......................................................
3.
Când se întoarse de la plimbare cu contele, lady Rothley radia de fericire, ca un giuvaier în lumină. De când se îndrăgostise, chipul îi căpătase un alt gen de frumusețe.
Privind-o, Tempera se întreba câți bărbați puteau rezista în fața frumuseții ei încântătoare.
- Tempera, tu nu erai aici în momentul în care contele m-a întrebat dacă-l însoțesc la o plimbare cu automobilul. Oricum, m-am descurcat destul de bine. Am găsit pe aici o haină subțire, mi-am pus-o deasupra, peste rochie, iar lady Barnard a fost foarte drăguță și mi-a împrumutat o eșarfă cu care mi-am legat pălăria.
În timp ce vorbea, arunca hainele pe pat și se plimba prin cameră, strigând de fericire:
- A fost minunat! Parcă zburam pe cer și înotam în mare. Am gonit cu o viteză amețitoare! Contele mi-a promis că mă va lua într-o zi la plimbare cu noul său automobil de curse, care are o viteză mult mai mare. Gândește-te, Tempera! Este aproape imposibil să-ți imaginezi o astfel de viteză!
- Nu trebuia să te duci cu contele, spuse Tempera.
- Nimeni altcineva nu m-a invitat, replică lady Rothley. Voiam neapărat să mă duc. A fost atât de distractiv, Tempera! Niciodată n-am fost mai fericită ca acum!
- Mamă, te rog să fii rezonabilă. Știu ce simți pentru bărbatul acesta. Totuși, gândește-te ce se va întâmpla dacă accepți promisiunea lui și peste câțiva ani se va sătura de tine? Ce vei face atunci?
- Nu știu și nici nu-mi pasă! Îl iubesc, Tempera. Când sunt alături de el, nu mai am ochi pentru alți bărbați!
- Nici pentru duce?
- Ți se va părea incredibil, dar, dacă ducele mă va cere în căsătorie, îl voi refuza.
- Nu te cred, replică Tempera. Dacă te va cere de soție, vei accepta.
- Ba nu! Ba nu! țipă lady Rothley, bătând cu pumnii în masă. Vreau să fiu numai cu Vincenzo, fără să-mi pierd timpul cu altcineva!
- Ai fost invitată să mai rămâi încă o săptămână la castel, spuse Tempera cu răceală. După aceea, va trebui să ne întoarcem la Londra. L-ai întrebat pe conte ce planuri are?
- Aseară spunea ceva despre întoarcerea sa în Italia, dar nu vorbea cu mine, spuse lady Rothley cu glas coborât.
- Nu a dat de înțeles că va veni la Londra? insistă Tempera.
- Nu!
- Dar tu crezi că este posibil să vină?
Lady Rothley își acoperi fața cu palmele în semn de protest.
- Nu mă tortura, Tempera, știu exact la ce te referi. Nu sunt atât de proastă încât să nu înțeleg! Cu toate acestea, cum aș putea rezista să nu fiu cu el în orice moment? Să-i stau alături în automobilul său mi se pare o călătorie spre Paradis! O, Doamne, de ce simt astfel? Ce trebuie să fac?
Se lăsă un moment de tăcere. Tempera se așeză vlăguită pe un scaun, spunând:
- Nu cunosc răspunsul la această întrebare, mamă.
În realitate, își spuse ea mai târziu, nu știa răspunsul la nici una dintre întrebări.
Totul era prea complicat. Chiar în momentul în care vorbea cu lady Rothley, Tempera se gândea neîncetat la falsul tablou al lui van Eyck, care, agățat pe perete, aștepta să fie descoperit.
Știa de la tatăl său că italienii erau foarte mândri și neînduplecați în privința onoarei de familie. Dacă s-ar fi iscat un scandal pe tema tabloului și lady Rothley ar fi fost implicată, Tempera realiză că acest fapt ar fi afectat considerabil șansele mamei sale vitrege de a se mărita cu ducele sau cu contele.
„Cu siguranță că, în urma descoperirii falsului, mă vor bănui pe mine”, gândi ea.
Era evident că bănuiala va cădea asupra ei până se va disculpa, ceea ce n-ar fi fost dificil.
În momentul în care și-ar fi dezvăluit adevărata identitate și l-ar fi acuzat pe lordul Eustace, zvonul s-ar fi răspândit imediat. Toate ziarele ar fi scris despre felul în care și-au înșelat gazda, despre faptul că erau atât de sărace încât lady Rothley nu-și putea permite o cameristă. Până și tatăl ei ar fi fost implicat pentru că nu fusese capabil să le asigure un venit, gândi Tempera. Totul va deveni ca o avalanșă care distruge lucrurile aflate în calea sa. O dată declanșată, va distruge cu siguranță reputația mamei sale vitrege în societatea în mijlocul căreia voiau să trăiască. Tot ce i-ar rămâne după aceea ar fi o viață obscură ce i s-ar părea la fel de urâtă ca moartea.
„Trebuie s-o salvez”, își spuse Tempera, dar nu vedea nicio soluție.
Lady Rothley se ridică și începu să se dezbrace.
- Ar fi bine să mă odihnesc puțin, spuse ea. S-ar putea să venim târziu la noapte.
- De ce? Unde mergeți?
- Cinăm la Monte Carlo împreună cu marele duce Boris de Rusia. Organizează o petrecere fastuoasă la Hotel de Paris. Apoi presupun că vom dansa puțin înainte de a pleca spre cazino.
- Atunci ar fi foarte potrivit să te îmbraci cu rochia cea albă, spuse Tempera automat.
Simțea că, în timp ce buzele i se mișcau când vorbea, creierul îi era în altă parte. Își frământa mintea în fel și chip, căutând o soluție care se încăpățâna să nu apară.
- Într-adevăr, rochia albă ar fi potrivită, o aprobă lady Rothley, căscând. Acum vreau să dorm, Tempera. Când mă voi trezi, vom lăsa totul să se întâmple de la sine, fără să ne certăm.
- Foarte bine, mamă, spuse Tempera cu tandrețe. Nu-ți voi mai spune nimic. Doar să fii frumoasă și fericită.
Lady Rothley se băgă în pat, iar Tempera trase draperiile, întrebându-se cât va dura oare fericirea mamei sale vitrege.
Tempera mergea pe hol, îndreptându-se spre camera sa.
Castelul era cufundat în liniște. Știind că toți oaspeții ducelui se odihneau, tânjea să se ducă la parter, să arunce încă o privire asupra tabloului „Madonna în biserică”, pentru a se convinge că nu se înșelase. Totuși, nu voia s-o găsească cineva acolo. Oricum, i se părea un gest inutil pentru că era sigură că avea dreptate. Descoperise falsul în dimineața aceea, când ținuse tabloul în propriile mâini.
Deși nu avea experiența tatălui ei sau clarviziunea lui în privința tablourilor, știa că nu exista nici cea mai mică posibilitate să se fi înșelat.
„Poate ar fi mai bine să-i spun adevărul ducelui, înainte să afle singur”, gândi Tempera.
Dintr-o dată, în minte îi apăru imaginea clară a tot ceea ce trebuia să facă. Nu era necesar să spună adevărul ducelui sau altcuiva! Trebuia doar să înlocuiască din nou falsurile cu tablourile originale furate de lordul Eustace. Știa că ideea aceasta era rezolvarea tuturor problemelor - a neliniștii, a fricii de a nu-i fi descoperite identitatea și mai ales a pierderii ireparabile suferite de duce.
Observă că se gândea nu numai la sine și la masa sa vitregă, dar și la duce. Își dădea seama că ar fi fost extrem de dureros pentru el să-i fie furat un obiect atât de drag. Știa acest lucru pentru că ea ar fi simțit la fel într-o situație asemănătoare. Acum, ceața incertitudinii se risipise din mintea ei și vedea totul clar.
Dacă nu acționa repede, lordul Eustace putea vinde tabloul. Încercă să-și imagineze ce-ar fi făcut ea în situația lui. Se așeză pe pat, punându-și palmele la ochi, ca și cum s-ar fi forțat să gândească mai limpede.
Lordul înlocuise tabloul cu un fals. După aceea, luase originalul lui van Eyck sus, în dormitorul său. Probabil îl pusese într-un loc sigur, pentru a-l ascunde în perioada petrecută la castel. Tempera stabili că, indiferent dacă avea în posesie ceea ce-și dorise, lordul nu se va grăbi să plece. Dacă ar fi plecat, în momentul descoperirii furtului, bănuiala ar fi planat asupra lui.
„Cu siguranță că se va purta foarte normal și va rămâne în continuare la castel”, reflectă Tempera.
Existau mai multe variante care să-i justifice plecarea. De exemplu, putea să primească o telegramă care să-l cheme urgent în Anglia. Totuși, era mai probabil să plece la sfârșitul săptămânii sau să viziteze alți prieteni care locuiau în vecinătate.
Abia o dată cu plecarea lui, tabloul va părăsi castelul. Acum, însă, se afla încă aici, în camera lordului, iar Tempera trebuia să pună mâna pe el. Era convinsă de un singur lucru și anume că lordul Eustace nu prea se pricepea la pictură. Falsul adus de el se dovedea într-adevăr reușit, dar dacă l-ar fi văzut de la început în ramă, lordul ar fi crezut că era originalul.
O persoană de genul contelui, tatăl ei sau poate chiar ducele ar fi intuit că tabloul nu a fost pictat de van Eyck.
„Trebuie să pătrund în camera lordului Eustace, să găsesc originalul și să-l pun la loc”, își spuse Tempera.
Era conștientă că nu va fi ușor. În cazul în care o descoperea cineva schimbând tablourile, va fi acuzată fără îndoială și condamnată pentru fapta sa, indiferent dacă va încerca să-și dovedească vinovăția. Nimeni nu va crede că fiica lui sir Rothley, cu toate cunoștințele sale despre pictură, venise la castel, deghizată în cameristă, fără intenții ascunse. Toți o vor considera o criminală.
- Este un risc pe care mă văd nevoită să mi-l asum, spuse Tempera cu voce tare.
În primul rând, trebuia să găsească momentul potrivit pentru a căuta în camera lordului Eustace. Îi era de ajutor faptul că, spre deosebire de ceilalți invitați, acesta nu avea valet personal.
Tempera le auzise pe domnișoarele Briggs și Smith vorbind despre valeții prezenți în casă. În timp ce lordul Holcombe și sir William veniseră cu proprii valeți, de lordul Eustace se ocupa unul dintre cei prezenți la castel. Amintindu-și acest amănunt, Tempera realiză că putea să caute în camera lordului.
De câte ori ducele și invitații săi cinau la castel, personalul mânca înainte de a servi cina în salon. Atunci când cinau în altă parte, personalul mânca imediat după plecarea stăpânilor.
Acest aranjament îi convenea bucătarului, care voia să aibă și el o seară liberă de câte ori se ivea ocazia.
Tempera știa că, o dată plecați invitații, personalul masculin se retrăgea în salonul rezervat lui și se așeza la masă.
Acela era momentul propice să se strecoare în turn și să caute în camera lordului Eustace tabloul lui van Eyck.
Mai avea la dispoziție jumătate de oră până când trebuia s-o pregătească și s-o ajute la îmbrăcat pe lady Rothley. Între timp, Tempera se concentra să-și imagineze unde ar fi putut ascunde lordul tabloul.
Acesta fusese suficient de deștept să fure unul de dimensiuni mici, ușor de ascuns. Tot gândindu-se, Tempera își aminti de un jaf însemnat, într-o galerie de artă din Roma. Hoții tăiaseră o serie de pânze din ramele lor și reușiseră să scape cu ele de la Galerie. Problema lor fusese să le scoată neobservate din oraș. Sir Francis îi explicase diversele dispozitive pe care aceștia le foloseau în acest scop.
- Bineînțeles că poliția bănuia cam cine erau hoții și căutaseră în toate bagajele din trenuri, mai ales în cele care dădeau impresia că puteau ascunde pânze făcute sul, îi spusese tatăl său. Unul dintre bărbați avea un baston special în care încăpea un tablou rulat foarte strâns. Altul șchiopăta, dovedindu-se până la urmă că avea înfășurată pe picior, de la genunchi până la gleznă, una din pânze.
Tempera se amuzase de povestire și-l întrebase:
- I-au prins pe toți, tată?
- Cred că da, răspunse sir Francis. Cel mai greu a fost să-l descopere pe unul dintre bărbați, care avea o pictură înfășurată în jurul gâtului și pe altul, care ascunsese un tablou foarte mic în pălărie. Acesta din urmă ar fi scăpat, dar unul dintre ofițerii de poliție a observat că atunci când o doamnă îl oprise să-l întrebe ceva, el nu-și scosese pălăria.
Sir Francis râsese, foarte amuzat de întâmplare.
- Impolitețea lui l-a costat 7 ani de închisoare!
„Trebuie să caut și în pălăria lordului”, își spuse Tempera.
Se gândi de asemenea că ar fi putut strecura tabloul sub covor sau l-ar fi putut ascunde în spatele altuia aflat pe peretele din camera sa.
- Un hoț priceput, îi spusese sir Francis, rareori folosește drept ascunzătoare o valiză încuiată, pentru că bate la ochi.
În orice caz, „Madonna în biserică” era o pictură de dimensiuni foarte reduse. Putea fi băgată într-un ziar sau strecurată în spatele unei fotografii înrămate.
În minte, Tempera făcu o listă cu toate locurile unde trebuia să caute, întrebându-se disperată dacă va avea la dispoziție timpul necesar.
- Pari foarte gânditoare, draga mea, îi spuse lady Rothley în timp ce Tempera îi aranja părul.
- Mă străduiesc să arăți cât mai frumoasă, mamă!
- Presimt că va fi o seară minunată, spuse lady Rothley visătoare.
Ora de somn îi alungase toată tristețea și acum radia de emoție. Tempera aproape că o invidia observând cât de frumoasă era în rochia albă. Părea un înger coborât direct din Rai.
- Vei eclipsa pe toată lumea la petrecere! exclamă Tempera.
În același timp, se gândea că s-ar putea să fie pentru ultima oară când mama sa vitregă va face acest lucru. Poate că mâine sau în zilele următoare se vor întoarce în Anglia acoperite de rușine, ascunzându-se în casa de pe strada Curzon și întrebându-se ce le va rezerva viitorul.
Dojenindu-se, Tempera își spuse că nu trebuia să se întâmple așa ceva. Dorea din toată inima să se salveze pe sine și pe mama sa vitregă. În mod ciudat, era convinsă că tatăl ei o va ajuta și îndruma pașii spre reușită. Avea impresia că acesta se afla alături de ea și, când rămase singură se trezi rugându-se ca niciodată:
- Tată, ajută-mi! Nu mă lăsa să greșesc. Arată-mi unde este ascuns tabloul.
Pentru că iubea atât de mult tabloul „Madonna în biserică”, simțea că îi va putea capta vibrațiile și îl va găsi cu cea mai mare ușurință. În același timp, îi era greu să fie sigură de ceva. Neliniștea o copleșea, iar mâinile îi era reci și tremurânde.
Chiar și din dormitorul mamei sale vitrege auzea vocile și râsetele celor din salon, care probabil beau un pahar de șampanie înainte de plecare. Aproape că o vedea pe lady Rothley, arătând deosebit de frumoasă în rochia sa albă, în timp ce lady Holcombe o urmărea cu ochii plini de gelozie. Lady Barnard era probabil amabilă și drăguță ca întotdeauna, încercând să-i facă pe toți fericiți, iar contele o admira fără îndoială pe lady Rothley cu ochii săi negri și îi făcea deja complimente extravagante.
Dar ce se întâmpla cu ducele? îi răsări Temperei în minte întrebarea. Oare o admira și el pe lady Rothley? Tânjea asemeni contelui după un zâmbet al ei sau după o privire galeșă?
Undeva în sinea ei, Tempera simțea o durere de parcă fusese înjunghiată cu un pumnal.
„Sunt geloasă!” își spuse cu sinceritate. „Cum pot fi atât de absurdă și de proastă încât să simt gelozie față de mama mea vitregă?”
Se privi în oglină, observând rochia lungă, neagră și chipul palid, încadrat de părul negru. Cine se putea uita la ea când mama sa vitregă strălucea asemeni soarelui însuși... un soare auriu și glorios așa cum îl pictase Turner?
La un moment dat, i se păru să distinge vocea ducelui. Deși încerca să se convingă de faptul că fusese doar imaginația ei, durerea din suflet persista. Se strădui să se gândească la ceea ce avea de făcut. Era spre binele ei și al mamei sale vitrege să rezolve problema.
Cum putea să-l lase pe duce să piardă ceva atât de drag lui? Cum fusese posibil ca acest tablou, care-i vorbea într-un limbaj pe care doar el îl înțelegea, să cadă în mâini străine, interesate numai de valoarea lui materială?
- Îl voi salva! Trebuie! murmură Tempera.
Constată că zgomotele de la parter scăzuseră în intensitate și se duse la ușă, deschizând-o cu grijă.
Avea dreptate. Invitații se mutaseră în hol și se pregăteau să iasă.
Auzi vocea ducelui când se adresa celorlalți:
- Sir William, sunteți de acord să-l luați și pe lordul Eustace cu dumneavoastră în prima caleașcă? spunea el. Dumneata, conte, vei beneficia de privilegiul de a o conduce pe lady Rothley cu automobilul. Poți să iei și familia Lillington când treci pe lângă vila lor din Eze? Așa le-am promis.
- Voi fi încântat! răspunse contele.
„Cum poate ducele s-o trimită pe mama singură cu contele?” se întrebă Tempera indignată.
Știa însă că lady Rothley va fi foarte încântată.
- George, continuă ducele, adresându-se lordului Holcombe, noi doi o vom escorta pe soția ta.
Tempera își imagina că lady Holcombe era probabil încântată să meargă alături de duce. Astfel, va considera că are un avantaj față de rivala sa.
După ce ascultară instrucțiunile gazdei, invitații începuseră din nou să discute și să râdă, iar Tempera bănui că se îndreptau spre ieșire. Peste câteva momente se auzi plecând prima caleașcă. Tempera așteptă, nemișcată, cu ușa puțin întredeschisă. Mașina contelui plecă și ea, după care, a treia caleașcă se opri în fața intrării.
- Noapte bună, Bates, îl auzi pe duce spunând majordomului.
- Noapte bună, mylord.
Valeții închiseră ușile caleștii, iar după aceea, zgomotul copitelor răsună pe dalele de piatră. Servitorii se întoarseră și ei în hol.
- În primul rând vom mânca, spuse Bates pe un ton superior. Apoi, vom strânge totul, de pe masa din salon.
- Speram să spuneți asta, domnule Bates, remarcă unul dintre valeți. Îmi este foarte foame!
Un alt valet glumi pe seama lăcomiei oamenilor, după care vocile și zgomotul pașilor se pierdură în timp ce se îndreptau spre bucătărie.
Acesta era momentul pe care-l așteptase Tempera. Știa că domnișoarele Briggs și Smith mâncau împreună cu ceilalți și că nu vor fi surprinse de absența ei. Oricum, obișnuia să întârzie deseori la masă, iar ele profitau de ocazie pentru a bârfi.
Ieși pe cordior, închizând ușa de la dormitorul mamei sale vitrege, și se grăbi spre scara ce ducea în turn. Ajunse lângă ea, privi înapoi, asigurându-se că nu era nimeni prin preajmă, după care urcă repede treptele spre camera lordului Eustace.
Camera din turn avea 3 ferestre care, așa cum spusese ducele, ofereau cea mai spectaculoasă priveliște din întreg castelul. Pentru moment, însă, Tempera nu era interesată de peisaj.
Valetul făcuse ordine după plecarea lordului și Tempera gândi că nu avea rost să caute prin sertarele sau valizele la care avea acces și servitorul.
Privi în jur, căutând un loc unde putea fi ascuns tabloul. Se uită grăbită prin cărțile ce zăceau pe noptieră, dar realiză că nu aparțineau lordului Eustace pentru că aveau inscripționat blazonul ducelui.
Tablourile din cameră reprezentau încă un obiectiv, iar Tempera căută în spatele fiecăruia. Ar fi fost ușor să fixezi tabloul lui van Eyck în spatele ramelor, dar nu se afla acolo.
La un moment dat, amintindu-și povestirea tatălui său despre bărbatul care ascunsese în pălărie o pictură furată de la Galeriile din Roma, se îndreptă spre șifonier și îl deschise.
Într-un colț, alături de șirul de pantofi lăcuiți ai lordului Eustace, se aflau două cutii înalte în care bărbații își țineau pălăriile când călătoreau. Amândouă proveneau de la magazinul Lock de pe strada St. James. Erau din piele maro, aveau deasupra un mâner și purtau inițialele lordului.
Tempera o ridică pe prima, o puse pe un scaun și o deschise.
Înăuntru, descoperi o pălărie lăcuită pe care lordul o purta în timpul zilei. O scoase și se uită la ea, dar realiză că nu conținea nimic suspect. Puse la loc prima cutie și o luă pe cealaltă. Aceasta era goală, după cum se aștepta pentru că lordul avea cu el pălăria de seară.
Dezamăgită, Tempera era gata s-o închidă când îi veni o idee. Cutiile pentru pălării erau căptușite cu satin. Se gândi că o pânză asemănătoare cu cea a lui van Eyck putea fi cu ușurință ascunsă sub căptușeală. Pipăi cu degetele locul unde se îmbina pielea cu satinul, dar cusătura părea bine făcută. Apoi, pentru că ideea pusese stăpânire pe ea, deschise din nou prima cutie.
Scoase pălăria lordului și pipăi în jurul cusăturii. Pentru moment, rămase dezamăgită, dar realiză curând că aceasta fusese fără îndoială desfăcută. Trase de ea, cu inima bătându-i puternic de emoție. Strecurând degetele între căptușeală și cutie, simți ceva acolo.
Trecură doar câteva fracțiuni de secundă până ce reuși să scoată obiectul respectiv, exclamând de încântare. Privi pânza pe care o ținea în mâini și rămase împietrită de uimire.
Nu era tabloul lui van Eyck, cel pe care se aștepta să-l vadă, ci „Portretul unei tinere”, pictat de Petrus Cristus.
Îl puse pe un scaun și căută mai departe în cutie.
Trei minute mai târziu, avea în față nu numai tablourile „Portretul unei tinere”, „Madonna în biserică”, dar și „Sfântul George și dragonul”, pictat de Rafael. Toate erau de dimensiuni mici și puteau fi ascunse cu ușurință.
Tempera simți că nu mai putea respira. Era mai mult decât se așteptase să găsească în camera lordului. În același timp, realiza că va dura mai mult să înlocuiască 3 tablouri decât unul și să pună falsurile în cutie, astfel încât lordul să nu-și dea seama.
Nu-i rămăsese decât să se roage să aibă ocazia de a intra în biroul ducelui înainte de întoarcerea lor de la Monte Carlo.
Era conștientă de faptul că trebuia să aștepte până ce toți servitorii se vor retrage în camerele lor și să se strecoare nevăzută pe lângă valetul de serviciu.
„Va fi destul de dificil”, gândi ea.
Cu toate acestea, era atât de uluită de ceea ce descoperise încât altceva părea lipsit de importanță.
Puse pălăria lordului înapoi în cutie, o închise și așeză ambele cutii în șifonier. Apoi, luă picturile de pe scaun. Când o ridică pe cea care reprezenta „Madonna în biserică”, se simți încântată de frumusețea ei. Chiar și în semiobscuritate părea că strălucește și prinde viață, emanând o frumusețe spirituală pe care niciun fals, indiferent de măiestria cu care fusese executat, nu putea să o redea.
- Te-am salvat! șopti Tempera. Te-am salvat pentru că sunt sigură că m-ai chemat în ajutor. Mi-ai spus ce s-a întâmplat și niciun fals n-ar fi putut s-o facă.
Zâmbi, simțindu-se parcă binecuvântată de către Cristos-copilul, aflat în brațele Madonnei. Apoi, ascunse sub braț cele 3 pânze și deschise ușa camerei. Păși afară, o închise cu grijă la loc și se grăbi să coboare, prea emoționată de victoria ei pentru a se mai gândi la altceva. Fusese la fel de inteligentă ca un polițist!
Coborî ultima treaptă și, dintr-o dată, observă trei oameni în față. Se opri și rămase nemișcată, cu pânzele sub braț. Apoi, în mod incredibil, în văzu pe duce, care se uita spre ea. El și lordul Holcombe o susțineau pe brațe pe nesuferita lady Holcombe. Lordul tocmai întinsese mâna să deschidă ușa de la dormitorul soției sale, aflat chiar la baza scării ce ducea în turn.
Tempera rămase împietrită, incapabilă să facă vreo mișcare.
În primul monent când o văzuse, ducelui i se zugrăvise pe chip o expresie de nelămurire și surprindere. Apoi, însă, această expresie se transformase într-un plină de dezgust.
Observând schimbarea, Tempera se simți ca lovită de fulger. În timp ce ea sătea și se holba la el, ducele se întoarse s-o ajute pe lady Holcombe.
Capitolul 6
Tempera se afla în dormitorul său, dar îi era imposibil să gândească. Se simțea ca și cum cineva o lovise în cap cu un ciocan și creierul încetase să-i mai funcționeze.
Ușor, mișcându-se ca prin vis, ea puse cele 3 tablouri pe care le ținea sub braț pe o măsuță.
În acel moment, culorile și frumusețea picturii „Madonna în biserică” își pierduseră orice semnificație pentru ea. Singura imagine pe care o avea înaintea ochilor era expresia întipărită pe chipul ducelui atunci când o văzuse coborând treptele din turn.
Realiza perfect ce se petrecuse în mintea lui în clipa aceea și era îngrozită de acest gând.
„Cum a putut să-și imagineze că aș fi capabilă de un asemenea comportament?” se întrebă în sinea ei.
Își dădea seama, însă, că nu există altă explicație plauzibilă pentru prezența ei în camera lordului Eustace, indiferent că acela se afla acolo sau nu.
Era de neconceput ca o cameristă să fie descoperită intrând în dormitorul unui nobil invitat, mai ales al unui cu reputația lordului Eustace.
Tempera era sigură că ducele cunoștea foarte bine caracterul lordului și că n-ar putea găsi nicio scuză pentru purtarea ei și nici n-ar fi pregătit să-i acorde șansa de a se disculpa.
Tânăra își ascunse fața în palme, înroșindu-se de umilință și rușine, dar simți doar răceala degetelor ei ce păreau să aparțină unui cadavru.
Avea impresia că toate lucrurile frumoase în care crezuse se prăbușiseră în jurul ei. Știa că pierduse nu numai afecțiunea ducelui, dar și propria ei mândrie.
Îl antipatiza atât de intens pe lordul Eustace încât numai ideea de a fi asociată în orice fel cu numele lui i se părea degradantă și-i știrbea respectul de sine.
Totuși, faptul că ducele ar putea-o considera capabilă să-l placă pe acest bărbat și să aibă o legătură cu el o umilea atât de tare încât Tempera avea impresia că nu va mai fi niciodată în stare să-și țină capul sus.
Dorea mai mult ca niciodată în viață să-l găsească imediat pe duce, să-i arate tablourile și să-i explice de ce se afla în dormitorul lordului Eustace. Apoi, realizând că n-ar putea face acest lucru, simți că toate visele și iluziile ei se sfârșeau aici.
Nu mai era nevoie să se întrebe de ce o cuprinsese o tristețe fără margini și nici de ce expresia acuzatoare de pe chipul ducelui o răvășise într-atât. Știa, în inima, în mintea și în sufletul ei că îl iubea. Îl iubise încă din prima clipă în care-l văzuse, imediat ce ducele îi adresase primele cuvinte. Vocea lui profundă avusese puterea de a atinge în sufletul ei o coardă sensibilă ce nu mai fusese atinsă niciodată până atunci. De atunci, pe zi ce trecea, văzându-l, se îndrăgostise din ce în ce mai mult de el.
Cu toate acestea, din loialitate pentru mama sa vitregă și din mândrie, nu recunoscuse acest sentiment nici măcar față de sine.
Totuși, el se afla acolo, din zi în zi mai puternic. În seara aceea când stătuse împreună cu ducele în lumina lunii, privind infinita întindere a mării, Tempera simțise că face parte din ființa lui și el dintr-a ei, că sunt un tot de neseparat.
„Îl iubesc! Îl iubesc!” murmura în timp ce se plimba disperată prin cameră, incapabilă să-și găsească liniștea.
Era o agonie să-și imagineze ce gândise ducele despre ea. Disprețul lui aproape că o făcea să se simtă pângărită, murdară.
Își dădea seama acum că eforturile ei de a-l evita fuseseră o cale de a se proteja pe sine de această iubire profundă și violentă ce pusese stăpânire pe ea.
Își imaginase întotdeauna că undeva pe lume se afla un bărbat pentru care va simți ceea ce simțea acum și că, atunci când îl va descoperi, nu va conta dacă era duce sau un om de rând. Singurul lucru care ar fi interesat-o era să se completeze reciproc, să formeze împreună un întreg.
„Nu numai că mă va disprețui acum, dar mă va urî, de asemenea!” gândi ea.
Știa că acesta era adevărul, pentru că amândoi cunoscuseră extazul oferit de frumusețea acelei iubiri ce vibra între ei. Lipsită de experiență, Tempera realizase că șansa de a experimenta extazul iubirii era destinată numai anumitor oameni. Totuși, ei doi cunoscuseră această stare, la fel cum descoperiseră împreună că erau impresionați în același fel de frumusețea picturii „Madonna în biserică”.
„Ce pot să fac? Cum aș putea să-i explic? Oare va realiza vreodată că s-a înșelat în privința mea?” se întreba Tempera, incapabilă să se liniștească.
Își dădea seama totuși că nu existau și nu vor exista răspunsuri la întrebările ei.
Privi picturile ce zăceau pe masă și gândi că se afla acum într-o situație mult mai neplăcută decât anticipase.
Indiferent de motivul pentru care ducele, împreună cu lordul și lady Holcombe se întoarseră la castel, nu era de așteptat ca ei să plece din nou în seara aceea. În cazul acesta, era imposibil să schimbe tablourile între ele, așa cum intenționase. Atunci, ce ar trebui să facă cu ele?
Tempera stătea la fereastră și privea fix în întuneric când auzi o bătaie în ușă. Tresări și, instinctiv, duse mâinile la piept.
- Intră! spuse cu o voce care suna ciudat chiar și pentru ea.
Ușa se deschise și domnișoara Smith își făcu apariția în cadrul ei.
- Domnișoară Riley, m-am gândit că ați dori să știți... lady Holcombe a suferit un accident.
- Ce... ce s-a întâmplat? reuși Tempera să întrebe cu voce tremurândă.
- Se pare că în timp ce mergeau pe strada Corniche spre Monte Carlo, o căruță încărcată, condusă de un om beat, sau cel puțin nepriceput, le-a ieșit în față. Numai experiența îndelungată l-a ajutat pe cel care conducea caleașca să prevină un accident extrem de grav!
- Dar... ducele... este rănit? întrebă Tempera.
- S-a lovit la cap când trăsura s-a oprit brusc, explică domnișoara Smith. Cred că are o tăietură ușoară, dar s-a speriat foarte tare. Domnișoara Briggs mi-a spus că acum are o durere de cap îngrozitoare.
Domnișoara Smith era, evident, încântată să fie cea care răspândea noutățile, fie ele bune sau rele.
- Întotdeauna am considerat că drumurile acestea sunt periculoase, continuă ea. În primul rând sunt mult prea înguste. Dacă s-ar fi răsturnat caleașca, ar fi fost un dezastru!
- Da... aveți dreptate, o aprobă Tempera.
Era necesar un efort supraomenesc pentru a se concentra asupra celor spuse de domnișoara Smith. În timp ce o asculta pe aceasta, deveni brusc conștientă de prezența, pe măsuță, a celor 3 tablouri aduse din camera lordului Eustace. Aruncă o privire neliniștită spre ele, dar observă ușurată că domnișoara Smith nu le observase.
- Cred că ducele nu va mai dori să participe la petrecerea din seara asta. Probabil că de acum încolo nu va mai merge nici la altele. Am înțeles că oricum nu se prea dă în vânt după asemenea evenimente, deci s-ar putea să găsească o scuză pentru a se eschiva.
- Presupun că măcar vor rămâne să cineze aici, spuse Tempera, întrebându-se cum îi va afecta acest lucru planurile.
- Da, așa cred. Ce noroc au avut doamnele noastre că nu se aflau în caleașcă. Acum probabil că ceilalți au ajuns deja la Monte Carlo. Nu prea o invidiez pe domnișoara Briggs. Va trebui să stea trează în noaptea aceasta și să aibă grijă de stăpâna sa.
- Da... desigur. Vă pot ajuta într-un fel?
- Presupun că domnișoara Briggs are tot ce-i trebuie, răspunse domnișoara Smith. Tocmai intrase în grabă să ia o sticlă cu apă de colonie și să-mi povestească ce s-a întâmplat. Mă întreb ce s-a petrecut fiindcă unul dintre slujitori a venit și a anunțat-o că este căutată de stăpâna sa.
Deschise ușa să părăsească încăperea, dar se opri să adauge:
- S-a dovedit, domnișoară Riley, că, așa cum am afirmat întotdeauna, noi nu suntem niciodată libere. Tocmai când avem impresia că vom avea parte de o seară liniștită, se întâmplă ceva neașteptat, ca acum. Deseori îmi repet că ducem o viață de câine și am dreptate!
Ieși, fără să aștepte un răspuns, lăsând-o pe Tempera singură.
Pentru aceasta era dificil să-și concentreze gândurile asupra oricărui alt lucru în afara ducelui. Simțea nevoia acută de a se duce la el, de a-i înmâna tablourile. Dorea ca acesta să realizeze că ea nu se comportase așa cum bănuise el, ci încercase doar să-i salveze o parte din lucrurile care valorau atât de mult.
Totuși, dacă ar fi făcut acest gest, ar fi fost inevitabil să i se descopere adevărata identitate. Ducele ar fi fost nevoit să acționeze împotriva lordului Eustace. Dar oare ar fi crezut-o pe ea că tablourile erau ascunse în cutia pentru pălării a lordului?
Contele va fi informat în legătură cu tentativa de furt și va fi inițiată o investigație amănunțită pentru a descoperi hoțul.
Persoanele asemeni tatălui ei, care lucrau în domeniul artei, căutaseră întotdeauna oameni capabili să realizeze falsuri atât de reușite încât uneori puteau înșela chiar și experții.
Contele, care se bucura de o mare influență în Italia, ar fi fost extrem de mulțumit să-și pună în mișcare relațiile, iar dacă ducele se decidea să-l acuze pe lordul Eustace, situația s-ar fi înrăutățit.
Atunci, bârfele nu se vor răspândi numai în Monte Carlo, dar întreaga lume va afla că lady Rothley o prezentase pe fiica sa vitregă drept cameristă.
- Este imposibil! Într-adevăr... imposibil! exclamă Tempera.
După o vreme, puse cele 3 tablouri într-un sertar și se duse în camera mamei sale vitrege să aștepte întoarcerea acesteia.
Era răvășită, dar se strădui din răsputeri să-și facă un plan.
Undeva, jos, se afla ducele, singur sau probabil însoțit de lordul Holcombe, iar unica ei șansă de a schimba tablourile rămânea atunci când vor merge toți la culcare.
„O dată făcută acest lucru”, gândi ea, „trebuie să dispar din ochii ducelui și, dacă este necesar, să stau închisă în dormitorul meu până ce va veni timpul să ne întoarcem în Anglia.”
Îi trecu prin minte că, dacă avea șansa să schimbe tablourile așa cum intenționa, ar fi fost posibil să se întoarcă în camera lordului Eustace ca să pună la loc falsurile. Poate a doua zi va putea face acest lucru, iar dacă nu, oricum nu avea prea mare importanță. Era de necrezut ca lordul să aibă și alte copii ale picturilor. Probabil că plănuise această operațiune de multă vreme și nu bănuise că cineva l-ar putea împiedica.
Tempera știa că acele copii aflase în posesia lui fuseseră probabil făcute după alte copii.
Toate lucrările lui van Eyck erau cunoscute și catalogate. Era foarte posibil să cumperi reproduceri foarte bune după tablourile sale din magazinele de artă. Totuși, falsurile extrem de reușise pe care le deținea lordul Eustace nu erau la fel de ușor de găsit.
„Dacă distrug falsurile va trece destul timp până ce lordul va putea face rost de altele. Pe deasupra, ar trebui să aștepte o nouă invitație la castel pentru a fura originalele”, reflectă Tempera.
Se apropia sfârșitul anotimpului și era sigură de un lucru: va trece cel puțin 1 an până ce lordul Eustace va avea ocazia de a atenta din nou la picturile din colecția ducelui. Această idee o încurajă și se gândi că, la urma urmei, cel mai important lucru pe care trebuia să-l facă era să pună la loc tablourile originale.
Acesta operațiune era mai puțin complicată, iar când lordul va descoperi pierderea, nu-i va mai rămâne nimic de făcut.
- Cel puțin voi salva 3 capodopere, murmură Tempera.
Era unicul lucru pe care-l putea face pentru duce, indiferent de sentimentele lui pentru ea, singura modalitate de a-și exprima dragostea, chiar dacă el nu va ști asta niciodată.
Se întinse pe patul mamei sale vitrege, dar nu reuși să adoarmă. În mintea ei se derulau lucrurile pe care trebuia să le facă. Când deschise ochii, nu văzu decât uimirea zugrăvită pe chipul ducelui, înlocuită acum de dispreț.
„Eu nu sunt așa cum crezi!” ar fi dorit ea să strige.
Controlul de sine, o opri însă și rămase nemișcată pe întuneric, suferind în tăcere până ce, peste câteva ore, auzi pe hol glasul mamei sale vitrege.
Se ridică ușor din pat, dar nu reuși să audă ce spunea lady Rothley, deși aceasta vorbea cu glas mai ridicat și însuflețit, așa cum făcea atunci când era bucuroasă.
Tempera deschise ușa, iar mama sa, intrând, întinse brațele spre ea și o îmbrățișă.
- O, Tempera, Tempera! exclamă ea. Este atât de minunat și sunt extrem de fericită! M-am logodit! Felicită-mă, draga mea! Nici nu-mi vine să cred că este adevărat!
- Contele te-a cerut în căsătorie?
- Nu m-a cerut, mi-a spus că trebuie să mă mărit cu el pentru că nu poate trăi fără mine! răspunse lady Rothley. Sunt cea mai norocoasă femeie din lume!
Își aruncă șalul pe un scaun și se așeză în fața oglinzii ce ornamenta una din ușile șifonierului.
- Sunt cu adevărat eu? întrebă ea exaltată. Poate fi adevărat că sunt îndrăgostită, așa cum n-am crezut niciodată că pot fi, de cel mai minunat bărbat din lume?
- O, mamă! Mă bucur atât de mult pentru tine! exclamă Tempera.
Lady Rothley se întoarse și o îmbrățișă din nou.
- Tu ai crezut că nu mă va cere în căsătorie, spuse ea, dar exact asta a făcut! Dorește să devin soția lui și vom pleca poimâine în Italia pentru a mă prezenta familiei lui.
- Vă veți căsători acolo?
- Așa intenționează contele, iar eu sunt fericită să las totul în seama lui. Tot ce doresc este să-i fiu pe plac!
Lady Rothley oftă adânc de mulțumire.
- Este atât de stăpân pe el, atât de sigur pe ceea ce dorește și hotărât să obțină. Asta îmi place cel mai mult la el.
Se așeză lângă o măsuță și continuă:
- Mi-a mărturisit că s-a îndrăgostit de mine din clipa când m-a văzut și că toată viața a căutat o femeie atât de frumoasă ca mine!
- Totul pare incredibil de minunat! spuse Tempera.
- Într-adevăr, o aprobă lady Rothley. Ce noroc am avut că am venit aici! Totuși, ar fi fost îngrozitor dacă l-aș fi acceptat pe duce înainte de a-l cunoaște pe Vincenzo.
Tempera nu răspunse și, după câteva clipe, mama sa vitregă spuse:
- Draga mea, să nu te gândești că voi uita de tine dacă mă căsătoresc. Trebuie să te întorci în Anglia și apoi eu voi trimite după tine. Astfel, îl vei cunoaște pe Vincenzo sub adevărata ta identitate.
- Mamă, nu vreau să-ți fiu o povară, spuse Tempera umilă.
Lady Rothley oftă din nou adânc.
- Slavă Domnului că, înainte de a venit aici, am cheltuit banii aceia pe hainele făcute de Lucille. Altfel crezi că m-ar fi remarcat contele?
- El nu s-a uitat la hainele tale ci la chipul tău.
- Asta este valabil pentru romane, o contrazise lady Rothley, dar știi la fel de bine ca și mine că hainele sunt teribil de importante. Dacă aș fi mers la cazino într-o rochie ponosită, n-aș mai fi făcut senzație, iar Vincenzo nu ar mai fi devenit gelos pe numeroșii bărbați care-mi dădeau atenție.
- Tata a ținut foarte mult la conte, spuse Tempera încet, și cred că s-ar bucura să te știe fericită.
- Poate că se bucură deja, răspunse lady Rothley, și sunt mulțumită că Vincenzo a fost bun prieten cu dragul meu Francis. Sunt norocoasă, foarte norocoasă, că am avut alături de mine doi bărbați minunați ca ei.
Tempera se aplecă și sărută obrazul mamei sale, apoi o ajută să se dezbrace și să se bage în pat.
- Mâine dimineață să mă scoli devreme, o rugă lady Rothley în timp ce stingea lumina. Nu vreau să ratez nicio ocazie de a fi împreună cu Vincenzo.
Tempera îi ură noapte bună și plecă în camera ei.
Acum, în sfârșit, mama sa vitregă avea asigurat un viitor și era mai fericită decât o văzuse Tempera vreodată.
În ceea ce o privea, însă, finalul nu era deloc fericit și nicio luminiță nu se întrevedea la capătul tunelului.
Realiză că, a doua zi, era nevoită să se ferească a se întâlni cu contele înainte de plecarea lor în Italia și trebuia să găsească o scuză pentru faptul că mama sa vitregă nu călătorea împreună cu camerista sa.
Poate dacă își pregătea bagajul, va avea vreo șansă să se strecoare și se plece după-amiaza sau seara cu un tren spre Londra.
Întreaga ei ființă se revolta la gândul că trebuia să-l părăsească pe duce și să se întoarcă la viața monotonă și singuratică de pe strada Curzon, având-o drept companie numai pe bătrâna Agnes.
Ce rost ar mai avea să meargă în Italia atunci când mama sa va trimite după ea? La ce bun să cunoască alți oameni, alți bărbați, când o parte din ea - cea mai importantă - va rămâne alături de duce, aici, în sudul Franței?
Știa că, din punct de vedere spiritual, nu va mai cunoaște niciun bărbat care s-o facă să se simtă așa cum o făcuse ducele. Și apoi, din punct de vedere fizic, niciun bărbat n-ar putea fi atât de atrăgător pentru ea încât să-i facă inima să tresară numai la auzul vocii lui.
„Imaginea pe care o voi arăta lumii pe viitor va fi un fals”, gândi Tempera cu tristețe. „Eu, cea adevărată, voi muri și nimeni nu mă va readuce vreodată la viață.”
Lăsase ușa dormitorului întredeschisă și acum auzea voci ale unor oameni care urcau treptele. Realiză că sir William și lady Barnard se întorseseră și erau însoțiți de duce care le povestea cele întâmplate cu lady Holcombe.
- Îmi pare atât de rău, spuse lady Barnard cu vocea ei dulce, ce întâmplare teribilă! Săraca Rosie! M-aș duce s-o consolez, dar presupun că a adormit deja.
- Da, așa cred, răspunse ducele. George s-a retras și el acum aproape o oră.
- Atunci va trebui să aștept până mâine dimineață, spuse lady Barnard. A pierdut o petrecere încântătoare și tu, de asemenea, dragă Velde.
- După accident era prea târziu să pornesc din nou spre Monte Carlo, replică ducele. Îi voi transmite Maiestății Sale scuzele mele mâine dimineață.
- A fost o recepție strălucitoare și toată lumea bună a fost prezentă. Lady Rothley radia de fericire.
- Sunt sigur că va dori să vă spună motivul pentru care era atât de fericită, o asigură contele.
- Vrei să spui că...? întrebă lady Barnard fără să-și poată stăpâni curiozitatea.
- Lady Rothley l-a făcut pe conte foarte fericit, îi răspunse ducele. Tocmai l-am felicitat.
- Ce încântător! exclamă lady Barnad. Ai auzit, William? Lady Rothley s-a logodit cu atrăgătorul conte Vincenzo Caravagrio. Într-adevăr, toată seara nici unul n-a avut ochi pentru altcineva.
- O femeie extrem de atrăgătoare! remarcă sir William.
- Cu siguranță că veți fi puși la curent cu toate acestea mâine dimineață, spuse ducele. Și acum, noapte bună, lady Barnard, noapte bună, sir William.
Tempera îi auzi pe soții Barnard intrând în camera lor, vizavi de dormitorul unde stătea lady Rothley, și apoi închise ușa.
Acum, gândi ea, trebuia să aștepte ca toată lumea să se culce și pe urmă să coboare.
Nu așteptase prea mult, când auzi vocile contelui și ducelui. Vorbeau în timp ce urcau treptele și, după aceea, două uși se închiseră. Totuși, realiză că lordul Eustace nu se aflase împreună cu cei doi.
Trecu aproape o jumătate de oră până ce îl auzi urcând, singur. Pașii lui răsunau greoi ca și cum era obosit sau băuse prea mult.
Acum când toată lumea se întorsese la castel, Tempera știa că valetul din holul de jos va merge și el la culcare.
Se îndreptă spre fereastră și observă că luna strălucea argintie deasupra văii din spatele castelului și o lumină clară se răspândea pretutindeni de parcă era miezul zilei sau cel puțin dimineața devreme.
Tempera luă tablourile din sertar și le duse lângă fereastră. Admirându-le frumusețea în lumina lunii i se întări convingerea că nimeni nu putea reproduce perfect „Madonna în biserică”.
Ca întotdeauna, calitatea spirituală a picturii părea că-i înălța sufletul, chiar dacă acum acest sentiment era umbrit de tristețea și durerea pe care le simțea.
Niciodată nu va mai putea ține ceva atât de valoros în mâinile sale și nu se va mai gândi la această capodoperă fără să-și amintească de duce.
Se gândise la un moment dat că Isus Cristos - copil, o binecuvântase să aibă în posesie pentru câteva momente minunata pictură, dar în schimbul acestui lucru îi adusese cea mai mare nefericire pe care o putea experimenta vreodată.
În orice caz, pentru că îl iubea pe duce, era bucuroasă că o asemenea comoară, pe care o reprezentau tablourile, va reintra în posesia lui.
- Ai grijă de el, murmură ea către Madonna din pictură, protejează-l de rele și binecuvântează-l cu fericire în viață.
Fusese rugăciunea cea mai altruistă și o făcuse din tot sufletul. Deși știa că nu va putea fi alături de el, dorea să-l vadă fericit. Poate că într-o zi va descoperi din nou dragostea, așa cum se întâmplase cu mama ei vitregă. Poate se va bucura de extazul de a iubi și de a fi iubit, fără să afle niciodată că presupusa cameristă pe care acum o disprețuia îl va iubi până la moarte.
Tempera simți cum lacrimile îi inundă ochii, dar se strădui să le stăpânească. Se întoarse de la fereastră și, cu tablourile în mână, se îndreptă spre ușă să asculte dacă mai era cineva treaz.
Tăcerea domnea în castel și ea, mișcându-se ușor de frică să nu facă cel mai mic zgomot, ieși pe coridor și apoi coborî treptele sprijinindu-se de balustradă.
Lumina era foarte slabă pe hol pentru că, deși ferestrele erau foarte mari, draperiile le acopereau și strălucirea lunii nu putea pătrunde prin ele.
În salon draperiile erau de mătase și prin ferestrele ce se întindeau pe unul dintre pereții camerei răzbătea o lumină argintie.
Tempera se grăbi în biroul ducelui. Când intră, gândi că acolo totul era impregnat de prezența și personalitatea lui.
Se cutremură și rămase nemișcată o clipă. Simțea că ducele își lăsase amprenta atât de puternic asupra acelui loc încât părea că este prezent în încăpere, așteptând-o.
Apoi, își întrerupse brusc reveria, spunându-și că nu avea timp de pierdut.
Se îndreptă spre fereastră și, foarte încet, încercând să nu facă nici cel mai mic zgomot, trase draperiile pentru a lăsa lumina lunii să intre în cameră. Aceasta se revărsă într-un șuvoi argintiu, luminând magic picturile aflate pe pereți și reflectându-se în călimara de pe masa unde Tempera sprijinise tablourile.
O rază răzleață părea că se concentrase asupra îngerului din capodopera lui Leonardo da Vinci.
Deși era într-o stare de mare tensiune, Tempera se întrebă dacă uneori, când ducele va privi spre îngerul ce se afla chiar în fața biroului, își va aminti de ea.
Nu avea niciun motiv să creadă că el ar putea face vreo legătură între ea și portret. Cu toate acestea, știa, așa cum observase tatăl său, că forma chipului ei era asemănătoare cu a îngerului, ochii ei aveau aceeași strălucire, iar buzele, atunci când zâmbea, același contur.
„Dacă într-adevăr îi va aminti de mine”, gândi Tempera cu tristețe, „va alunga acest gând din minte, sau poate chiar va pune tabloul în altă parte. Pentru el nu sunt un înger, ci o femeie decăzută! Și nu există nimeni care să-i spună că se înșală.”
Puse cele 3 tablouri pe biroul ducelui și se îndreptă spre perete pentru a lua rama care conținea falsul după „Madonna în biserică”.
În lumina lunii era ușor să vezi exact cum fusese potrivită pânza în ramă, iar lordul Eustace înlocuise cuiele în aceeași poziție în care le găsise. Astfel, nu era greu să fie scoase, iar Tempera se văzu nevoită să sprijine tabloul de birou pentru a reuși.
Apoi, cu mare ușurință, Tempera ridică falsul, înlocuindu-l cu originalul, și puse cuiele la locul lor. Se gândi că ar fi fost mult mai eficient dacă ar fi putut să le fixeze cu ceva, dar astfel ar fi făcut zgomot. De aceea, se folosi doar de degete, sperând că pânza ca fi susținută măcar până ce lordul Eustace va părăsi castelul.
Când termină, ridică tabloul de pe biroul și îl puse la loc pe petere. Pentru o clipă, îl privi în lumina lunii și simți că acesta îi vorbește din nou, la fel ca înainte.
După ce reușise să pună tabloul la locul său, Tempera auzi o ușă deschizându-se la celălalt capăt al holului și întoarse neliniștită capul.
Cineva intră și, pentru o clipă, din cauza luminii slabe, nu reuși să distingă cine era.
Apoi, un bărbat înaintă spre ea și inima îi tresări de spaimă când descoperi că era lordul Eustace.
- Deci tu ești cea care s-a amestecat în treburile mele! spuse el.
Tonul lui era tăios și plin de venin, iar Tempera se retrase câțiva pași ținând încă în mâini tablourile.
- Cine ești tu și ce naiba cauți aici, în această casă? întrebă el.
Aproape îi striga aceste cuvinte, iar Tempera își recăpătă glasul și mânia îi învinse pentru moment frica.
- Chiar credeați că falsurile dumneavoastră vor înșela pe cineva care înțelege cu adevărat arta? întrebă ea amenințător.
- Cum ți-ai dat seama să sunt falsuri?
- Cu ajutorul ochilor, replică Tempera. Nu mi-a venit să cred că un om de rangul dumneavoastră s-ar putea purta într-o manieră demnă de dispreț, că s-ar putea transforma într-un hoț de rând.
- Așa numești tu fapta mea?
Lordul Eustace ajunse lângă Tempera și o privea amenințător, dar, surprinzător, ei nu-i mai era atât de teamă ca atunci când el își făcuse apariția.
- Am pus unul din tablouri la locul lui, spuse ea, și acum intenționez să le înlocuiesc și pe celelalte. Vă puteți lua falsurile ca să le ascundeți din nou în cutia pentru pălării.
- Chiar crezi că-ți voi permite acest lucru? întrebă lordul.
- Cum mă veți opri? întrebă ea în loc de răspuns. Dacă veți face o scenă pe seama purtării mele, va trebui s-o explicați și pe a dumneavoastră.
- Într-adevăr. M-ai pus într-o postură foarte neplăcută, nu-i așa, cameristă nenorocită?
- Sper că v-am dat o lecție și v-am dovedit că falsurile dumneavoastră nu pot înșela un cunoscător al artei, replică Tempera.
În privea direct pe lordul Eustace în timp ce vorbea și observă pe chipul lui o expresie greu de definit. Era sigură că nu era în întregime vorba de frustrarea de a fi fost prins și, cu siguranță, nu era vorba de jenă.
De fapt, el o privea calculat și Tempera presupuse că avea de gând să o mituiască pentru a păstra tăcerea.
Pe neașteptate, el se apropie de fereastră și o deschise.
În cameră era foarte cald, iar răcoarea nopții părea că atenuase nu numai căldura, dar și tensiunea pe care o simțea Tempera.
- Voi schimba cele două tablouri acum, i se adresă ea lordului Eustace. Pentru că nu vreau să fiu implicată într-un scanda, nu voi spune nimic gazdei. Voi lăsa totul pe seama conștiinței dumneavoastră.
- Ești foarte curajoasă. Ce-ar fi să presupunem că voi alarma pe toată lumea și le voi spune că te-am prins înlocuind tablourile ducelui?
Tempera se gândi o clipă și găsi răspunsul potrivit.
- Îmi va fi foarte ușor să dovedesc faptul că n-am avut niciodată suficienți bani pentru a cumpăra niște falsuri atât de reușite, spuse ea încet. Orice acuzație împotriva mea ar implica o investigație foarte simplă. S-ar putea dovedi foarte ușor să nu sunt atât de disperată să obțin bani așa cum sunteți dumneavoastră.
- Crezi că ai toate răspunsurile, replică lordul Eustace. Ce păcat că nu am timp să ascult povestea vieții tale. Ar fi fost probabil o experiență unică.
Felul în care-i vorbea o determină pe Tempera să-l privească puțin nelămurită. El întinse mâna și-i luă tablourile.
- Nu vei avea nevoie de ele acolo unde vei pleca, spuse el și le așeză pe un scaun din apropiere.
Apoi, înainte ca Tempera să realizeze ce se întâmpla, înainte să încerce să fugă, lordul îi astupă brutal gura cu o palmă și o ridică în brațe.
- Oamenii morți nu pot vorbi, spuse el pe un ton sardonic, iar moartea unei cameriste nu stârnește niciun pic de interes!
Abia atunci realiză Tempera ce avea de gând să facă lordul.
Încercă să se lupte violent și frenetic, să strige, dar îi era imposibil. El era deosebit de puternic și palma lui îi apăsa capul într-o poziție ce o lăsa complet neajutorată.
Îl lovea cu mâinile, dar știa că impactul cu pieptul și umerii lui nu avea niciun efect. În acest timp, lordul o purta pe brațe spre fereastra deschisă.
- Asta va trebui să te învețe minte că nu e bine să te amesteci în treburile altora, spuse el răutăcios.
Tempera simți pervazul ferestrei apăsându-i trupul, în timp ce lordul îi împingea capul în afară, forțând-o să privească în jos. Văzu îngrozită prăpastia ce se întindea sub ea, îmaginându-și cum se va strivi în cădere de stânci. Era de-a dreptul înfricoșător. Să cazi într-un asemenea hău însemna moarte sigură.
Întinse brațele spre ramele ferestrelor și se apucă cu disperare de ele. Când lordul Eustace îi luă mâna de la gură, Tempera realiză că era la fel de neajutorată ca o păpușă lipsită de viață.
Cu ultima suflare încercă să țipe, dar nu reuși decât să scoată un sunet jalnic și slab.
Apoi, pe măsură ce el o împingea mai tare pe fereastră, dezlipindu-i cu forța degetele de pe ramele ferestrelor, Tempera auzi brusc zgomotul unor voci.
Chiar când se aștepta să cadă în gol și aproape că simțea durerea izbirii de pietre, niște mâini puternice o apucară de încheieturi și o traseră la loc în cameră.
Pentru o clipă, totul părea că se învârte în jurul ei și inima parcă încetase să-i bată. Apoi, se trezi în brațele cuiva și realiză cine o salvase. Era însă prea speriată și prea șocată de întâmplare pentru a fi conștientă de altceva în afara faptului că nu murise și că nu se mai afla atârnată deasupra prăpastiei.
Cineva îi vorbea, dar ea nu era capabilă să înțeleagă ce i se spunea. Știa doar că fusese salvată și, de asemenea, cine era salvatorul.
Tremura cu ochii închiși și fața sprijinită pe umărul ducelui, în timp ce acesta o ridica în brațe. Simți cum o duce în salon și o așază pe canapea, dar continua să se țină cu disperare de el. Nu putea să-i dea drumul pentru că avea impresia că moartea se afla încă undeva aproape. Dintr-o clipă în alta, se aștepta să cadă în prăpastie și să se zdrobească de pietre.
- Totul e în regulă! îl auzi ea spunând. Nu te teme! Acum ești în siguranță!
Abia atunci, realiză ușurată că nu va muri și lacrimile îi umplură ochii. Simți cum brațele lui se strâng mai puternic în jurul ei și ducele spuse:
- Ești în siguranță, draga mea, nimeni nu va putea să-ți facă rău de acum încolo.
Tempera credea că visează, că totul se petrece în imaginația ei, dar simți buzele lui pe frunte și ridică privirea înlăcrimată spre el.
- Cum ai putut să te expui unui asemenea pericol încercând să pui tablourile la loc? întrebă ducele.
- Tu... tu știai că... fuseseră furate?
Îi venea greu să-și recunoască propria voce. Era atât de răgușită și îi tremura încă de spaimă.
- Am știut înainte de a merge la cină în seara asta, răspunse ducele. Contele și-a dat seama, imediat ce a privit tabloul lui Rafael, că era vorba de un fals.
- Eu nu am... știut că lordul Eustace... a luat acel tablou până când... le-am găsit în... camera lui, spuse Tempera.
- De ce n-ai venit imediat să-mi spui ce ai descoperit? o întrebă ducele. Draga mea, nu te-aș fi lăsat pentru nimic în lume să fii pusă într-o asemenea situație.
Tempera ridică privirea încă încețoșată de lacrimi spre el.
- Ce... ce vrei să... spui? reuși ea să întrebe.
Ducele zâmbi.
- Chiar trebuie să-ți spun în cuvinte că m-am îndrăgostit de tine din prima clipă când te-am văzut? Tu ești îngerul lui Leonardo da Vinci, cea pe care am încercat s-o găsesc toată viața.
- Chiar... ai crezut că.... există o... asemănare? murmură ea.
- Mi-am dat seama de când te-am întâlnit prima dată în grădină.
În timp ce-i vorbea, ducele întoarse capul, ca și cum aștepta să vadă ceva în spatele lui, iar Tempera observă că ușa dintre salon și camera unde fusese mai devreme era închisă.
Ca și cum ar fi considerat că îi datorează o explicație, ducele spuse:
- Îl putem lăsa pe lordul Eustace în seama contelui. Acum, singurul lucru care mă preocupă ești tu, draga mea.
Înainte ca Tempera să poată răspunde sau să înțeleagă ce se întâmplă, ducele se aplecă și buzele lui se opriră pe ale ei.
Pentru o clipă, rămase surprinsă. Apoi, își aminti sentimentul pe care-l trăise privind „Madonna în biserică”. Frumusețea și puterea lui îi conduse sufletul și trupul, apropiindu-le de ale ducelui.
Se apropie din ce în ce mai mult până ce descoperi că îi era imposibil să mai gândească. Putea doar să simtă.
Frica, teroarea, lumea întreagă dispăruseră. Rămăsese doar ducele, apropierea lui și contopirea sufletelor a doi îndrăgostiți învăluiți de lumina misterioasă a lunii.
Momentul avea o încărcătură spirituală atât de puternică încât Tempera avea impresia că murise și se trezise în Rai.
După această clipă tânjise ea. Aceasta era iubirea așa cum și-o imaginase întotdeauna, fericirea care-i lumina sufletul.
Capitolul 7
Tempera se plimba în grădinile vilei Caravagrio din Roma, printre statuile înconjurate de chiparoși.
Era îmbrăcată cu o rochie albastră de șifon care se asorta perfect cu florile ce urcau pe balustrada de piatră și postamentele statuilor. Înconjurată de minunatul decor, părea coborâtă dintr-un tablou.
Soarele tocmai apunea și razele sale scăldau frumosul oraș Roma într-o lumină aurie.
Când Tempera ajunse într-o parte a grădinii de unde se vedea una din cele mai frumoase priveliști din lume, la picioarele ei se întindea întregul oraș. De aici părea atât de mic, ca o jucărie. Numai silueta Domului Catedralei Sfântul Petru domina peisajul, ridicându-se spre cerul cu reflexe aurii.
Treptat, o undă de lumină roșiatică se împrăștia spre vest și se întrepătrundea cu albastrul închis al cerului acelei zile de vară ce tocmai se sfârșea.
Tempera se bucura de acest magnific apus de soare, iar inima îi vibra la gândul că, în scurt timp, poate peste câteva minute, ducele va sosi din Franța și va fi alături de ea.
Simțise că nu va fi în stare să-l aștepte înăuntru, în vilă și, de aceea, ieșise în grădină. Voia să fie singură când va sosi el, înconjurată de frumusețile care știa că de acum încolo vor face parte din viețile lor.
Părea imposibil de crezut că, în urmă cu o săptămână, fusese la un pas de moarte; scăpase ca prin urechile acului ca să cunoască apoi o fericire aproape nepământească în brațele ducelui.
Îi reveni în minte prețioasa amintire a momentului în care ducele o sărutase și fericirea unică a unei asemenea stări de extaz. Dacă s-ar fi întâmplat să moară în clipa aceea, ar fi murit fericită.
Apoi, el o întrebase cu o voce surprinzător de tremurândă:
- Când te vei căsători cu mine, draga mea?
În acel moment, pentru prima dată de când el o salvase, Tempera revenise la realitate.
- T... tu nu poți... tu nu trebuie... nu este bine... începuse ea să se împotrivească incoerent.
El înțelese ce încerca ea să-i spună și zâmbi.
- Ar trebui să fiu mândru și foarte onorat să mă însor cu fiica lui sir Francis Rothley, prietenul tatălui meu.
- Tu... știai?
Ducele zâmbi și o trase mai aproape de el.
- Când te-am văzut prima oară în grădină am observat cu uimire asemănarea ta cu îngerul din tablourile lui Leonardo da Vinci și am știut că ești cea pe care am căutat-o toată viața. M-am îndrăgostit pe loc de tine, draga mea.
Se opri puțin și apoi spuse:
- Nu, de fapt nu este adevărat. Te-am iubit încă de la vârsta de 9 ani, dar asta este o poveste pe care ți-o voi spune altă dată.
Tempera suspină cu surprindere, iar el continuă:
- Știam încă de atunci cu tu erai a mea, că eram sortiți unul altuia și că nimic nu trebuia să ne despartă. Iubito, asta simțeam în inima mea, dar mintea m-a îndemnat să mă port mai rațional.
Tempera, care stătea cu capul aplecat pe umărul lui, îl privi cu ochii mari și uimiți, iar ducele vorbi din nou:
- Din pricina proprietăților pe care le dețin, majoritatea dintre ele de neînlocuit, după cum știi, am o metodă foarte eficientă de securitate. Când am telegrafiat la Londra pentru a afla informații despre camerista doamnei Rothley, mi s-a spus că nu are nici una, dar că era însoțită în sudul Franței de fiica sa vitregă - domnișoara Tempera Rothley.
- Deci astfel ai... știut cine eram cu adevărat...
- Da, draga mea, astfel am aflat, dar pentru că tu ai dorit, te-am lăsat să continui a-ți ascunde identitatea.
- Nu ți-am spus despre... tablouri, murmură Tempera, pentru că m-am gândit că ar... afecta-o pe mama mea vitregă dacă oamenii ar fi aflat că treceam drept... camerista ei.
- Era de înțeles, numai că te expuneai unui pericol la care nu puteam să nu mă gândesc.
Observând îngrijorarea din glasul lui, Tempera își ascunse fața la pieptul lui și șopti:
- Acum... sunt în siguranță.
- Așa vei fi de acum încolo, o asigură ducele. Nu te voi mai scăpa din ochi niciodată și, dacă vreun bărbat va mai încerca să-ți facă rău, îl voi ucide!
Cuvintele violente ale lordului Eustace îi reveniră Temperei în minte și se uită speriată spre ușa închisă, ca și cum se aștepta să-l vadă intrând.
- Nu te va mai răni niciodată, o liniști ducele.
- Dacă se vor face... cercetări, oamenii vor afla despre... mine și asta poate să-i facă rău mamei mele.
- Draga mea, îți este atât de caracteristică această atitudine nobilă! Întotdeauna pui binele celorlalți pe primul plan, chiar dacă uneori este în detrimentul tău. Sunt sigur, însă, că există o soluție a acestei probleme și contele o va găsi. În acest moment eu nu mă pot gândi la altceva decât la buzele tale minunate.
Spunând acestea, ducele o sărută și Tempera simți că totul dispăruse în jur. Singurul lucru pe care-l mai conștientiza era prezența lui, atât de aproape de ea.
Contele intră în cameră și Tempera observă că acesta era pregătit să se confrunte cu orice situație.
O sărută pe obraz și spuse:
- După poziția în care te găsesc, în brațele lui Velde, îmi imaginez că trebuie să-l felicit, așa cum trebuie să mă felicite și el.
- Mă bucur atât de mult pentru mama mea.
- Și eu mă bucur pentru tine, răspunse el. Tatăl tău ar fi foarte fericit să te vadă acum. El își dorea tot ce e mai bun pentru tine.
Vorbise cu atâta sinceritate, încât Tempera îi răspunse cu lacrimi în ochi:
- Sunt foarte, foarte... norocoasă!
- Exact același lucru voiam să-l spun eu despre mine, replică ducele. Eu mă consider cel norocos.
- Eu cred că toți suntem privilegiați, spuse contele, dar trebuie să fim raționali. Nu ar fi deloc indicat să iscăm un scandal.
- Ce ai făcut în privința lui Eustace? întrebă ducele.
- I-am spus să părăsească casa într-o oră, răspunse contele. L-am avertizat că singurul mod de a scăpa de acuzațiile tale de hoție și atentat la crimă este acela de a pleca în Africa de Sud la tatăl său.
Tempera scăpă un țipăt de protest, dar contele o liniști:
- Nu te alarma. Am vrut să-l sperii și am reușit. Va face exact ce i-am sugerat pentru că nu are altă soluție.
- Ești sigur că se va supune? întrebă ducele.
- Da, sunt sigur, îl asigură contele pe un ton neîndurător. I-am interzis lui Eustace să mai calce prin Europa timp de 5 ani. Sunt convins că acestea nu sunt primele tablouri pe care le înlocuiește cu falsuri. Voi iniția cât mai curând o investigație pe tema aceasta.
- Vezi, draga mea, i se adresă ducele Temperei, ți-am spus că putem lăsa cu încredere totul în seama lui Vincenzo.
Într-adevăr, contele fusese cel care plănuise totul.
Lady Rothley și camerista sa părăsiseră castelul cu o zi mai devreme decât stabiliseră și până la prânz se aflau în trenul spre Italia.
Contele le însoțise. Abia când trenul plecă din gară, Tempera se mută din compartimentul de clasa a doua unde o instalaseră servitorii ducelui și se alătură mamei sale vitrege și contelui în compartimentul rezervat pentru ei.
Fusese o călătorie încununată de succes și fericire. Contele și lady Rothley radiau amândoi, iar Tempera citea și recitea biletul pe care i-l dăduse ducele înainte de plecare.
În acel bilet, ducele își exprima dragostea cu atâta elocvență încât Tempera simțea că el se află acolo, împreună cu ea.
- Velde va veni după noi în Italia imediat ce va putea părăsi castelul fără să lase impresia că se grăbește, le explică contele. Se va scuza spunând că dorește să participe la nunta noastră. Într-adevăr noi suntem nerăbdători să îl avem alături de noi, iar tu, dragă Tempera, vei fi cea care-l va întâmpina.
Bucuria din ochii Temperei îi dovedea contelui că micul aranjament îi convenea de minune.
La Roma, sosise îmbrăcată destul de ponosit, pentru că avusese doar hainele aduse de la Londra. După numai 24 de ore, imaginea ei se schimbase complet. Tempera asemăna această transformare cu metamorfoza unei larve într-un minunat fluture.
Contele solicitase celor mai renumiți croitori din Roma să vină la vila sa și să-i alcătuiască un trusou demn de frumusețea ei. Tempera considera că, îmbrăcată atât de elegant și rafinat, ducelui îi va fi greu s-o recunoască.
Când protestă sfioasă observând generozitatea aproape copleșitoare a contelui, acesta îi spuse râzând:
- Acestea reprezintă doar o parte din cadoul meu de nuntă pentru tine. Și pe urmă, vreau să-mi arăt infinita recunoștință pentru prietenia tatălui tău și pentru bunătatea ce ai arătat-o viitoarei mele soții.
Dacă Tempera se simțea extrem de încântată gândindu-se la viitorul ce o aștepta, era la fel de sigură că și mama sa vitregă găsise în sfârșit un bărbat care o putea face cu adevărat fericită.
Contele o trata pe lady Rothley nu ca pe un copil, așa cum făcuse tatăl Temperei, ci ca pe ceva atât de prețios încât trebuia protejat de toto ceea ce era urât și supărător.
- Tot ce trebuie tu să faci, draga mea, îl auzise Tempera spunând o dată, este să fii cât mai frumoasă, să-mi încânți ochii și să mă faci să uit de toate celelalte lucruri.
- Sunt atât de fericită, incredibil de fericită! spunea lady Rothley în fiecare seară când o săruta pe Tempera și-i ura noapte bună. Cum am fi putut noi două să ghicim că această plecare în sudul Franței se va transforma într-o călătorie spre Paradis?
Tempera se gândea că atunci când se va mărita cu ducele se va simți într-adevăr ca în Paradis. Acum, așteptându-l, simțea cum inima îi bate din ce în ce mai tare pentru că fiecare secundă trecută o apropia de clipa când vor fi din nou împreună.
Lumina roșiatică a apusului de soare se stinsese și întunericul se lăsase asupra Romei. Sus, deasupra chiparoșilor, prima stea începuse să strălucească palid, parcă străduindu-se să-și împrăștie lumina printr-un văl translucid.
Acesta, gândea Tempera, era momentul de o frumusețe perfectă când străzile, luminate ciudat de amurg, erau colorate în roz de parcă ar fi absorbit în ele soarele și l-ar fi păstrat până a doua zi dimineață.
Lumina palidă se reflecta pe pereți în nuanțe de roșu-trandafiriu și portocaliu, iar asfaltul lucea aproape ca o lavă, amintind de focurile peristorice.
Domul Catedralei Sfântul Petru se vedea acum purpuriu în zare, înconjurat de celelalte clădiri și biserici ale căror acoperișuri și turle dădeau un ton argintiu peisajului.
Clopotele Romei băteau vestind că o altă zi din viața Italiei trecuse.
Dar pentru Tempera viața abia începea.
Ea auzi pași în spatele ei și, deși întreg trupul îi devenise tensionat, nu se întoarse ci îl așteptă timidă, simțindu-se ca și cum ar fi așteptat această clipă din momentul în care se născuse.
El se apropie de ea și Tempera îi auzi vocea profundă întrebând-o:
- Exiști cu adevărat? Sau ești îngerul pe care l-am căutat toată viața și pe care acum l-am găsit în țara căreia îi aparține?
Tempera zâmbi și întoarse capul spre el.
Apoi, văzându-l și observând că el era mai chipeș, mai înalt și mult mai puternic decât și-l amintea, rămase nemișcată.
Îl privi în ochi și se gândi că aceștia mai păstrau încă o ultimă sclipire a apusului de soare.
- Te iubesc! spuse ducele. Nu mi-a venit să cred că zilele pot trece atât de greu până să te revăd.
În timp ce-i vorbea, întinse brațele spre ea și o cuprinse, strângând-o la pieptul lui și sărutând-o.
El era parte din acel peisaj ce-i înconjura: lumina aurie a amurgului strălucind deasupra orașului, statuile și chiparoșii. Cei doi îndrăgostiți se aflau acum în aceeași comuniune spirituală ca atunci când priviseră împreună acel tabloul care-i impresionase pe amândoi.
- Te iubesc! Te iubesc!
Tempera nu era sigură dacă rostise cu adevărat aceste cuvinte sau dacă ele răsunaseră în inima ei, însă știa că ducele le poate auzi.
El ridică privirea spre ea și, încolăcind-o cu brațele o trase ușor mai aproape de balustrada de piatră, astfel încât acum puteau admira priveliștea ce se întindea la picioarele lor, fâșia de argint a Tibrului, castelele, domurile și turnurile Romei.
- Mâine dimineață, spuse el, vom participa la nunta mamei tale vitrege și, după aceea, va trebui să mă ocup de a noastră.
- Mâine? întrebă Tempera.
- Nu am răbdare să mai aștept, răspunse ducele. Noi doi ne vom petrece luna de miere admirând o serie de tablouri celebre din Italia. Poate că acestea ne vor vorbi așa cum spunea tatăl tău.
- Nici nu-mi pot imagina ceva mai... minunat decât să... privesc împreună cu tine, să ascult ce ne vor spune, răspunse Tempera.
- Vom termina incursiunea noastră în lumea capodoperelor din Italia la Florența, continuă ducele. În drum spre casă ne vom opri la Paris să vedem portretul tău aflat la Luvru.
Tempera scăpă un țipăt surprins și spuse:
- Tata mi-a arătat tabloul când aveam 10 ani și mi-a spus că într-o zi voi fi asemeni îngerului din pictură. Mă gândeam pe atunci că nimeni altcineva nu va vedea această asemănare.
Ducele o trase mai aproape de el, o sărută pe obrazul fin și apoi spuse:
- Eu aveam 9 ani, sau poate 1 an mai puțin, când tatăl meu m-a dus pe mine și pe alți băieți, majoritatea veri ai mei, la Luvru. Acolo se afla un pictor pe care voia să-l ajute. Se numea Antonio și ne spusese să alegem fiecare câte un tablou care ne place cel mai mult, iar el ne va picta reproduceri după ele, pe care le vom putea atârna pe perete în camerele noastre.
Tempera își ținu respirația o clipă, bănuind ce urma să spună ducele.
- Băieții împreună cu care eram aveau alte gusturi, continuă ducele. Majoritatea au ales tablouri cu diverse bătălii, iar unii au preferat picturi alegorice. Îmi amintesc totuși că unul dintre verii mei l-a surprins pe tata pentru că alesese tabloul „Nașterea Dianei” de Boucher.
Ducele sărută din nou obrazul Temperei și apoi spuse:
- Cred că știi deja care a fost alegerea mea.
- Tabloul care se află pe un perete din castelul tău.
- Când am ajuns la picturile lui Leonardo da Vinci, am arătat spre acel tablou și i-am spus tatălui meu: „Pe acesta îl doresc!”
„Este o pictură de mari dimensiuni”, a bombănit Antonio. „Cred că o să-mi ia ceva timp să realizez o copie după el.”
„Nu vreau întregul tablou”, i-am răspuns. „Doar îngerul.”
Tata a fost foarte surprins și m-a întrebat:
„Doar îngerul, Velde, dar de ce?”
„Nu există ceva mai frumos decât el!” am răspuns eu și tata n-a mai comentat.
- Întotdeauna mi-am dorit să fiu măcar pe jumătate atât de frumoasă, murmură Tempera.
- Draga mea, o viață întreagă nu mi-ar ajunge să-ți spun nu numai cât ești de frumoasă, dar cât și de recunoscător sunt sorții că mi-a oferit șansa de a te descoperi.
Respiră adânc și apoi continuă:
- Cu greu mi-a venit să cred că ești reală atunci, în grădină, când te-ai întors spre mine cu un început de zâmbet pe buze și cu ochii plini de lumină. Păreai întruchiparea îngerului pe care Leonardo da Vinci l-a pictat în urmă cu 500 de ani.
- Te-am iubit din... prima clipă când te-am văzut, îi mărturisi Tempera cu glas șoptit, deși nu am vrut să recunosc acest lucru nici măcar în sinea mea. Totuși, atunci când ne aflam împreună sub lumina lunii am realizat că între noi nu era nevoie de cuvinte. Chiar dacă tu nu... m-ai atins, m-am simțit ca și cum mă aflam... în brațele tale.
Tempera roși în timp ce vorbea și s-ar fi ascuns la pieptul lui, dar ducele îi ridicase ușor fața spre a lui.
- Ne-am găsit unul pe celălalt, spuse el, doar asta contează. Îți cunosc toate gândurile și sentimentele, draga mea, pentru că sunt aceleași cu ale mele.
- Știai că eram în... pericol? întrebă timid Tempera.
Pentru o clipă îi reveni în minte acel moment înfricoșător când privise cu groază prăpastia de sub ea și realizase că ar fi putut muri strivită de pietre.
- Mă dusesem la culcare, dar nu puteam să dorm, răspunse ducele. Nu era nimic neobișnuit pentru că, de când te-am cunoscut în grădină, am petrecut multe nopți stând treaz și gândindu-mă la tine. Dar în noaptea aceea am simțit că parcă mă chemai și încercai să-mi spui că ceva te neliniștește.
- Am crezut că... mă urai pentru ce ai... crezut că am făcut, spuse Tempera cu voce slabă.
Nu intenționase să vorbească despre acel moment de agonie în care ducele o văzuse coborând scările dinspre dormitorul lordului Eustace, dar acum considera că nu trebuia să existe niciun secret între ei.
- Iartă-mă, visul meu frumos, o imploră ducele. Pentru un scurt și nebunesc moment am fost orbit de gelozie. Apoi, când m-am întors din camera unde stătea lady Holcombe, te-am căutat. Conștientizasem faptul că a mă îndoi de puritatea și inocența ta însemna o defăimare a iubirii.
Tempera remarcă suferința din glasul lui și realiză că îl întrista să vorbească despre acel moment în care el considerase că tot ce era mai sacru între ei fusese doar o minciună.
- Tu plecaseși, continuă ducele, dar îmi propusesem să te găsesc a doua zi, indiferent cât de bine te ascunseseși.
- Eu eram... sigură că nu mă vei găsi.
- Bineînțeles că te-aș fi găsit. Nimic nu m-ar fi putut ține departe de tine, o asigură el ferm.
Ea se gândi că o va săruta, dar, deși buzele lui alunecară peste ale ei, ducele continuă ca și cum povestea sa trebuia să aibă un final.
- Când contele a venit în camera mea să mă anunțe că lordul Eustace coborâse din dormitorul său, mi-am dat seama că tu descoperiseși faptul că unele tablouri erau niște falsuri. Acesta era singurul motiv care justifica pe deplin prezența ta în turn.
- M-am gândit că era mai bine să cercetez atunci când servitorii erau la masă, explică Tempera. De fapt, eu căutam doar pictura „Madonna în biserică”.
- Ai fost foarte perspicace să observi că acela era un fals! exclamă contele. Vincenzo mi-a mărturisit că era vorba de cea mai reușită dintre cele 3 copii realizate după tablou. Era sigur că ar fi putut induce în eroare mulți specialiști.
- Pe mine nu m-a înșelat, spuse Tempera, pentru că sentimentul pe care l-am avut și pe care... l-ai avut și tu nu era același ca atunci când am admirat originalul.
- Ai dat dovadă de mare inteligență și sensibilitate, draga mea, spuse ducele. Contele a observat cel dintâi falsurile după Rafael și Cristus.
- Tu erai sigur că lordul Eustace a fost autorul?
- Nu mai era nimeni altcineva care să aibă nevoie de bani, în afară de tine.
- Și nu m-ai suspectat deloc?
- Nicio clipă, spuse el. Tu erai îngerul meu și nu puteai fi decât perfectă.
Auzind aceste cuvinte, Tempera roși, dar ducele continuă:
- Eu și contele am decis că trebuia să-l prindem pe Eustace asupra faptului. Ar fi fost inutil doar să-l confruntăm cu furtul. Ar fi negat totul, iar noi nu aveam nicio dovadă împotriva lui. Am presupus că, deși înlocuise câteva tablouri, era suficient de lacom pentru a continua și cu altele.
- Adusese doar 3 falsuri cu el, spuse Tempera.
- Acum știm că așa este, răspunse ducele, dar atunci așteptam, gândindu-ne că va coborî din nou unde se aflau tablourile. Când s-a întâmplat acest lucru, contele a venit să mă anunțe și amândoi l-am urmărit.
- Și... m-ați salvat pe mine, murmură Tempera.
- Chiar și acum îmi este greu să mă gândesc că, dacă am fi ajuns cu câteva clipe mai târziu, te-aș fi pierdut.
Ducele scăpă un sunet asemănător unui geamăt în timp ce o săruta sălbatic și pasionat, de parcă nici acum nu era convins că ea se afla în siguranță.
Buzele lui erau fierbinți, dar ea nu se temea de pasiunea lui dezlănțuită.
Era vorba de iubire așa cum și-o imaginase dintotdeauna, nu numai spirituală, dar și fierbinte și furtunoasă, uneori arzând asemeni razelor soarelui, alteori liniștită asemeni lunii argintii.
Ducele o sărută până ce Tempera simți că este purtată pe brațele lui printre stele și că amândoi se contopesc cu acestea.
Când își dezlipi buzele de ale ei, el spuse:
- Mâine seară vei fi a mea și îți voi dovedi dragostea mea, iubito. Este un sentiment atât de complex, de copleșitor, încât numai atunci când vom fi soț și soție voi fi capabil să exprim profunzimea și infinitatea ei.
- Eu vreau să... fiu a ta.
Vocea ei era aproape la fel de plină de pasiune ca și a lui.
- Ești atât de încântătoare, iubita mea, spuse ducele, dar amândoi știm că între noi există ceva mult mai important decât frumusețea, ceva de nedefinit, dar foarte real.
Ea observă zâmbetul lui și ducele continuă:
- Tatăl tău ți-a spus să privești și să asculți, ceea ce vom face împreună. Totuși, a uitat să adauge un alt cuvânt, cel mai important dintre toate.
- La ce te referi? întrebă Tempera.
- Vom privi, asculta și... iubi! răspunse ducele. Tot ce-mi doresc pentru viitor, îngerul meu prețios, este să facem împreună aceste trei lucruri.
„Și eu îmi doresc asta”, ar fi vrut să spună Tempera, dar buzele lui le acoperiseră pe ale ei.
Nu putea decât să-l privească cu ochii ei mari, să-l asculte cu inima și să-l iubească total, cu trup și suflet.
De acum încolo, își aparțineau unul celuilalt pentru eternitate.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu