adevărul?
- Eşti o proastă, Phaedra, îşi zise ea cu glas tare când se ridică din fotoliu. Nu-i de mirare că Iain crede că umbli după Chy an Cleth.
Pescăruşul lăsă capul într-o parte şi renunţă să mai aştepte să i se dea ceva. Phaedra se opri un moment uitându-se cum zboară plutind graţios peste punctele luminoase care dansau pe marea liniştită de vară. Afară era atâta linişte! Dar liniştea lipsea din inima ei. Curând, marea o va calma. Totdeauna se întâmpla aşa.
Douăzeci de minute mai târziu, ea împingea în salon măsuţa cu rotile cu ceaiul.
- Unde-i Iain? întrebă ea, simţindu-i absenţa chiar înainte de a se uita prin cameră.
- Afară, spuse Charles. Şi dacă mă întrebi, într-o rară stare de spirit, ca pe vremuri.
Lovi cu palma pe braţul fotoliului.
Phaedra nu era surprinsă.
- Unde s-a dus? întrebă ea.
- Să-l vadă pe Angus Cooper. Şi pe mama ta, aşa a zis. Dar de ce? Pentru ce are nevoie de el?
Avea ceva de gând. Era sigură de asta.
- Pentru nimic, zise ea repede. Charles, de ce nu-i spui de ce m-am căsătorit cu tine?
- Nu sunt sigur de ce ai făcut-o. Eu te-am cerut, iar tu ai zis „da”. Ce puteam să-i spun?
- Destule. Şi ştii asta. Puteai să-i spui despre hotel, ca un început.
- Hm. Asta nu i-ar fi plăcut.
Ea clătină cin cap.
- Nu. Şi nici nu intenţionai să-i placă.
- Bineînţeles că nu. Totuşi, ar fi meritat-o. I-ar fi arătat cine hotărăşte aici.
Charles dădu din cap încântat de sine.
Phaedra se încruntă.
- Chiar ai fi vândut Chy an Cleth doar ca să le faci în ciudă lui şi lui Joan?
Îl întrebase lucrul ăsta înainte de căsătorie, dar poate acum răspunsul va fi altul.
- Să le fac în ciudă? Vreau să-i dau o lecţie fiului meu. Şi lui Joan. Dacă soţul ăla al ei crede că o să pună mâna pe Chy an Cleth...
- Dar Anton nici măcar nu vrea casa, obiectă Phaedra. Iain o vrea.
- Ei bine, n-o s-o capete. E a ta.
Ea se gândi poate a suta oară dacă e bine să-i spună lui Charles ceea ce ghicise deja, că în momentul când Chy an Cleth va fi a ei, i-o va da înapoi lui Iain. Cel puţin, asta fusese intenţia ei înainte ca el să vină acasă..
Ea turnă ceaiul şi îi dădu o ceaşcă lui Charles. Oare soţul ei îşi dăduse seama că ea ar putea să nu mai fie atât de dornică să se despartă de vechiul ei cămin de îndată ce va vedea ce fel de bărbat devenise idolul ei din copilărie? Sau a presupus că, de îndată ce proprietatea va fi a ei, va dori s-o păstreze? Multe femei ar reacţiona exact aşa.
Dar ea nu era una dintre acelea.
- Casa încă nu este a mea, spuse Phaedra. Poţi să te mai răzgândeşti...
- N-am timp să mă răzgândesc, zise Charles. Prostul ăla bătrân, Polson, a spus că trebuie să pun ordine în afacerile mele, înainte să mă trezesc stând pe un hor şi cântând la harpă. Harpa! Eu! Ţi-ai găsit. Mai bine pun lemne pe afurisitul ăla de foc.
Arăta atât de supărat, încât Phaedra nu se putu abţine să nu râdă.
- Nu te îngrijora, comentă ea. Cântă doar câteva note şi au să te trimită imediat înapoi, aici jos, să ne bântui. Te-am auzit cântând în baie.
- Eşti cam obraznică, nu-i aşa? mormăi Charles. E timpul să ştii unde ţi-e locul, fetiţo.
Ea ştia că el nu vorbea serios. Nu reuşise niciodată să le intimideze, nici pe ea, nici pe mama ei. Probabil că de asta ţinea la ele, în felul lui, şi de aceea amândouă îi răsplăteau afecţiunea, în ciuda proastei lui dispoziţii cronice. Esther susţinea că încă simţea lipsa lui Helen a lui. Uneori, când mama ei vorbea despre Helen, Phaedra avea impresia că simţea o notă de regret în vocea ei, de parcă ar fi dorit ca un bărbat să fi ţinut şi la ea în felul ăsta.
Francis Pendenning nu ţinuse niciodată la ea. Îşi luase barmaniţa şi dispăruse complet din viaţa lor.
Esther fusese prea mândră să-l urmărească pentru pensie alimentară, iar pe Phaedra n-o interesase bărbatul care o părăsise pe mama ei. Nu încercase niciodată să-l găsească şi nu va face lucrul ăsta.
- Mai vrei ceai? întrebă ea. Sau puţin zahăr?
- Crezi că am nevoie să mă îndulcesc, nu-i aşa? Ha! O să afli când am să dispar. Aşteaptă numai.
Phaedra clătină din cap şi îi zâmbi cu reproş. Nu era uşor să fii căsătorită cu un bărbat care privea propria sa moarte ca pe o gogoriţă cu ajutorul căreia să facă familia lui rătăcitoare să revină la sentimente mai bune.
Dar, chiar aşa dictatorial cum era, ea ştia că, atunci când va veni vremea, îi va simţi lipsa.
- Mai am nevoie de apă pentru ceai, spuse ea şi sări grăbindu-se spre bucătărie.
Umplu ceainicul, refuzând să se gândească la Chy an Cleth fără Charles. Dar nu se putea abţine să nu se gândească la Iain.
Ce-i va spune el mamei ei când o va vedea?
Totdeauna a existat o legătură între el şi Esther. Dar dacă face greşeala să lase să se înţeleagă că Phaedra umbla după avantajele pe care le-ar putea avea, era posibil ca mama ei să sară în apărarea unicului ei copil, spunându-i cum se ajunsese la această căsătorie. Dacă se va întâmpla asta, vor avea o adevărată scenă la întoarcerea lui Iain.
Dar nu în faţa lui Charles, care probabil s-ar bucura de aşa ceva. Orice scenă pe care ar face-o Iain ar trebui să fie în particular.
Era o zi caldă, dar, brusc, Phaedrei i se făcu frig.
Esther Pendenning locuia într-un apartament, la etajul doi al unei clădiri în stil spaniol, cocoţată pe strada înclinată, pietruită, care ducea spre portul Porthkelly. Phaedra îi spusese cândva că balcoanele roz şi arcadele decorative din cărămidă erau total deplasate printre casele vechi de secole care dădeau orăşelului un caracter aparte. Lui Esther nu-i păsa. Îi plăcea căldura modernă a apartamentului ei, precum şi apropierea de magazine.
Azi curăţase în bufete - Phaedra s-ar supăra dacă ar şti - şi trebuia să recunoască faptul că se simţea puţin obosită. Se uită la ceasul din bucătărie cu numere mari, negre, uşor vizibile. Era ora patru. Da, îşi câştigase dreptul la odihnă. Cu un oftat de uşurare, îşi ridică fusta albastră de vară şi îşi lăsă trupul plinuţ într-unul dintre cele două fotolii de grădină pe care le ţinea pe balcon.
Esther închise ochii şi, mulţumită, îşi făcu vânt cu o pălărie de soare, de pai. Peste un minut, avea să aprindă o ţigară.
Momentul ei de linişte nu ţinu mult. Tocmai când întindea mâna spre bricheta lăsată la îndemână pe măsuţa de plexiglas de lângă fotoliu, auzi paşi în curte.
Un vizitator? Cu siguranţă, nu la ea, la ora asta.
Se aplecă să despartă un paravan de flori care creşteau în cutii de lemn, aşezate de-a lungul balustradei de lemn a balconului.
- Iain! exclamă ea când văzu bărbatul în costum gri zâmbind spre ea. Ce surpriză plăcută! Nu ştiam că ai venit acasă.
- Nu pentru mult timp, îi strigă el. Dar nu puteam pleca din oraş fără să te văd.
- Ei, sper şi eu asta. Vino sus.
Esther se ridică din fotoliu, ceea ce nu era uşor în ultima vreme, lăsă ţigara în spatele unei perne şi se opri în faţa unei oglinzi care atârna în holul micuţ. Îşi netezi rapid părul blond-pal. Măcar acesta nu arăta încă semnele vârstei. Ceea ce nu se putea spune despre rest, deşi Angus Cooper caracterizase faţa ei rotundă ca fiind „plăcut de plinuţă”. Dar Angus spunea mereu lucruri din astea.
Esther îşi încheie nasturele de sus al bluzei albe şi se duse să-i deschidă uşa bărbatului tânăr pe care îl crescuse până la maturitate, fără ca el să-şi rupă gâtul în cadru! unor escapade şi fără să-l determine pe tatăl lui să i-l rupă.
Ah! făcu o socoteală rapidă în minte. Nu mai e chiar atât de tânăr. Pe faţa lui erau riduri care nu fuseseră acolo în urmă cu doi ani, şi arăta obosit, de parcă poverile vieţii îl doborau.
- Ceai, spuse imediat Esther. Asta-i. Vrei o ceaşcă, nu-i aşa, dragul meu?
- Mi-ar plăcea. Dar îl prepar eu. Tu trebuie s-o iei mai uşor acum, la pensie, Pendy.
Pendy, aşa i-au spus Iain şi sora lui de când erau mici, dar, auzind asta acum, de la acest bărbat cu faţa aspră, i se puse un nod în gât. Nu-şi dăduse seama cât de mult îi lipsise vitalitatea şi tachinările lui Iain în aceşti ultimi doi ani.
- Ha! exclamă ea brusc. Asta ar fi ceva. Ce ştii tu cum se face ceaiul? Aş vrea să aflu.
Iain zâmbi şmecher.
- Nu sunt neajutorat. Trăiesc singur de Dumnezeu ştie. Câţi ani şi pot să mă descurc cu ceaiul, te asigur.
- Asta trebuie să văd.
Esther se lăsă pe un scaun lângă masa fixată între frigider şi fereastră şi îşi sprijini bărbia în mâini.
- Eşti prea în vârstă ca să locuieşti singur, spuse ea spre spatele lui Iain, care se mişca plin de îndemânare în bucătăria mică, scoţând ceşti şi farfurioare şi punând ceainicul să fiarbă.
El îi zâmbi peste umăr.
- Dimpotrivă. Când am încercat prima dată să trăiesc cu cineva, eram prea tânăr.
- Rosie? Da, erai prea tânăr. Dar nu vârsta era problema, în cazul acela. Rosie era problema. Şi ştii că te-ai căsătorit cu ea doar ca să-i faci în ciudă tatălui tău. Adesea m-am gândit că voi doi vă meritaţi unul pe celălalt.
- Poate că da, fu de acord Iain, fără supărare.
Turnă apa într-un vas pentru ceai, aşteptă câteva momente, turnă ceaiul, adăugă lapte şi îi dădu ei o ceaşcă.
Îşi luă ceaşca lui şi se duse la fereastră.
- Te frământă ceva, dragul meu? întrebă Esther.
Ştia exact ce anume îl frământă, dar se îndoia că-i va spune fără să-l îndemne.
- Nu prea.
Răspunsul lui Iain era necomunicativ, atât cât putea să-l facă. Ea cunoştea această tactică veche.
- Prostii. Te cunosc de prea mult timp ca să nu ştiu când eşti bosumflat. Eşti supărat din cauza căsătoriei tatălui tău, nu-i aşa?
Ştia că aşa va fi. Nici nu putea să-l învinovăţească. Dar dorea ca el să poată admite lucrul ăsta.
- Deloc. Sper ca ei să fie fericiţi.
Iain înghiţi o gură de ceai. Văzând că Esther nu zise nimic, el puse ceaşca pe marginea ferestrei şi întrebă țâfnos, de parcă ar fi preferat să vorbească despre vreme.
- Tu ce simţi în legătură cu treaba asta, Pendy? Phaedra e fiica ta.
- Da, desigur că este. Şi nu trebuie să sune atât de acuzator. Cât priveşte ce simt eu, ei... Phaedra a făcut întotdeauna ce credea că e drept. Ea e o visătoare, dar e foarte practică, de îndată ce a luat o hotărâre. N-am putut s-o opresc, Iain.
- Dar ai fi vrut s-o opreşti?
El îşi lăsă capul în jos, ca un taur gata să atace.
- Aş fi dorit să nu fie necesar ca ea să se mărite cu Charles. Asta da.
Iain se încruntă şi ea ştiu că răspunsul ei aruncase o sămânţă de îndoială în mintea lui. Ea nu-i putea spune adevărul, pentru că Phaedra îi ceruse asta, dar nici nu voia ca el să gândească rău despre fiica ei.
Cât privea acea căsătorie nebunească, nu, ei nu-i plăcea. Dacă ar fi fost o căsătorie reală, nu ar fi putut-o suporta, din foarte multe motive. Unul dintre acestea fiind faptul că, dacă tânărul bărbat care se uita urât la ea, de la fereastră, ar fi considerat potrivit să viziteze mai des Porthkelly, fiica ei ar fi fost şi acum singură şi liberă.
Dacă încheieturile ei ar mai fi rezistat încă puţin! Dacă n-ar fi fost de acord ca Phaedra să preia grija casei pentru Charles! Fusese egoist din partea ei, ştia lucrul ăsta. Phaedra spusese că, oricum, va fi doar ceva temporar şi îi va face bine o pauză de la micii nebunatici de la şcoală. Dar Esther ştia că se lăsase prea uşor convinsă, pentru că îi plăcuse ideea de a o avea pe aproape pe fiica ei. La început, i se păruse un aranjament atât de bun...
- Ai spus că a fost necesar?
- Da, am spus, aprobă Esther.
Ea ştia ce gândea el, dar nu putea spune nimic care să-l lămurească. El trebuia să aştepte până când Phaedra avea să fie pregătită să-i explice.
Când văzu că el era gata să pună şi alte întrebări jenante, Esther zise repede:
- Te-ai văzut cu Angus? A trecut 1 an de la moartea lui Meg a lui, dar el tot nu s-a obişnuit să fie singur.
- Da. M-am văzut cu el, răspunse Iain. Acum, despre căsătoria asta...
Esther nu voia să vorbească despre căsătorie.
- Am văzut aseară un program foarte bun despre Grecia antică, zise ea prefăcându-se că nu l-a auzit.
Iain a ştiut întotdeauna când să nu insiste asupra unui lucru.
- Deci, tot te mai interesează Grecia? întrebă el cu resemnare.
- Ei, acum nu chiar atât cât odinioară. Îmi plăcea în tinereţe să citesc despre zei şi zeiţe.
- Îmi amintesc.
Iain încerca să pară interesat.
................................
