....................................
4.
În timp ce urcam scările sclipitoare din calcar, ușa de la intrare s-a deschis și de după ea s-a ițit o femeie subțire care a ieșit să mă întâmpine și al cărei chip părea să fie însăși expresia îmbătrânirii grațioase și fermecătoare.
Trebuie să recunosc că primul gând care mi-a trecut prin minte când am văzut-o a fost că nu părea să fie deloc genul de persoană despre care mi-aș fi putut închipui că ar fi ținut secretă molestarea unui copil, chiar și din refuzul de a accepta așa ceva. Avea o bunătate intrinsecă, dominată însă de o duritate aristocratică atât de firească, încât mi-am închipuit că se născuse sunând din clopoțel ca să cheme servitorii.
- Dr. H., mi-a spus cu același accent sofisticat pe care-l auzisem la interfon, bine ați venit! Dr. G. m-a sunat să mă anunțe că urmează să sosiți astăzi și trebuie să recunosc că m-am simțit ușurată. Ce mai face băiatul meu? Mi-am făcut atât de multe griji în legătură cu bietul meu Joseph și n-am mai auzit aproape nimic din partea spitalului în ultimii ani - în afară de vești despre cheltuieli, desigur - așa că vă puteți închipui cât mă bucur să ați dorit să veniți. Vă rog, poftiți înăuntru.
- Vă mulțumesc, doamnă M., i-am răspuns cu amabilitate, dând mâna cu ea și sperând că mă comportam cu un profesionalism corespunzător. Mă bucur foarte mult că v-am găsit acasă, având în vedere că voiam să vorbesc cu părinții lui Joe.
- Ei bine, mă tem că va trebui să vă mulțumiți cu mine, mi-a spus cu o urmă de tristețe în voce. Tatăl lui Joseph a murit în urmă cu 10 ani. Cu toate acestea, vă stau la dispoziție cu orice aș putea să vă ajut. Haideți, vă rog, în salon și vom discuta acolo.
„Salonul” era de fapt o încăpere cu tavan înalt și boltit, mobilată din belșug cu piese din mahon sau din lemn de cireș și decorată cu câteva capete împăiate de animale care păreau să fie adevărate.
Neobișnuit cu astfel de decorațiuni caracterisitice unei vieți înstărite, m-am trezit, firește, uitându-mă fascinat în jur, atunci când un obiect anume m-a împins să sar speriat înapoi și să scot un icnet mic.
Pe scurt, era capul unei arătări pe care n-o mai văzusem până atunci și pe care nu-mi doresc s-o mai văd vreodată. Dacă mi s-ar fi spus că era real, aș fi avut probabil coșmaruri tot restul vieții.
Era un cap bulbos, aproape amorf, care ieșea în afara plăcii în care era incrustat, avea în jur de 30 de centimetri lungime, niște ochi imenși și compuși, de un galben bolnăvicios, și câteva șiruri de clești care păreau să fi fost plini cu venin. Mai rău de-atât, taxidermistul își propusese, în mod evident, să-l facă să pară cât se poate de aievea, fiindcă ochii încă îi licăreau cu un sadism răutăcios, iar cleștii i se ițeau din față cu o agresivitate furioasă, de parcă creatura era pe cale să strivească în orice clipă capul oricărei ființe inocente care i-ar fi ieșit în cale. Între clești și ochi se vedea o gură căscată și plină de colți, care părea parcă desprinsă de pe cea mai mare lipitoare din lume, gata să eviscereze orice ar fi intrat în ea.
Văzând groaza de pe chipul meu, doamna M. s-a uitat către capul pe care-l priveam și s-a cutremurat.
- O chestie absolut îngrozitoare, nu-i așa? m-a întrebat. Însă nu m-am putut îndura niciodată s-o dau jos. Nu-ți face griji, nu e decât o reprezentare artistică - nu e nimic real. Charles - tatăl lui Joseph - a fost un vânător destul de iscusit, iar când Joseph a început să sufere pentru prima oară de terori nocturne, s-a gândit că ar fi putut să ajute dacă am fi pretins că prinsese și ucisese acea creatură, așa că i-a montat capul în această cameră. Am angajat un artist care să studieze desenele lui Joseph și să obțină chiar de la el o descriere a felului în care arăta creatura. Asta e ceea ce a creat.
A pufnit cu amărăciune.
- Bineînțeles, hidoșenia asta nu l-a liniștit pe Joseph. Dimpotrivă, bănuiesc că l-a speriat mai mult. Dar de când a fost internat, am păstrat-o aici, în parte fiindcă voiam să-mi amintesc cât de mult și-a dorit Charles să-l vadă pe Joseph vindecat, și în parte ca pe un simbol al speranței pe care o nutresc ca Joseph să înfrângă într-o bună zi boala mintală care l-a făcut să-și închipuie de la bun început această arătare oribilă.
Copleșit încă de dezgust și fascinație, mi-a fost destul de greu să-mi smulg privirea de la reprezentarea aceea monstruoasă a baubaului închipuit de un puști de 6 ani. Cu toate acestea, faptul că mama lui a adus vorba de teoriile nocturne mi-a adus aminte de scopul pentru care mă dusesem acolo și m-am întors către ea.
- Doamnă M., terorile nocturne ale lui Joe m-au adus de fapt aici, am zis, și mi-am început discursul pe care-l repetasem de câteva ori în mașină. Chiar dacă am încercat numeroase tratamente cu fiul dumneavoastră, am început să ne întrebăm dacă nu cumva psihoza lui mai îndelungată ar putea să aibă vreo legătură cu terorile nocturne de care a suferit la început. Nu le-am cercetat niciodată în amănunt când a venit prima oară la noi, și poate că am fi putut să aflăm ceva din ele dacă am fi cerut atunci mai multe amănunte.
Mama lui Joe mi-a aruncat o privire pătrunzătoare și pentru prima oară m-a izbit faptul că, în ciuda aerului ei deosebit de rafinat, părea să aștepte cu neliniște și chiar cu disperare niște vești bune.
- Dr. H., în primul rând, spuneți-mi Martha, mi-a zis. Dacă aveți intenții serioase cu privire la recuperarea fiului meu după atâția ani, atunci ar trebui cel puțin să ne spunem pe numele mic. Întrebați-mă ce doriți. Dacă voi ști răspunsul, vi-l voi oferi.
Am încuviințat.
- Mulțumesc, doamnă M... Martha.
Știam că trebuie să cer mai multe amănunte despre coșmaruri, însă observând opulența din jurul meu, în minte mi-a venit un alt gând.
- În primul rând... ei bine, trebuie să vă întreb asta. De ce l-ați adus pe Joe la spitalul nostru?
Martha a râs ușor.
- Credeți că spitalul vostru e prea de rând pentru unii ca noi? Ei bine, bănuiesc că n-ați avut de-a face cu procesul de înscriere în învățământul primar, nu-i așa?
Am clătinat din cap.
- Ne-a fost teamă că dacă l-am fi dus pe Joseph la un spital sau la un doctor cunoscut din comunitatea noastră, stigmatul problemelor mintale ar fi reprezentat o piedică în calea înscrierii lui la școală și i-ar fi sabotat întreaga viață. Soțul meu și Thomas A. fuseseră colegi de clasă la Choate. Ca o favoare personală, a fost de acord să păstreze secretul asupra ședințelor de terapie ale lui Joseph de la ASC. Firește, după câțiva ani a fost clar că măsurile de precauție fuseseră zadarnice. Dar Charles a insistat să-l ținem pe Joseph în grija lui Thomas. Aveam încredere în priceperea și în grija pe care i-o arăta fiului nostru.
- Care au fost primele simptome? Și când le-ați observat?
- Joseph avea în jur de 5 ani, a răspuns Martha. Ne mutaserăm în casa aceasta și am hotărât că sosise vremea să aibă camera lui. La vremea aceea eram însărcinată cu surioara lui, Eliza, și deși am fi putut să spargem câteva ziduri ca să extindem creșa, toți prietenii noștri ne-au spus că la 5 ani era prea mare ca să doarmă într-o cameră pentru bebeluși - n-ar fi fost drept față de un băiețel în creștere să suporte plânsetele unui nou-născut. Așa că am angajat un decorator să vină și să remodeleze unul dintre apartamentele mai mici de la ultimul etaj în cel mai fermecător dormitor pentru băieței pe care ți l-ai putea închipui, după care l-am mutat pe Joseph acolo. Și i-a plăcut nespus noua lui cameră atunci când a văzut-o, iar bona lui aproape c-a trebuit să-l ia cu forța de-acolo ca să coboare la cină. Însă în noaptea aceea...
A înghițit în sec și a ridicat o mână.
- Dr. H. sper că nu vă deranjează dacă-mi voi turna un pahar înainte să continui. Doriți și dumneavoastră unul?
- Parker, vă rog, i-am zis. Și nu, mulțumesc.
S-a ridicat și a mers cu pași repezi către un bat tip glob pământesc sculptat de mână și și-a turnat o cantitate generoasă de lichid chihlimbariu într-un pahar delicat din cristal, pe care l-a agitat câteva clipe înainte să soarbă prima înghițitură. Părând să fi prins curaj, s-a așezat la loc și a continuat să vorbească.
- În noaptea aceea... Parker, nu-ți poți închipui cât a fost de cumplit. La doar o oră după ce l-am dus la culcare, Joseph a început să țipe de parcă era omorât. Iar când am mers la el, ne-a spus că o insectă imensă i-a prins capul între clești și avea să-i facă rău. Așternuturile n-au indicat niciun fel de stricăciune, iar chipul îi era complet neatins, așa că am pus totul pe seama faptului că avusese un coșmar din cauză că dormea pentru prima oară într-o cameră nouă. Am crezut că aveau să dispară după acea seară, dar n-a fost așa. S-au repetat.
A mai luat o înghițitură din pahar, de data asta una mai lungă și mai îndurerată.
- Am încercat de toate, a spus ea cu emfază. La început am crezut că imaginația îi juca feste, dar reacțiile lui erau atât de clare și de expresive. Am întins capcane în apropierea zidului de unde zicea că vine. Dar ele nu s-au declanșat niciodată atunci când începea să țipe, și nimic de mărimea arătării aceleia pe care o descria n-ar fi avut cum să le evite. Am rugat bona să-l epuizeze în timpul zilei cu diverse activități fizice, în speranța că ar fi dormit mai adânc. Dar apoi...
A făcut o pauză, rememorând ceva ce în mod limpede o uluia.
- Apoi bona a început să se comporte ciudat, ba chiar într-un asemenea hal încât am fost nevoiți s-o concediem. Da, îmi amintesc acum. La început, când am angajat-o, la scurtă vreme după ce ne-am mutat, părea să fie o dădacă atât de dulce și de afectuoasă. Aveam nevoie de cineva care să fi știut să aibă grijă de un băiețel și să fi fost de asemenea în stare să fie o asistentă zi și noapte pentru bebeluș, atunci când s-a născut Eliza. Dar apoi, câteva săptămâni mai târziu, am auzit-o cum striga și-l înjura pe Joe, în timp ce el stătea ghemuit într-un colț. Bănuiesc că problemele lui trebuie s-o fi epuizat și pe ea, însă indiferent de motivul care i-a provocat proasta dispoziție, nu puteam să-i permitem să se descarce pe el. Până la urmă, am dat-o afară și am angajat o persoană mai în vârstă. Care avea mai mult experiență. Am sperat că nu avea să-și piardă cumpătul cu energia unui băiețel. Din păcate, după o vreme nici ea nu s-a mai comportat exemplar. A devenit apatică și lentă. Atunci când a sosit s-a descurcat cum trebuie cu Eliza, lucru care presupun că a contat cel mai mult la vremea aceea, dar n-a putut niciodată să țină pasul cu Joseph. Așa că mi-am dat silința să-l epuizez înainte să mă ocup de Eliza.
În fiecare zi îi ziceam lui Joseph că „făceam curățenie și ne descotoroseam de monstru”, aruncându-l afară, dar insista că acesta se afla încă acolo. Am încercat să-l mută, în alte dormitoare de pe acel etaj, dar asta n-a ajutat. La început, timp de o lună, l-am adus la noi în dormitor, dar Charles n-a fost de acord cu asta. Pentru început, Joseph tot nu-și găsea liniștea și tot avea coșmaruri, deși nu erai nici pe departe la fel de puternice, apoi trebuia să învețe să doarmă de unul singur. Să se maturizeze. La un moment dat, am început să-l sedăm, lucru care a părut să-i ofere câteva ore de odihnă înainte să ne trezească pe toți urlând la primele ore ale dimineții.
Apoi soțul meu a angajat un sculptor care să creeze chestia aceea pe care ai văzut-o când am intrat în cameră, și a pretins că o ucisese pentru Joseph, dar nici asta n-a ajutat în vreun fel. Ne-am zis că probabil Joseph vedea insecte în jurul casei și că asta era de fapt problema, fiindcă era atât de înspăimântat de ele, încât simplul fapt că le vedea îi declanșa o criză de isterie. Așa că am angajat un exterminator să vină zi de zi și i-am cerut să treacă prin toată casa - și în special prin dormitorul lui Joseph - în fiecare zi, ca să omoare orice insectă ar fi intrat. Nimic n-a dat roade. A insistat că monstrul îl trezea frecându-i fața cu ghearele sale și ținându-i capul între clești în fiecare noapte.
Martha a luat o înghițitură din băutură.
- Charles a insistat că avea să treacă în cele din urmă peste toate astea, că toți băiețeii suferă de coșmaruri recurente sau că văd tot soiul de monștri, și că ceea ce pățea Joseph nu era cu nimic diferit. Își făcea griji că dacă l-ar fi dus pe Joseph la ședințele de psihoterapie sau dacă l-ar fi internat într-o secție de psihiatrie, asta l-ar fi marcat mai mult decât ceea ce vedea el în fiecare noapte. Și era convins că i-ar fi compromis șansele de a intra la o școală gimnazială bună.
Dar după 9 luni, a început să se înrăutățească. Joseph devenise apatic. Dacă un băiat de 6 ani poate să sufere de depresie, atunci aș zice că era deprimat. Nu mai vorbea la fel de mult despre asta, iar în unele nopți îl auzeam doar cum plânge. Însă pe urmă... Pe urmă a venit la micul dejun cu vânătăi. Mi-a luat câteva zile să-mi dau seama despre ce era vorba; aveam impresia că erau de la năzbâtiile pe care le făcea cu prietenii lui. Dar apoi au început să apară și zgârieturi, pe toată lungimea brațelor. Mi-am dat seama că nu mai puteam să suport situație și l-am pus pe Charles să-l sune pe Thomas, care ne-a zis să-l aducem la ASC.
Și-a terminat băutura și, străduindu-se în mod limpede să-și păstreze calmul, a făcut o pauză și s-a dus la decantor. Cu spatele la mine, și-a umplut din nou paharul, iar eu n-am întrerupt-o. Am intuit că își folosea toate resursele lăuntrice ca să spună această poveste.
- A rămas acolo. Parcă o noapte sau două, nu-mi amintesc. Dar, Parker, atunci când s-a întors acasă, n-ai fi zis că băiatului aceluia îi fusese vreodată teamă de ceva. A sporovăit încântat tot drumul către casă că nu-i mai era teamă de monstru. Că acum era mai curajos și că monstrul nu era decât el speriindu-se pe el însuși. „Nu mi-e frică de mine, mămico, așa că n-are de ce să-mi fie frică de el! Doctorul din castelul pentru oameni speriați a zis asta! Asta a tot repetat.”
A zâmbit crispată.
- Părea să fie o variație a ceea ce-i spunea Charles de ani de zile - că nu era adevărat, că nu există monștri, că totul se petrecea în imaginația lui - dar bănuiesc că faptul că-i zisese Thomas asta a avut un alt efect asupra lui. Efectul unui doctor deosebit. În fine, am vrut să-i dăm sedative în noaptea aceea, dar a insistat că nu avea nevoie de ele. A zis că-și dorea să înfrunte monstrul și să-i spună că nu-l mai putea speria.
Când a sorbit o altă înghițitură din pahar, am observat că mâinile îi tremurau.
- Ei bine, a țipat la început, dar s-a liniștit înainte să ajungem la ușa de la dormitorul lui. Am crezut că asta însemna că-și înfrunta temerile și că ceea ce-i spusese doctorul dădea roade. Și cum n-a mai zis nici pâs în noaptea aceea, am presupus că reușise să adoarmă liniștit într-un final.
Însă în dimineața următoare l-am găsit pe Joseph ghemuit într-un colț. Începuse să scoată niște zgomote îngrozitoare și să... să ne arunce un fel de ocheade neplăcute. Felul în care s-a uitat la mine m-a făcut să nu-l recunosc. A fost îngrozitor.
Așa că l-am dus direct înapoi la Thomas, a continuat ea. Și știu că trebuie să sune foarte urât din partea mea că spun asta, dar de îndată ce am părăsit spitalul, am simțit cum ni se ridică o povară de pe umeri. Și știu că asta nu e poate nimic altceva decât nevoia mea disperată de a nu mă simți atât de neputincioasă, dar... dar mi-am făcut mult timp griji că am dat vina pe băiețelul meu pentru ceea ce i se întâmpla. Că nu l-am iubit destul ca să-l sprijin, în această perioadă dificilă. Și că de-aceea e... așa cum e.
În ceea ce privește teoria mea, lucrurile pe care mi le spusese nu mă ajutau să trag nicio concluzie, dar am conștientizat pe deplin cât de tragică era situația când am ascultat-o povestindu-mi-le cu detalii atât de sumbre.
- Nu cred că ar trebui să vă învinovățiți. E limpede că-l iubiți și bănuiesc că și soțul dumneavoastră l-a iubit, i-am zis.
Apoi am întrebat-o pe un ton mai delicat:
- Mi-ați putea spune, dacă nu vă deranjează, de ce nu l-ați vizitat pe Joe de când a fost internat?
Martha mi-a aruncat o privire îndurerată.
- Ne-am dorit asta, Parker, a spus ea cu o voce atât de stinsă, încât aproape că a sunat ca o șoaptă. Crede-mă că ani la rând n-a fost ceva ce să ne fi dorit cu mai multă ardoare. Dar Thomas nu ne-a permis asta cu niciun chip. Ne-a spus că prezența noastră acolo l-ar fi deranjat pe Joseph, și că Joseph era prea instabil ca să fie astfel perturbat. Am continuat să întrebă când am fi putut, totuși, să-l vizităm, până când Thomas și-a pierdut în cele din urmă răbdarea cu noi. A zbierat la noi că Joseph - dragul meu Joey - era n țăcănit periculos. Instabil. Violent. Ne-a spus că ne ținea în siguranță atât pe noi, cât și pe Joseph, ținându-ne departe unii de alții. Ne-a zis că dacă situația avea să se îmbunătățească, urma să ne spună. Dar au trecut zeci de ani și... nu s-a ameliorat. În final, am abandonat orice urmă de speranță. Cred că asta l-a distrus pe Charles... Dar acum ai venit tu.
A încercat să-și ascundă disperarea, însă aceasta era evidentă în ciuda faptului că fusese crescută într-o familie protestantă înstărită, cu valori rigide care au învățat-o ce însemna stoicismul.
Ascultând-o, m-am simțit dintr-odată foarte prost fiindcă am crezut că ceea ce suspectase dr. A. ar fi putut să fie adevărat, și mi-am dorit cu ardoare să-i dovedesc Marthei că nu spera în zadar.
- Martha, trebuie să-ți cer o favoare. S-ar putea să ajute la tratamentul lui Joe.
- Da, a încuviințat. Orice.
- Suntem de părere că lui Joe s-ar putea să-i fi venit ideea că monstrul era o parte din el, și nu un produs al imaginației sale, i-am zis. Asta înseamnă că trebuie să aflăm cât de multe putem despre originile acestuia și să determinăm orice factori de mediu care ar fi putut să existe. Într-una din înregistrările audio pe care le avem de la ședințele de terapie ale lui Joe, el zice că monstrul a ieșit din perete. Dacă nu te deranjează, aș vrea să văd camera și, cu permisiunea ta, aș dori să cercetez acel perete ca să aflu dacă e ceva straniu la el. Poate dovada vreunei infestări care se poate să-i fi scăpat exterminatorului?
Martha n-a părut să aibă nevoie să se gândească la propunerea mea. A dat pe gât restul paharului, apoi s-a ridicat și a ieșit din încăpere. Observând că eu nu mă mișcasem, a făcut nerăbdătoare un semn din cap.
- Ei bine, ce mai aștepți? Sunt de acord. Haide cu mine.
Am urcat patru rânduri lungi de trepte printr-o casă impunătoare, însă mobilată și decorată impecabil.
Etajele inferioare erau finisate în principal cu parchet din lemn și în nuanțe somptuoase de verde și auriu pe care le asociam cu anii `90, în timp ce coridorul mai îngust și mochetat de la ultimul etaj înfățișa ochilor nuanțele roșiatice și pământii și maroul intens al anilor `70. Am bănuit că toate renovările care s-au făcut în anii ce au urmat după plecarea lui Joe s-au petrecut la etajele inferioare. Cât despre camera acestuia, de îndată ce am pășit înăuntrul ei, mi-a fost clar că trecuse multă vreme de când nu mai locuise sau chiar intrase cineva în ea.
Toate suprafețele erau acoperite cu un strat gros de praf, iar unele dintre jucăriile vechi din încăpere păreau să fi ruginit. Chiar și-așa, era o cameră care ar fi trebuit să-l liniștească și pe cel mai speriat copil. Peste tot erau împrăștiate jucării, de la figurine la animale de pluș și șine de trenuleț care se întindeau prin toată camera. Zidurile erau văruite cu o culoare albastră intentă și relaxantă, cu excepția unuia pe care fusese pictată până în cele mai mici detalii o mașină imensă de curse deosebit de realistă, de un roșu aprins. Patul cu valdachin semăna mai puțin a pat și mai mult a nor căruia i se dăduse o formă solidă, fiindcă era complet acoperit cu perne și cu o plapumă pufoasă. Iar podeaua era acoperită cu un covor moale și luxuriant de aceeași culoare albastră pe care o avea și restul camerei.
Cu toate acestea, Martha s-a codit să intre și a rămas în prag, de parcă până și vederea camerei i-a zguduit hotărârea. Apoi, cu o privire oțelită, a intrat și mi-a făcut semn să vin către o porțiune de zid de 3 metri de lângă pat. L-a arătat cu degetul, iar pe chip i s-a așternut o expresie dezgustată.
- De aici zicea Joseph că venea arătarea aceea. Complet imposibil, bineînțeles. Chiar dacă aș fi crezut că acest monstru ar fi putut să existe, nu s-ar fi putut ascunde acolo. E unul dintre zidurile cele mai ieșite în afară din această parte a casei. E complet plat, iar de cealaltă parte a lui nu există nimic altceva decât aer.
Privirea i-a fugit peste tot prin cameră. A făcut un mic gest de neputință și s-a uitat la mine.
- Mulțumesc, Martha, i-am zis.
A încuviințat într-un fel rigid, dar politicos.
- Avem un interfon pe coridor, chiar lângă ușă. Presupun că încă funcționează, așa că dacă ai nevoie de mine, poți să mă chemi.
A ieșit degrabă din cameră și a închis ușa în urma ei.
Iar acum nu-mi mai rămăsese nimic de făcut decât să cercetez camera.
Am început prin a lua la rând grămezile interminabile de jucării, jocuri și cărți. Era evident că dintre ele lipseau cu desăvârșire toate cele care ar fi putut să aibă caracteristici câtuși de puțin asemănătoare cu cele ale insectelor sau care ar fi abordat subiecte de acest gen; n-am găsit nimic care să semene cu chestia aceea oribilă care fusese imortalizată la parter într-o sculptură. N-am găsit nimic demn de luat în seamă la lucrurile lui Joe, în afară de faptul că erau foarte multe. Erau taman genul de lucruri pe care te-ai fi așteptat să le găsești în camera unui copil bogat, deși jocurile și cărțile erau în mod clar învechite, fiind de la începutul anilor `70.
Pe urmă am verificat dulapurile și sertarele, scormonind printre hainele de băieți. Și am verificat patul, deși cu mare grijă, fiindcă altfel praful pe care l-ași fi stârnit m-ai fi putut sufoca de tot. Mirosul de mucegai și de degradare din cameră nu era de neglijat. Mi-era de folos că nimeni nu părea să se fi atins defel de acel loc de când plecase Joe, dar nu dădusem peste nimic semnificativ.
Ei bine, aproape nimic. A fost ceva care mi s-a părut un pic ciudat. Majoritatea copleșitoare a jucăriilor lui Joe erau stricate. Asta era cu atât mai evident în cazul animalelor de pluș, ceea ce părea să sfideze logica, fiindcă de obicei acestea sunt cele proiectate să reziste la abuzuri din partea copiilor. Și totuși, majoritatea celor pe care le-am găsit aveau semne clare că fuseseră cusute pe alocuri la loc, sau mai aveau încă tăieturi pe unde ieșea afară umplutura. Acestea ar fi putut să fie, teoretic, făcute de un copil, dar ar fi necesitat o imaginație bogată.
Cu atât mai mult cu cât n-am văzut jucării sau obiecte care să fi fost îndeajuns de ascuțite sau de rezistente încât să fi fost folosite la tăiere. Și nici părțile animalelor de pluș care fuseseră despicate nu corespundeau cu zonele de care ar fi tras un copil sau care le-ar fi apăsat prea tare - urechi, gâturi, cozi - lucru care m-a făcut să mă întreb cine sau ce despicase aceste jucării în primul rând. Să fi fost Joe? Să fi fost tatăl lui? Un act de sadism menit să rănească lucrurile la care ținea copilul cel mai mult?
Mi-a venit în minte teoria doctorului dr. A. Dar aveam nevoie de mai multe dovezi. Trebuia să verific și acel zid.
La o primă vedere, nu părea suspect. M-am strecurat între zid și pat și am început să-l ating, să-l apăs și să bat în el cu pumnul, căutând locuri în care ar fi fost mai moale sau unde ar fi fost deteriorat. L-am analizat ca să găsesc urme de insecte sau de alți dăunători.
Am cercetat zidul, apoi am străbătut cu privirea podeaua și m-am uitat la vechiul pat al lui Joe, pe urmă m-am uitat din nou la zid... și am observat că erau două locuri unde covorul nu părea să stea tocmai drept. Patul era ridicat cu vreo 30 de centimetri de la podea, așa că am putut să mă uit dedesubt.
Întrebându-mă dacă îmi jucau ochii feste din cauza felului în care cădea lumina, m-am lăsat în genunchi și mi-am întins mâna să pipăi covorul acolo unde nu părea să stea întins, ca să descopăr că acesta fusese smuls parțial de pe podea în ambele locuri și pus în grabă înapoi la loc.
Intrigat, am tras de ceea ce părea să fie punctul unde se rupsese și am desprins de pe podea o bucată întreagă de covor, trăgând de ea la fel de ușor cum aș fi tras de un așternut. Atunci am observat că podeaua de dedesubt nu era făcută din același mahon de calitate din care era făcută în alte părți ale casei, ci dintr-un parchet de o calitate mai slabă și de o culoare mai deschisă, peste care fusese tras covorul, cu intenția de a-l ascunde.
Menționez acest lucru fiindcă doar datorită culorii mai deschise a lemnului am putut să observ un șir de pete mici și maronii care urmau traiectoria covorului smuls și care se opreau la peretele dinapoia mea. Dacă avusesem vreo îndoială cu privire la ce anume erau, aceasta a fost imediat sulberată atunci când am descoperit niște mici așchii dintr-un material dur în apropiere de piciorul patului, pe care priceperea mea medicală mi-a permis să le identific de îndată ca fiind unghiile unui copil.
Un copil se agățase atât de tare de covor, încât unghiile îi fuseseră smulse atunci când covorul însuși se rupsese, lăsând o dâră de sânge care se oprea la zid.
M-am ridicat și m-am holbat mult timp la perete, apoi m-am dus la interfon și am chemat-o pe mama lui Joe.
Când a venit, i-am arătat covorul smuls și petele de sânge de pe podea și am întrebat-o dacă le observase până atunci. Neștiind că acel covor fusese smuls, a înlemnit când a văzut sângele și n-a știut ce să creadă. Ochii au urmărit dâra de sânge și apoi s-au holbat înspăimântați la zid.
A trebuit să-i fac un semn cu mâna ca să-i recapăt atenția.
- Martha, aș vrea să arunc o privire înăuntrul acelui zid. Ar fi în regulă?
- Ăăă... da. De ce ai nevoie?
- Ai un topor?
Zece minute mai târziu, Martha găsise un topor-târnăcop cu coadă într-o cutie păstrată sub o fereastră din camera bebelușului, de pe coridor. Arma se afla lângă o scară de incendiu de modă veche, făcută din frânghie. După ce mi-a înmânat-o, am îndemnat-o să mă aștepte pe coridor; nu știam câtă dezordine aveam să fac sau ce urma să găsesc.
Am prins toporul cu ambele mâini și mi-am început atacul, lovind cu toată forța de care eram capabil. Grinzile din ipsos și lemn au opus rezistență, dar lama ascuțită a toporului, mânuită cu atâta disperare, le-a străpuns și am dislocat o bucată din perete. Când s-a întâmplat asta, oroarea desăvârșită ăe care am zărit-o în spatele ei m-a făcut să mă întreb dacă îmi pierdusem deja mințile sau dacă urma s-o iau razna. O duhoare îngrozitoare a plutit către mine.
Am continuat atacul și am dărâmat ipsosul și bucăți de grinzi din lemn până când din perete s-a desprins o bucată mare de vreo jumătate de metru de ipsos care a căzut înspre mine, dezvăluind un cotlon în spatele ei. Iar în interiorul acestui spațiu se afla craniul micuț al unui copil, înconjurat de o bucată de lemn care era sculptat în jurul lui atât de meticulos, încât părea să fi fost cioplit în interiorul zidului.
Îngrozit, a trebuit să mă îndepărtez de zid și să-mi acopăr gura ca să nu vomit atunci când mirosul de zeci de ani de descompunere ascuns de acel mormânt cioplit mi-a pătruns în nas. Mai rău a fost însă că nu-mi venea să cred. Ceea ce miroseam și vedeam părea imposibil.
Nu era posibil să fi sculptat cineva un loc măsurat atât de precis, care să fi ascuns atât de bine cadavrul unui copil într-un zid tare încât să trebuiască să dărâmi zidul ca să-l găsești. N-avea niciun sens! Niciun rost!
Apoi, cu o groază paroxistică, cumplită și subtilă, le-am pus pe toate cap la cap.
„Nu mi-e frică de mine, mămico, așa că n-are de ce să-mi fie frică de el! Doctorul din castelul pentru oameni speriați a zis asta! Asta a tot repetat.”
„Mi-am dat seama că halucinațiile lui se schimbau încontinuu. Se schimbă de fiecare dată când cineva îi spune într-un fel urât.”
„Se ascunde înapoi în pereți atunci când vin ei. Se topește. Ca înghețata. Arată de parcă e în perete.”
„O să-i spun că nu mă sperie data viitoare când o să-l văd!”
Șirul febril de gânduri care mi-a izbit dintr-odată mintea a fost atât de înfiorător, încât nu m-am putut abține să nu urlu. Fiindcă în clipa aceea mi-am dat seama că ceea ce se întâmplase era mult mai rău decât am fi putut să presupunem eu, Rose sau Thomas.
Adevăratul Joe fusese mort încă din noaptea după ce s-a întors prima oară de la spital. Fusese sufocat într-un mormânt creat de niște mâini care puteau să treacă, topindu-se, printr-un zid tare, de mâinile Arătării care îl chinuise. Apoi, după ce i s-a spus că era Joe, monstrul care trăia hrănindu-se din teama și suferința lui i-a preluat forma și a pornit-o către „castelul nostru pentru oameni speriați”, care trebuie să i se fi părut un adevărat bufet suedez.
Acolo torturase mai bine de 20 de ani pacienți bolnavi mintal, personal medical și doctori, fără ca nimeni să bănuiască nimic. Se ghiftuise în urma anilor de consumat gândurile rele pe care de-abia dacă-și dăduse silința să le provoace. Și cu fiecare încercare pe care am făcut-o de a „vindeca” parazitul acela malefic și nenumit, îi trimiseserăm o victimă nouă.
Această revelație a distrus orice fărâmă de încredere pe care o mai păstrasem până atunci în puterile vindecătoare ale științei și medicinei.
Însă indiferent cât a fost ea de dureroasă, a avut beneficiul de a arunca un soi de lumină rece asupra faptelor.
Când mama lui Joe, Martha, a dat buzna pe ușă, mi-am dat seama că trebuie să găsesc o cale prin care să-i fac dreptate bietului băiat ucis căruia tocmai îi deshumasem cadavrul.
Când Martha s-a uitat la gaura din perete, cred că prima oară mintea ei a refuzat să accepte ceea ce era acolo. Pentru că n-a fost în stare de nimic altceva decât să se holbeze - cu ochii căscați, confuzi - la scheletul miniatural care fusese îngropat în camera aceea blestemată pentru atât de multă vreme.
Când și-a smuls în cele din urmă privirea de acolo, a fost ca să se uite la mine cu o expresie copilărească ce părea să mă implore pe mine, doctorul, să găsesc o explicație rațională.
- Ce vrea să însemne asta?
N-am putut să încropesc vreun răspuns, așa că nici n-am încercat. În schimb, i-am răspuns cu o altă întrebare.
- Doamnă M., aș putea să păstrez toporul acesta?
A încuviințat cu lentoare, privindu-mă încă cu un amestec de frică și neînțelegere.
27 aprilie 2008
Ei bine, oameni buni, acum e-acum. Sfârșitul poveștii pe care am ținut-o secretă mai bine de 10 ani. Voi dezvălui, în cele din urmă, un adevăr care aproape că mi-a spulberat pentru totdeauna interesul față de medicină și psihiatrie, aproape că mi-a frânt inima și m-a înnebunit, și a răvășit viețile mai multor oameni care au fost asociați cu Azilul de Stat din Connecticut.
Sincer, partea aceasta a poveștii ar fi trebuit să fie cea mai greu de istorisit, însă datorită reacțiilor pozitive pe care le-ați avut, n-am simțit decât o ușurare că am ocazia s-o relatez. Îmi dau seama că mulți dintre voi nu interpretați la fel ca mine descoperirea pe care am făcut-o în zidul acela din casa în care a copilărit Joe, dar cred că veți înțelege odată ce veți citi această ultimă parte.
Orele care au urmat descoperirii înfiorătoare pe care am făcut-o s-au scurs într-o ceață totală. I-am sugerat fără tragere de inimă Marthei să sune la poliție, dar părea să fie prea șocată ca să mă fi auzit.
Am simțit că trebuia să plec din casa ei, îndeosebi având în vedere că-i spulberasem, probabil, orice urmă de speranță ar mai fi avut că și-ar fi putut recupra fiul, în timp ce o făcusem să-și pună întrebări incomode și înnebunitoare despre ce anume ținuse în spital, pe banii ei, în ultimii mai bine de 25 de ani. Mi-am spus că ar fi fost mai bine să nu fi fost eu primul medic psihiatru cu care să fi vorbit despre acel incident, așa că mi-am luat la revedere și m-am îndreptat către mașină.
Îmi amintesc că era în jur de 4 după-amiaza când am ieșit din acel conac blestemat, cu toporul în mână, și am condus către spital.
Dar nu m-am dus direct acolo. Dacă exista vreo posibilitate s-o fac pe acea Arătare care își spunea „Joe” să recunoască ceea ce făcuse, voiam să profit de ea, așa că m-am oprit la un Radio Shack aflat în apropierea spitalului și am cumpărat un reportofon micuț și o casetă goală care-mi încăpeau în buzunar.
Mi-am spus că dacă n-ar fi avut habar că aveam caseta, poate aș fi prins-o pe picior greșit și aș fi putut să înregistrez asta.
Apoi am mers la spital.
Am ajuns pe la 6 fără un sfert și mi-a trecut prin minte să iau toporul din portbagaj ca să pun capăt problemei o dată pentru totdeauna, dar n-am făcut-o, deoarece cunoșteam care erau procedurile standard ale personalului. Aveau să fie prea mult oameni prin preajmă ca să fi încercat ceva acum, și deși voiam să mă răzbun în vreun fel sau altul pe acel monstru, nu voiam să fiu închis pentru asta.
În acel punct, scopul meu nu era să-l omor pe „Joe”, ci să obțin niște răspunsuri din partea lui. Indiferent de creatura care se putea să fi fost, era totuși un prizonier aflat la cheremul omului care avea cheia de la camera lui.
Am dat buzna în spital și după ce am făcut un mic ocol pe la mine prin birou ca să-mi iau halatul, m-am dus direct la bârlogul creaturii blestemate. Odată ajuns la ușa camerei, am introdus caseta în reportofon, am apăsat pe butonul de înregistrare și am ascuns aparatul în buzunarul halatului. Apoi am băgat cheia în broască și am deschis-o furios, fiindcă supărarea îndreptățită pe care o simțeam a învins orice urmă de teamă pe care aș fi putut s-o simt față de înfruntarea acestei manifestări necunoscute a groazei.
Când am intrat în cameră, „Joe” și-a ridicat privirea.
Văzând că eram eu, fața i s-a despicat în zâmbetul lui obișnuit, larg și strâmb, de parcă nu se întâmplase nimic de când am încercat în zadar să-l eliberez de-acolo. Când a vorbit, a făcut-o cu aceeași voce răgușită pe care o folosise când se prefăcuse că era în toate mințile.
- Măi, măi, măi, doctore, ce mult a trecut de când nu te-am văzut!
- Termină cu tâmpeniile, m-am răstit la el. Ce anume ești?
- Ce sunt? Frate, chiar te-a dus de nas într-un mare hal, nu-i așa? Ți-am zis, sunt un tip sănătos pe care-l țin aici pentru ba...
- Nu îndrăzni să mă minți dracului, am urlat la el. Tocmai am fost la casa lui Joe cel adevărat. Am văzut ce era în interiorul zidului. Te mai întreb o dată: știu că nu ești om, așa că ce anume ești?
Ezit să povestesc ultima parte așa cum mi-o amintesc. Am petrecut ani de zile încercând să mă conving - cu toate uneltele de care dispune psihiatria - că ceea ce-mi amintesc s-a petrecut doar în imaginația mea. Cu toate acestea, amintirile refuză să se schimbe.
Drept urmare, dacă e să vă descriu pericolul despre care simt că e de datoria mea să vă avertizez, trebuie să-i ofer experienței prin care am trecut credibilitatea pe care o merită și s-o istorisesc așa cum mi-o amintesc, chiar dacă mi se pare mai liniștitor să mă prefac că mintea mea a abandonat, pentru moment, luciditatea.
„Joe” s-a holbat la mine o bucată bună de timp. Era evident că nu se așteptase ca eu să știu una ca asta.
S-a ridicat și și-a întins mâinile către mine, dezvelindu-și antebrațele. La încheieturi i s-au deschis niște răni, cojindu-se ușor, ca prin farmec. Dar din ele n-a curs sânge, ci un torent de viermi care se zvârcoleau hămesiți. Zâmbetul i s-a lărgit și a continuat să i se lărgească până când obrajii i s-au despicat și s-au transformat într-un rictus însângerat. La picioarele lui a început să se strângă o baltă urâtă, de un galben toxic, în mijlocul căreia pluteau niște fâșii stacojii. Picioarele și trupul i s-au lungit până când s-a aplecat autoritar deasupra mea și m-a fixat cu o privire răutăcioasă și amuzată, desprinsă dintr-un coșmar.
Când Arătarea care își spunea „Joe” și-a deschis din nou gura, din gingii a început să i se scurgă sânge și a râs în felul acela astmatic, îmbibat și putred pe care-l auzeam în coșmarurile mele.
- Parker... puiul mamei, a fredonat într-o parodie distorsionată și detestabilă a vocii mamei mele. Ajută-mă!
Pe moment am încremenit de frică. Dacă aș fi fost un om mai slab de înger, dacă n-aș fi văzut craniul și oasele micuțe din perete și dacă n-aș fi aflat toate cele care mi se dezvăluiseră în acea zi, poate că n-aș fi rămas locului. Poate c-aș fi ieșit în fugă din cameră, bâiguind, doar ca să fiu eu însumi legat fedeleș de o targă.
Dar anii de zile în care suferisem de vina supraviețuitorului și de o mânie cumplită față de nedreptățile pe care le suferise mama mea dăduseră, într-un final, roade și am știut în acel moment că dacă m-aș fi temut de acea Arătare, i-aș fi făcut pe plac. Și nu puteam, nu voiam să fac una ca asta.
Teama s-a preschimbat într-o furie oarbă și am scuipat chipul acela mutilat și malefic al Arătării care-și zicea „Joe”.
- Du-te naibii! Vorbești ca maică-mea fiindcă ai impresia că sunt prea speriat ca să ripostez. La fel cum ai știut că dacă ai fi luat înfățișarea unei insecte imense, aveai să-l sperii pe adevăratul Joe.
Din gura mutilată a Arătării n-a venit niciun răspuns, ci a țâșnit doar mai mult sânge. Părea că voia să comunice ceva. A trebuit să mă folosesc de toată puterea de autoconvingere să nu dau nici măcar un pas înapoi atunci când s-a aplecat spre mine ca să-i simt respirația fetidă, mișcare ce n-a părut să preceadă un atac. Și-a ridicat una din mâinile lunguiețe de păianjen și a apăsat cu ea tocmai pe buzunarul unde dosisem reportofonul. Apoi, cu un râset jilav, a clătinat dintr-un deget și m-a dojenit în batjocură.
Mi-era clar ce voia să-mi spună: ăsta n-are să-ți folosească la nimic.
M-a trecut un alt fior. L-am ignorat și pe acesta, deși cu mare dificultate.
- Ce ești? Trebuie să știu.
Falca Arătării părea că stă să cadă, iar de data asta vocea umedă și descompusă a reușit să îngaime:
- Tu... ce.... crezi?
Era o capcană. Voia să-i dau un alt rol pe care să-l joace.
- Cred că ești un iepuraș pufos, i-am răspuns batjocoritor. Cred c-am să-ți spun Pufoșenie.
Arătarea a râs din nou în felul ei oribil și hârșâit.
- Nu... crezi...
A făcut o pauză mai lungă decât de obicei, răstimp în care pe bărbie i s-a scurs mai mult sânge.
- ...așa... ceva.
I-am aruncat o privire cumplită.
- Poate că nu, dar n-am de gând să-ți ofer un rol nou pe tacă. Știu cum funcționezi, i-am zis. Dar îți voi spune ce știu. Știu că l-ai omorât pe Joe. L-ai omorât și i-ai luat locul.
N-a răspuns. Vreme de câteva secunde, n-a reacționat deloc. Apoi, cu un alt chicotit îmbibat în sânge, a încuviințat sacadat din cap.
M-am străduit să nu mă-nfior.
M-am străduit să nu mă-nfior.
- De ce? l-am întrebat, mai mult din reflex, decât din curiozitate.
Arătarea s-a oprit și a părut să se gândească cu seriozitate la întrebarea pe care i-am pus-o. Când și-a deschis din nou gura să vorbească, era atât de aproape de mine, încât aproape că m-am sufocat din cauza duhorii respirației.
- Nicio... altă... creatură.. ca... mine... n-a... avut... vreodată... șansa... să... fie...
- Să ia formă omenească? am completat eu, cu o șoaptă joasă, cuprins de groază.
A clătinat din nou din deget, scuturând din cap într-un mod exagerat de atotștiutor.
- Să... fie... pradă..., a încheiat ea, subliniind ultimul cuvânt.
Am simțit că mi se face rău, dar m-am forțat să înfrunt situația cu cât mai mult detașare. Era zeflemitoare, dar măcar era sinceră.
- Dar de ce-ai rămas aici? Ai fi putut să fii liberă în toți acești ani. Ai fi putut să chinui oameni fără să fii ținută prizonieră. De ce ai petrecut atât timp aici?
- N-am... știut... cum... să... fiu.. pradă..., a șuierat Arătarea. Aici... atât de multă mâncare. Aici... siguranță. Aici... învăț... cum... gândește... prada.
A indicat cu degetul către pieptul ei, apoi către mine.
- Curioasă... a gemut ea. Ca... tine.
Din reflex, am făcut un pas înapoi, scandalizat de ceea ce voia să spună cu asta.
- Eu nu semăn deloc cu... cu ceea ce ești tu! m-am răstit la ea fără să mă pot controla.
I-am auzit râsetul sacadat și șuierător în urechi.
- Ba... da. Amândoi.. ne... hrănim... cu... nefericire. Tu... profiți. Eu... mănânc.
- Taci din gură, i-am zis, încercând să strig la ea, dar vocea mi-a ieșit tremurătoare și spartă.
Arătarea se aplecase atât de aproape de mine acum, încât simțeam un soi de intimitate grotească.
- Pot... să te ajut. Pot... să-ți arăt... de ce se teme... altă... pradă.
Mă simțeam atât de rău, încât a trebuit să mă sprijin de perete, dar am sfidat-o în continuare. Am înfruntat-o cu tot curajul de care am putut să dau dovadă.
- Nu, i-am zis. Știu ce faci. Știi că cea mai mare temere a mea este aceea de a nu putea să salvez oameni. Mă faci doar să cred că mă poți ajuta să salvez oameni, ca să poți să vezi cum dau greș și să te poți hrăni și din suferința mea.
Expresia - dacă putea fi numită astfel - de pe chipul mutilat al Arătării s-a întunecat pe moment. Cu toate acestea, după o clipă, zâmbetul i se lăbărțase la loc și, odată cu el, a scos și un hohot de râs ca o cascadă de acid.
- Nu... te... poți... împotrivi... mi-a zis cu o horcăială hidoasă. Pradă idioată. Ești... neajutorată.
- Mai fraieră ești tu, i-am răspuns cu un curaj nesăbuit în glas. Tu ești cea care ești neajutorată, în halul în care te afli acum. Nu poți decât să născocești trucuri ieftine prin care să încerci să sperii oamenii, dar dacă dai greș, ai dat de belea.
- Atunci... de ce nu... încerci să mă omori? Ia... toporul. Întoarce-te. Încearcă. De-abia... aștept.
Topor? N-am știut ce să spun pe moment și am început să simt cum intimidarea mi se insinua în minte. Apoi mi-a trecut brusc un gând prin minte și i-am întors zâmbetul batjocoritor și sardonic.
- N-am nevoie să te ucid, am zis cu o voce scăzută. Tot ce trebuie să fac e să-i conving pe toți cei de-aici să înceteze să-ți acorde atenție. Ceea ce voi face acum că am văzut ce i-ai făcut adevăratului Joe. Și asta te-ar ucide într-adevăr, nu-i așa? Dacă nu-ți vom mai trimite infirmieri, asistente și doctori, nu vei mai avea victime. Vei muri de foame aici. Ei bine, bucură-te de orice gânduri rele ai putea să scoți din mine, parazit nenorocit ce ești, fiindcă vor fi ultimele pe care le vei mânca vreodată. Îți promit.
M-am întors și eram gata să plec când am auzit Arătarea vorbind din nou, de data asta într-un ritm normal și folosind vocea obișnuită a lui Joe. Și cumva asta a făcut ca ultimele ei cuvinte să fie mai disonante - și neliniștitoare.
- Doctore. Ascultă caseta! Pentru binele tău, ascult-o înainte să încerci să faci orice. Te rog!
M-am întors, chit că nu voiam să fac asta. „Joe” mă privea cu o expresie înspăimântată. Toate urmele de sânge și de mutilare dispăruseră de pe chipul și de pe hainele lui, iar el revenise la fațada pacientului. Podeaua nu mai era plină de miasme, de parcă încetasem să halucinez. N-am așteptat ca priveliștea să mă sperie. M-am întors, am trântit ușa în urma mea și am părăsit spitalul spumegând de furie.
Când am ajuns în mașină, am scos reportofonul și am derulat caseta. Apoi, în drum spre casă, am apăsat play ca să aflu dacă înregistrase ceva.
Mi-aș dori să pot spune că anticipasem asta, dar, din nefericire, până și eu nutrisem o oarecare speranță că aș fi putut strânge dovezi că nu o luasem razna.
Probabil că ați ghicit ceea ce am auzit: propria mea voce și propriile împotriviri furioase s-au înregistrat clar pe casetă. Dar răspunsurile batjocoritoare și zeflemitoare ale Arătării care-și zicea Joe nu se auzeau deloc. În schimb, tot ce-am putut să aud a fost pledoaria înspăimântată a vocii cunoscute a unui om slăbănog, răgușită de faptul că n-o folosea prea des, dar altfel complet obișnuită.
Firește, atunci când am ajuns acasă am zdrobit caseta cu un ciocan și am aruncat-o. Eram blocat. Nu puteam să spun nimănui ceea ce aflase. Mă păcălise fără niciun pic de efort.
Fără să fi putut dovedi că era un monstru supranatural care se hrănea cu temerile și suferințele oamenilor cu care interacționa, nu mă puteam aștepta ca spitalul să înceteze să-l hrănească și să-l îngrijească. Cu cât treceau mai multe ore, cu atât începeam să mă îndoiesc că ceea ce se întâmplase fusese aievea, dacă e să fiu cinstit. Nici măcar nu mai eram sigur că eram în toate mințile.
Îmi dau seama că în filme mi-aș învinge, într-un final, îndoielile și m-aș întoarce să înfrunt monstrul care-și spunea Joe, nimicindu-l printr-un gest dramatic precum înfigerea lamei toporului în cap. Dar, din păcate, deși povestea a avut cu siguranță momentele ei de psihodramă de groază în stil hollywoodian, ea nu se încheie astfel.
Nu m-am întors la spital în noaptea aceea. De fapt, nu știu cu siguranță dacă m-am mai întors vreodată în camera lui Joe, însă nu din motivul pe care l-ați bănui. De ce spun că nu știu cu siguranță Ei bine, asta este ultima parte ciudată a acestei povești.
Când am ajuns acasă de la spital după vizita pe care i-am făcut-o Arătării care-și zicea Joe, Jocelyn mă aștepta. Și-a dat seama de îndată că ceva nu era în regulă și că nu eram pregătit să vorbesc despre asta. Așa că mi-a turnat câteva pahare cu băutură și apoi m-a ținut în brațe până când am putut să adorm.
În noaptea aceea am visat că m-am întors la spital, dar acesta nu era iluminat în felul în care ar fi trebuit să fie în timpul nopții. Toate ferestrele erau negre ca smoala și, dacă aș fi fost trează, n-aș fi avut deloc habar cum să mă orientez prin ele. Însă se pare că visul știa încotro mă îndreptam, deoarece simțeam cum o forță neînduplecată mă mâna înainte. În mod evident, subconștientul meu cunoștea spitalul mai bine decât mine, fiindcă n-am intrat pe ușa principală. În schimb, m-am strecurat printr-o ieșire în caz de incendiu puțin cunoscută, o ușă care fusese cumva lăsată deschisă. În mod obișnuit, aș fi fost complet dezorientat și m-aș fi împiedicat urcând pe întuneric șirul de trepte despre care nu aveam habar unde duceau, dar și de data aceasta, partea aceea a minții mele care construia totul părea să știe calea și nu m-am împiedicat deloc.
După cum probabil ați ghicit, destinația mea era camera ce aparținea Arătării care-și zicea Joe. Poate că din cauză că eram desculț în vis, dar mi s-a părut că podeaua era mult prea alunecoasă. Aproape udă, de parcă omul de serviciu tocmai o spălase. Dar nu asta a fost partea care a semănat cel mai mult cu un vis. Pe aceea am întâlnit-o când am ajuns efectiv la cameră, când am auzit sunetul făcut de clanță și am văzut cum ușa se deschide de una singură.
Am auzit ecoul înspăimântător de cunoscut al unei voci care chicotea înăuntru, apoi din deschizătură a început să țâșnească un lichid. S-a scurs din cameră ca și când aș fi deschis ușa unui acvariu sigilat și a măturat coridorul ca un torent, însoțit de sunetul hârșâit și funest al unui râset asurzitor. Lichidul mirosea a fier, sânge și urină, era aceea duhoare îngrozitoare care-mi bântuise coșmarurile încă din vremea copilăriei.
S-ar putea ca visul să fi continuat, dar senzația umedă și rece pe care am simțit-o pe piele mi s-a părut aievea, încât m-am trezit brusc și mi-am dat seama că Jocelyn mă scutura înnebunită. Se pare că o sculasem din somn când am început să bolborosesc cu o voce joasă și răgușită care a speriat-o atât de tare încât a trebuit să mă trezească.
Mai mult, trebuie să fi fost leoarcă de transpirație, fiindcă atunci când m-am trezit aș fi putut stoarce hainele de pe mine. Cel puțin asta îmi spun, că am transpirat puternic, deoarece cealaltă variantă e pur și simplu prea neliniștitoare.
În ziua următoare, când m-am dus la spital s-o văd pe dr. G. și să-i spun ce descoperisem la casa lui Joe, am dat peste furgoneta unui electrician și peste câteva mașini de poliție care se aflau în parcare. M-am gândit că se întâmplase ceva grav și atunci când am urcat în fugă către biroul directorului medical, situat la ultimul etaj, am observat că personalul medical și pacienții păreau să fie cu toții zguduiți.
Am găsit-o într-o întâlnire cu câțiva membri din personalul spitalului, dar i-a poftit pe toți afară din birou și m-a rugat să intru ca să vorbim între patru ochi.
- Vreau să aflu ce s-a întâmplat ieri cât timp ai fost plecat, mi-a zis cu o încordare evidentă în voce. Dar înainte de asta trebuie să știi... Se pare că azi-noapte s-a spart o țeavă la secția de la etajul doi, iar apa a inundat un panou de electricitate din apropiere. Acesta este amplasat central și în interior fiindcă este o parte esențială a sistemului și n-ar trebui să fie expus intemperiilor sau dezastrelor. Electricianul a putut să vină și să-l repare, dar întregul spital a fost în pană de curent undeva între 90 de minute și 2 ore. Iar în timpul penei de curent, cineva a intrat prin efracție în spital și a descuiat ușa de la camera unui pacient - de la camera lui Joe - precum și ușile de la secție.
- Le-a descuiat? Cineva i-a dat drumul?
Vocea mi-era spartă.
- I-ați prins? L-ați prins pe Joe?
Expresia i s-a schimbat într-un fel aproape insesizabil, de parcă în acel moment se lămurise asupra unui lucru.
- Da, cineva l-a ajutat să scape. Nu, nu i-am prins. Din nefericire, pana de curent a afectat camerele de supraveghere. Și nu, nu l-am prins. Joe a scăpat.
30 aprilie 2008
Îmi dau seama că ultima parte pe care am publicat-o a fost mai scurtă. După ce am scris acele ultime cuvinte, „Joe a scăpat”, am lăsat deoparte computerul și n-am mai intrat pe net o vreme.
În acea zi mi s-au întâmplat niște lucruri care încă mă bântuie și pe care mi-e deosebit de greu să le împărtășesc. Nici nu eram sigur că aveam s-o fac, în special având în vedere reacțiile pe care le-am primit - văd că mulți dintre voi nu vă sfiiți să vă arătați dezaprobarea cu privire la ultima parte a poveștii pe care am publicat-o - dar cred că trebuie să fiu cât se poate de sincer cu voi, indiferent de ceea ce veți alege să credeți. Ați aflat care era esența misterului, dar și concluzia e revelatoare.
Firește, poliția m-a interogat în calitate de suspect în cazul evadării lui.
Înregistrările camerelor de supraveghere au indicat că mă aflasem în camera lui Joe timp de 20 de minute în seara dinaintea evenimentului, în jurul orei 6, iar Hank, infirmierul pe care dr. G. îl pusese să mă supravegheze, declarase că mă aflasem în camera lui Joe și că mă auzise că mă certam cu el. Hank se uitase prin geamul ușii, dar orice o fi văzut înăuntru l-a asigurat că nu eram în pericol de a ne răni unul pe celălalt, ceea ce-mi spunea că n-a văzut nimic din transformarea lui Joe. Pe lângă asta, dr. P. declarase, în calitate de martor, că era posibil să fi încercat să-l ajut pe Joe să evadeze cu o zi înainte.
Dar Jocelyn mi-a confirmat alibiul că am mers la culcare împreună în noaptea dinainte și, după cum am aflat la mult timp după aceea, dr. G. a declarat în sprijinul meu că acțiunile pe care le săvârșisem în timpul încercării anterioare de „evadare” fuseseră parte a unui studiu asupra pacientului, făcut cu aprobarea ei. Prin urmare, la scurt timp după aceea n-am mai fost considerat suspect.
Angajații spitalului, îndeosebi infirmierii Marvin și Hank, n-au crezut cu la fel de multă ușurință în inocența mea, dar eram mult prea ocupat ca să-mi pese de asta atunci când îmi aruncau priviri piezișe.
În mod ironic, poliția credea că cineva își propusese să-i facă rău lui Joe.
Regulile spitalului dictează că fuga unui pacient, chiar și a unuia care s-a internat voluntar, trebuie raportată autorităților. Acestea își făceau griji că cineva dorea să-i joace o festă sau să-i facă ceva mai rău. Joe n-avea antecedente penale; din punctul de vedere al polițiștilor, nu era violent. Și chiar dacă majoritatea oamenilor din spital nu-l puteau suferi pe Joe și se țineau departe de el, nu se aflau acolo de suficient de multă vreme încât să fi știut despre abuzurile pe care le făptuise pe vremea când era copil. Personalul și pacienții spitalului care auziseră zvonuri despre Joe - că oamenii înnebuneau în preajma lui - n-au vorbit din teama de a nu fi râs lumea de ei.
Polițiștii caută un bărbat adult despre care cred că nu se simte bine și că are nevoie de îngrijiri medicale.
Habar n-au.
Discuția din ziua aceea cu dr. G. a fost întreruptă de vestea că i se întâmplase ceva mentorului ei, dr. A.
A trebuit să plece degrabă, așa că n-am avut ocazia să-i spun ce aflasem când am vizitat casa lui Joe și să-i povestesc despre scheletul pe care-l descoperisem în zidul din dormitorul lui. N-am apucat să-i spun nici de confruntarea pe care am avut-o seara cu arătarea aceea înfiorătoare ce-mi confirmase ceea ce aflasem, dar a cărei mărturie n-am putut s-o înregistrez.
În orice caz, dr. G. a fost de neconsolat și n-a mai dat pe la spital în săptămânile care au urmat, așa că n-am mai avut ocazia să vorbesc cu ea vreodată. Se pare că dr. A. suferise un atac de cord la el acasă. L-a găsit o menajeră în dimineața următoare, întins pe podeaua din bucătărie, iar autoritățile sunt de părere că infarctul a fost unul violent și deosebit de dureros. Un scaun fusese răsturnat, iar lângă trupul neînsuflețit se aflau o cană spartă și ziarele pe care trebuie să le fi citit.
După aproximativ o săptămână, am primit un mesaj din partea directorului medical, transmis prin dr. P., care, spre surprinderea tuturor, devenise ciudat de binedispus și de înviorat după plecarea pacientului pe care-l știuse cu numele de Joe. Era ca și cum făcuserăm schimb de roluri. Mă simțeam dezorientat și stors de energie, nu mai eram convins că eforturile pe care le depuneam cu toții aveau vreun sens în fața distrugerilor pe care le vedeam la tot pasul, în timp ce dr. P. era animat de un suflu proaspăt de energie. Măcar nu mai zbiera la mine și nu mă mai făcea în toate felurile, așa că am acceptat schimbarea cu seninătate.
Mesajul pe care mi l-a transmis de la dr. G. era un raport care spunea că doamna M., mama lui Joe, se sinucisese. Un grădinar a găsit-o la două sau trei zile după ce a murit dr. A. Se pare că a sărit pe fereastra din camera fiului ei. Nu era raportat nimic suspect care să se fi găsit în casă sau în dormitor. Nu se spunea nimic despre o gaură săpată într-un perete sau despre o criptă pentru oasele fiului ei.
Nu știu ce concluzie să trag din asta, și cum n-am mai văzut-o pe dr. G. de atunci, n-am putut să-i cer părerea.
În următoarele două săptămâni spitalul s-a întors la o oarecare stare de normalitate, dar eu nu-mi găseam liniștea. În ciuda faptului că eram cunoscut drept unul dintre doctorii care scăpaseră nevătămați după ce se Joe, eram ultimul ratat.
Și mai urma să se petreacă o calamitate.
La două săptămâni după ce a dispărut fiara, am fost trezit de un telefon din partea poliției campusului și chemat la spitalul universității, unde am găsit-o pe Jocelyn învinețită și plină de sânge. Din clipa în care am zărit-o, am știut că totul era rău. Ochii ei, care erau în mod normal de un verde strălucitor și expresiv, erau sticloși și aruncau priviri absente. Părul îi era dezordonat și încâlcit. Expresia de pe chipul ei era maniacală și frântă, într-un fel care m-a șocat.
Când am încercat s-o iau în brațe și s-o liniștesc, a tresărit și s-a tras de lângă mine, de parcă până și gândul de a fi atinsă i-ar fi făcut rău. Apoi, încetul cu încetul, s-a înmuiat în brațele mele, cu un zâmbet strâmb și trist care mi-a dat de înțeles cât se poate de limpede că trecuse printr-o experiență deosebit de traumatizantă.
Polițiștii au explicat că Jocelyn fusese atacată în seara aceea, după ce plecase de la bibliotecă. Când a fost întrebată cum arăta atacatorul, a descris, după cum probabil că ați ghicit deja, un om subțirel cu părul blond și dezordonat și cu o privire pierdută - cu alte cuvinte, mi-am zis, forma omenească pe care o lua Arătarea aceea care-și zicea Joe. Nu pot decât să presupun că mă urmărise în vreun fel până în oraș.
Când am auzit asta, a trebuit să facă un efort supraomenesc să nu-mi pierd mințile.
Cum se putea ca eu, care mă apucasem să studiez medicina fiindcă n-am putut să suport să văd cum cea mai importantă femeie din viața mea, mama mea, a fost distrusă din neglijență, să fi permis ca altă ființă neprețuită să fie zguduită într-un fel asemănător din cauza mea? Era chinuitor să mă gândesc la asta, cu atât mai mult cu cât o iubeam nespus pe Jocelyn și cu cât vedeam, cumplit de îndurerat, că fusese rănită într-un fel atât de primitiv și de ireversibil.
Dacă n-ar fi suferit răni grave și dacă n-ar fi avut nevoie de îngrijiri medicale, cred că aș fi fugit departe de New Haven, departe de ea și de toată viața mea de adult chiar în acea clipă, știind că singurul scop cu care fusesem trimis pe lumea asta - să vindec și să protejez oamenii - provocase rău unui om pe care-l iubeam. Îmi dau seama cât de puțin rezonabil sună asta, dar eram, pe bună dreptate, o epavă emoțională.
Nu era cu putință de tăgăduit pericolul în care o pusesem, fără să-mi fi dorit, pe Jocelyn - și lumea întreagă - chiar și preț de-o clipă, și aproape la fel de chinuitoare era și lipsa de logică a întregii situații.
Crezusem că am înțeles bestia, dar m-a prins din nou pe picior greșit. Crezusem că-și dorea să stea închisă, înconjurată de amărâții de bolnavi psihic din spitalul nostru, așa că de ce a evadat acum? Trăise fără griji zeci de ani în secția aceea și neutralizase cu ușurință amenințarea pe care o reprezentasem. De ce să-și fi încercat norocul afară?
Din păcate, am găsit în cele din urmă o explicație drept răspuns la această ultimă întrebare, una care m-a umplut de îndată de vinovăție.
Rememorând ultima discuție dintre mine și Arătare, mi-am amintit că motivul pentru care a rămas în spital era că „nu știa cum să fie pradă”, cu alte cuvinte, că nu știa cum să se comporte ca un om. Mai mult, nu și-a schimbat forma ca răspuns atunci când am tachinat-o cu „iepuraș pufos” pentru că „n-am crezut în asta”.
Pe lângă asta, chiar dacă toate aceste modalități prin care îi tortura psihologic pe ceilalți se bazau pe niște cunoștințe pe care un om nu le-ar fi putut avea, tot erau niște tactici pe care le-ar fi putut folosi un om. Prin urmare, singura concluzie la care am putut ajunge e că atâta vreme cât tot personalul medical se raporta la Arătarea aceea ca la un om, trebuia să se conformeze felului în care era percepută.
Așa că în felul lui groaznic de trist, micuțul Joe o întemnițase prin faptul că o obliga să se prefacă om.
Într-adevăr, un pacient îi spusese „monstru nenorocit”, dar trebuie să fi simțit că se referea la unul metaforic, nu la unul adevărat. Pacientul a crezut că era om, așa că nu s-a putut schimba. Și cât timp nimeni altcineva n-a demascat-o, a fost închisă în acea formă.
Dar apoi a trebuit să vin eu să-i spun că, mai presus de faptul că nu era om, știam că nu era om. Ceea ce însemna că trebuie să-i fi îngăduit să preia cea mai potrivită formă, fie că era vorba de un monstru, de un om sau de valul acela de urină și sânge pe care-l simțisem în vis. Iar odată ce și-a recuperat abilitatea de a-și schimba forma, n-a mai avut nevoie să se bazeze pe spitalul nostru ca pe un sanctuar unde oamenii erau antrenați să nu creadă în monștri.
Aceasta era, și este, teoria mea referitoare la motivul pentru care a evadat.
Din păcate, se prea poate să nu existe vreun fel în care s-o probez, ceea ce înseamnă că o voi avea pe conștiință, nerezolvată, pentru totdeauna.
1 mai 2008
Credeam că ceea ce am scris pe 30 aprilie avea să fie cu adevărat ultima mea postare pe subiectul acesta, dar chiar nu pot să las lucrurile într-o lumină atât de pesimistă. Vreau să știți cum suntem acum și ce am făcut în încercarea de a îndrepta greșelile în lumea asta.
Jocelyn a fost puternic traumatizată de atac. A petrecut două zile în spital, apoi s-a retras în dormitorul nostru ca să continue recuperarea și a suferit o depresie cumplită. Când a început să insiste că nu-și mai dorea să termine lucrarea de doctorat, mergând până-ntr-acolo încât și-a distrus computerul și CD-urile de rezervă în fața mea, i-am propus să ne mutăm. Aveam și noi nevoie să evadăm.
Jocelyn a renunțat la programul universitar, iar eu am decis să lucrez în sectorul privat. Relațiile de pe vremea rezidențiatului și facultății ne-au permis să ne mutăm.
Recunosc că am părăsit acea regiune, dar nu doresc să spun unde am plecat. Atacurile și traumele lasă urme adânci asupra unei persoane.
O perioadă lungă mi s-a părut că n-o mai recunosc pe Jocelyn, și bănuiesc că și ea a simțit același lucru față de mine. Cu toate acestea, iubirea dintre noi a rezistat, așa că ne-am căsătorit după aproximativ 18 luni. Cu fiecare zi, ne-am redescoperit unul pe celălalt. Suntem încă marcați, și o văd pe Jocelyn cum se luptă încă cu depresia. Față de mine se arată fericită, dar a devenit o casnică devotată și n-are niciun interes în a-și face prieteni noi. Zice că nu are nevoie decât de mine.
În ceea ce mă privește, am simțit dintotdeauna nevoia de a avea o contribuție mai însemnată. Poate din cauză că nu am crescut cocoloșit așa cum a crescut Jocelyn, sau poate din cauză că știu că o parte din vina din povestea aceasta îmi aparține, îmi voi petrece restul anilor răscumpărându-mi greșelile.
În scopul acesta, mă folosesc de cunoștințele pe care le-am acumulat de la acel pacient cât pot eu de bine. Am deschis un cabinet de psihiatrie specializat în tratarea copiilor care suferă de halucinații paranoide sau tulburări de panică. Unele cazuri au fost destul de obișnuite, în timp ce altele au presupus tulburări psihotice induse, precum băiatul ai cărui părinți credeau că era bântuit de stafia surorii născută moartă.
Din când în când, nimeresc câte un copil care-mi povestește despre un monstru care nu-l lasă să doarmă. Uneori iese din pereți. Alteori din dulap. Alteori de sub pat. Dar indiferent de unde se ivesc, iau mereu înfățișarea lucrului de care le e cel mai teamă.
Însă acum mai există un amănunt, unul care face somnul să vină cu greu chiar și-n cazul meu: uneori monștrii își provoacă victimele, spunându-le că sunt doar niște copii care au fost transformați în monștri și cerându-le copiilor pe care-i chinuie să-i „elibereze”, zicându-le că și ei sunt oameni. Mai rău, uneori nici nu știu cu siguranță dacă acei copii chiar îmi cer ajutorul sau dacă sunt într-adevăr copii. Poate că sunt niște bestii asemenea lui Joe, care se umflă în pene dovedindu-și măiestria în fața singurului om care ar ști ce sunt și care ar ști cum să-i oprească. Câteodată cred că-mi râd în față dinapoia ochilor acelora înspăimântați și în aparență inocenți de copii.
Dar indiferent de motivul pentru care copiii aceștia îmi povestesc despre ce anume îi terorizează în timpul nopții, ideea e că unii dintre ei sunt cu siguranță oameni adevărați. Iar acești prunci lipsiți de apărare și disperați, precum și familiile lor sunt oamenii pentru care am hotărât să practic medicina. Fiindcă, spre deosebire de alți doctori, eu știu care e miza.
Poate sunt și eu paranoic, însă îmi amintesc vorbele monstrului. Îmi aduc aminte cum a tresăltat de bucurie când a zis că nicio altă creatură ca mine n-a avut vreodată șansa să fie pradă, iar înțelesul primelor 6 cuvinte mă face să mă cutremur, deoarece știu ce înseamnă: „Joe” nu era singura arătare de genul acesta. S-ar putea să fie o întreagă specie de astfel de creaturi care trăiesc pe lângă noi și care doar acum își dau seama că pot să trăiască printre noi.
Ei bine, am să mă opun din răsputeri ca o altă astfel de creatură să mai răpească viața unui copil. Și cred că bănuielile mele sunt de obicei îndreptățite, deoarece copiii pe care-i tratez, care chiar suferă de astfel de vizite nocturne, rareori au nevoie de o a doua sesiune de terapie după ce-i tratez.
Până acum, doar Jocelyn mai cunoștea povestea asta. Și ea mă crede. Mi-a zis răspicat că trebuie s-o povestesc și altcuiva, și a insistat într-o asemenea măsură, încât uneori cred că simte o nevoie viscerală să fac asta. Până de curând, am refuzat-o mereu.
Însă acum doar câteva luni, înainte de a începe să scriu asta, mi-a zis că e însărcinată. Iar de data asta, când mi-a cerut să istorisesc întâmplarea asta mai multor oameni, a avut un motiv cât se poate de bun.
- Parker, vreau să-ți aduci aminte ce om bun ești, mi-a zis. Nu înțelegi că ești cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Nu pricepi cât de liberă mă simt alături de tine. Cât de mult îmi place felul în care sunt când sunt cu tine, în ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat. Și poate că n-ai să înțelegi vreodată. Dar dacă nu știi că ești un om bun, atunci cum poți să știi că ai să fii un tată bun pentru copiii noștri? Cine știe? Poate dacă ai să spui povestea asta, vei fi în stare să te ierți. În plus, un om bun n-ar spune oare lumii ceea ce-a descoperit, punând-o astfel în gardă, în loc s-o lase la fel de neștiutoare?
Când am auzit-o pe Jocelyn vorbind astfel, am zărit-o, preț de o clipă, pe femeia de care mă îndrăgostisem, ascunsă după zâmbetul acela maniacal și strâmb pe care-l are de când a trecut prin acel chin. Iar cu această străfulgerare de recunoaștere, mi-am dat seama că nu puteam s-o refuz.
Așa că iată-mă tastând toate astea și rugându-mă să mă credeți. Dacă n-o veți face, e în regulă. Nici eu nu știu dacă cred, sau dacă nu cumva e totul un episod dintr-o criză psihotică mai mare, care mă va face într-o bună zi să-mi pierd mințile, la fel ca pacienții mei.
Dar dacă voi înșivă sunteți părinți sau medici psihiatri, și dacă aveți copii sau pacienți care vă spun povești precum aceea pe care a istorisit-o adevăratul Joe, atunci acesta e avertismentul pe care domeniul în care profesez și bunul meu simț mă obligă să vi-l dau:
Orice faceți, nu le spuneți copiilor voștri că monștrii pe care-i văd sunt doar niște lucruri născocite de imaginația lor. Fiindcă dacă fie și o mică parte din povestea asta e adevărată, s-ar putea să le semnați condamnarea la moarte.
Mersi că ați citit,
Toate cele bune,
Parker.
SFÂRȘIT
