.............................................
2-4
Am ridicat dintr-o sprânceană.
- Dosarul pe care l-ai văzut nu e cel complet. Nu sunt fraieră. Știu că oamenii găsesc o dată la câțiva ani metode prin care să păcălească sistemul și să se uite la ce se află acolo. Așa că în loc să elimin dosarul, am lăsat acolo un calup incomplet de documente, știind că ar urma să-i sperie pe aproape toți cei care ar avea acces la ele din curiozitate. N-ai văzut decât ceea ce am vrut eu să vezi. Nimic mai mult.
Am clipit năuc.
- Cât mai este din dosar?
- Celelalte documente sunt ceva mai punctuale și mai tehnice decât cele pe care le-ai văzut. Apoi mai sunt, desigur, și cele două casete audio. Că veni vorba, mulțumită lor mi-am dat seama că minți. Fiindcă de fiecare dată când cineva întreabă de acele numere din dosar, toți funcționarii noștri de la arhivă știu că trebuie să mă anunțe. Nu au habar de ce e nevoie să facă asta, dar sunt convinsă că tu îți dai seama.
- Singura cale prin care ar ști cineva de acele numere ar fi să vadă dosarul înainte, am spus descumpănit.
A încuviințat.
- Ceea ce înseamnă că știam că l-ai citit înainte să fi intrat în biroul ăsta.
S-a lăsat pe spate în scaunul doctorului P. și mi-a aruncat o privire mulțumită și sfredelitoare. M-am întrebat dacă așa se simțea un șoarece la care se holba o pisică.
- Bun, a spus ea cu repeziciune, acum, că am stabilit că din această încăpere eu sunt cea care are acces la majoritatea informațiilor, dincolo de faptul că ai presupus că am fost prea tâmpiți ca să observăm ceva doar fiindcă nu era consemnat încă în DSM sau că n-am luat în considerare posibilitatea de a suferi o de combinație de afecțiuni rare pe care oricine le-ar fi respins după 20 de ani... de ce te-aș lăsa să te apropii de un pacient pe care l-am izolat de restul personalului din subordinea mea? Și, te rog, de data asta pleacă de la presupunerea că motivele mele sunt unele inteligente.
- Cred... am făcut o pauză ca să-mi adun gândurile. Cred că nu prea are sens să întreb doar care sunt, de fapt, acele motive.
- Nu, m-aș bucura să întrebi, mi-a răspuns și, spre surprinderea mea, a zâmbit. Să presupunem că deocamdată nu are rost, dar apreciez că ai pus o întrebare în loc să te pripești să dai un răspuns de data asta. Primești un punct în plus. Totuși, aș vrea să ghicești care e răspunsul, iar dacă nu e destul de perspicace, poate îți voi spune.
Am stat să mă gândesc.
- Ei bine, sunt unele aspecte ale felului în care e tratat care nu prea se leagă. Voi presupune că ele sunt de la sine înțelese, așa că dați-mi voie să văd dacă pot folosi asta drept punct de plecare.
N-a spus nimic, dar nici n-a încetat să zâmbească. Fie mă aflam pe drumul cel bun, fie mă înșelam într-așa hal încât era amuzant.
- Să pornim de la faptul că mi-ați spus că oricine poate să vorbească cu el dacă își dorește, dar nimeni n-o face, am zis. Cu toate acestea, i-am mărturisit doctorului P. că vreau să încerc niște ședințe de psihoterapie cu Joe și și-a pierdut cumpătul. Teoretic, acestea nu ar putea fi nimic altceva decât un dialog cu pacientul, însă dacă oricui îi e permis să vorbească cu el, atunci asta înseamnă că socotiți că el are nevoie de altceva decât psihoterapie și medicamente, sau cel puțin că, pe lângă acestea, ar mai fi nevoie de un supliment. De unul care cere din partea spitalului mai multe resurse decât timpul acordat de un medic sau decât o prescripție medicală.
- Nu ești pe calea cea bună, a zis ea, clătinând ușor din cap.
Străduindu-mă să nu mă crispez, am început din nou.
- Bun, poate că e suficient să fie tratat doar cu psihoterapie și medicamente, am spus, vorbind mai rar de data aceasta, ca și cum aș fi încercat să pun cap la cap toate informațiile. Cu toate acestea, tot vă luptați din răsputeri să descurajați oamenii să vorbească cu el, așa că pun pariu că până și asta e o activitate periculoasă. Însă chiar dacă interacțiunile scurte cu el nu fac niciun rău, psihoterapia presupune mai mult decât niște conversații aiurea cu un pacient. Pot să mă duc la un pacient care suferă de catatonie și să încep să vorbesc cu el, dar asta nu-l face pacientul meu. Nu sunt răspunzător doar fiindcă am încercat să vorbesc cu el. Însă dacă îl preiau în mod oficial ca pacient, atunci îmi asum mult mai multă responsabilitate, atât pentru tratamentul pe care îl ia, cât și pentru eficacitatea acestuia. Poate că familia lui ne-ar putea da în judecată dacă am face ceva cu adevărat grav. Pe de altă parte...
Începea să dea semne că voia să mă întrerupă, așa că ultimele patru cuvinte pe care le-am rostit au sunat, poate, mai panicate decât ar fi trebuit, însă au avut efectul dorit. Și-a închis gura și a continuat să mă asculte. Am expirat ușor.
- Pe de altă parte, am continuat, credeți deja că e nevindecabil, deci presupun că alți doctori au apelat deja la toate metodele pe care le-au avut la îndemână pentru a-l trata și n-a fost încă luat din grija dumneavoastră, așa că nu cred că vă faceți griji cu privire la eventualele nemulțumiri din partea familiei lui. Ceea ce înseamnă că protejați pe altcineva.
Dintr-odată, mi-a picat fisa.
- Trebuie să fie altcineva! Fiindcă în dosarul lui e o notă de la ultimul director medical, adresată dumneavoastră, în care zice că și în cazul în care familia lui ar înceta să-i mai plătească spitalizarea, el ar trebui să fie ținut aici pe cheltuiala spitalului, ca să feriți lumea de afară de el. Însă asta tot nu explică de ce încercați din răsputeri să împiedicați alți doctori să-l preia ca pacient. E de datoria noastră să ne ocupăm de lucruri cu care majoritatea oamenilor nu s-ar descurca.
Vorbeam cu un așa zel, încât mă îndoiesc că ar fi putut să mă oprească chiar dacă și-ar fi dorit să facă asta. Dar n-a dat niciun semn c-ar fi vrut. Dimpotrivă, părea aproape mândră.
- Doar dacă problema nu e cumva chiar mai periculoasă în ce ne privește, am continuat. Caz în care nu e o problemă cu care să te confrunți în mod obișnuit la un pacient cu probleme psihice, dar e destul de des întâlnită atunci când ai de-a face cu cineva care e plasat în carantină din cauză că suferă de o boală extrem de contagioasă. Accesul la acei pacienți chiar este interzis tuturor, cu excepția celor care urmează procedurile corespunzătoare pentru a-i trata în siguranță, din cauza riscului ridicat care provine de la o expunere îndelungată. La fel cum dacă doar te afli timp de câteva minute în aceeași încăpere cu un pacient bolnav de Ebola nu înseamnă neapărat că te vei îmbolnăvi, dar dacă-ți petreci câteva ore acolo încercând să-l tratezi fără să respecți măsurile care trebuie urmate, te condamni, practic, la moarte. În mod asemănător, judecând după felul în care ați organizat totul, probabil că nu e niciun pericol dacă cineva vorbește doar câteva minute cu pacientul acesta. Dar am văzut ce au pățit Graham, infirmierul, și Nessie. Ea a fost expusă la pacient în fiecare noapte și a sfârșit prin a se sinucide. Ceea ce înseamnă că vă faceți griji ca nu cumva să-l preluăm pe pacient, fiindcă asta înseamnă că vom fi expuși perioade îndelungate, iar asta crește riscul ca el să ne determine să facem ceva asemănător cu ce a făcut Nessie.
M-am oprit brusc și am simțit cum mă trece un fior neplăcut.
- Doamnă doctor G., dacă au mai fost și alții care l-au tratat... ăăă... pot să întreb ce s-a întâmplat cu ei?
Și-a ridicat mâinile și a bătut lent din palme.
- Ei bine, iată o întrebare la care pot să răspund.
A rostit cuvintele cu blândețe. Nu mai avea un ton dur, ci unul sumbru.
- Pentru asta, va trebui să vii cu mine.
S-a ridicat și a ieșit cu pași repezi din biroul doctorului P., fără să se uite dacă o urmam. Am părăsit biroul în fugă și am ajuns-o din urmă la ascensor. Am urcat în liniște la ultimul etaj, după care am mers la ea în biroul. După ce a descuiat un sertar, a scos de acolo un dosar gros din carton și l-a deschis.
- Dr. A. i-a pus, firește, primul diagnostic, sau, mă rog, cel puțin a încercat să facă asta, mi-a zis. Dar probabil că ai observat pauza de 4 ani care a urmat după aceea. Ei bine, mă crezi sau nu, nu l-am lăsat pe Joe singur în tot acel timp. Au fost oameni care chiar au încercat să-l trateze. De fapt...
A înghițit în sec.
- Eu am fost prima dintre ei. La fel ca tine, abia începusem munca la spital, iar dr. A. m-a trimis să fac o încercare. Absolvisem prima din anul meu, am avut rezultate excelente la rezidențiat și la supraspecializarea pe care mi-o alesesem, iar spitalele de psihiatrie erau mai bine finanțate pe-atunci, așa că și-au permis să aducă cei mai buni oameni. Nu ești singurul acuzat adesea că ești cel mai deștept din încăpere.
A aruncat o privire în partea dreaptă, iar eu mi-am ridicat ochii și am zărit diplomele. Diplomă de doctor în medicină și specialist. Veritas. În plus, își făcuse rezidențiatul la cel mai bun spital din țară, urmase un curs de specializare și avea două licențe de practică distincte. Era o savantă adevărată.
- Dr. A. avea dreptate. Eram cea mai deșteaptă din încăpere. Dar asta nu m-a împiedicat să înghit un flacon cu pastile din biroul asistentei la doar 4 luni de când începusem tratamentul lui Joe. După aceea, dr. A. m-a retras și mi-a acordat concediu medical obligatoriu din motive psihologice, plătit, ca să pot să mă duc la psihoterapie după acea experiență. Mi-am mai petrecut câteva luni la o clinică privată, pe urmă m-am întors și n-am mai fost pusă să interacționez cu Joe. Doctorul care a urmat după mine și-a petrecut 1 an încercând să-l trateze. Perioada s-a încheiat când acesta n-a mai venit la lucru. A fost găsit două zile mai târziu, după ce l-am dat dispărut în mod oficial. Polițiștii l-au descoperit ascunzându-se în casă, suferind, din câte înțeleg, de ceea ce trebuie să fi fost efectele secundare ale unui episod psihotic. Zic „din câte înțeleg” deoarece în clipa când au intrat la el în casă, s-a năpustit la ei înarmat cu un cuțit, iar aceștia n-au avut de ales și l-au împușcat mortal.
S-a oprit din vorbit, mi-a aruncat o privire plină de înțeles, pe urmă a continuat.
- Următoarea doctoriță care l-a tratat pe Joe a rezistat doar 6 luni, după care a început să sufere de catatonie și a trebuit să fie internată aici. Aș zice că ai fi putut s-o tratezi fără să știi, doar că a reușit să pună cumva mâna pe un obiect ascuțit și și-a tăiat gâtul cam cu o lună înainte să fi venit tu. În fine, după ea, am alocat pe cineva un pic mai aspru să se ocupe de cazul lui Joe. Avea pregătire în domeniul militar și a venit la noi de la un spital unde își concentrase eforturile asupra criminalilor bolnavi psihic. A rezistat 18 luni înainte să ne trimită o scrisoare pe care scrisese o singură frază și prin care și-a dat demisia, după care și-a tras un glonț în cap.
A ajuns la capătul paginii și a oftat din greu.
- După aceea, Thomas, pardon, dr. A. a decis să preia el însuși cazul. Și, spre cinstea lui, chiar a supraviețuit experienței. Cu toate acestea, tot a oprit tratamentul după 8 luni. Iar câțiva ani mai târziu, înainte să-și dea demisia din funcția de director medical, s-a alăturat consiliului ca să se asigure că toți ceilalți care urmau să ocupe funcția de director medical în urma lui aveau să semneze un contract prin care promiteau să nu aloce cuiva cazul lui Joe înainte să intervieveze ei înșiși fiecare doritor, ca să vadă dacă era potrivit. La fel ca predecesorii mei, m-am supus și am refuzat să-i aloc doctori lui Joe în lipsa unui astfel de test. Fiindcă ai dreptate. Nebunia lui e contagioasă. Am văzut cum mi-a distrus colegii și chiar pe omul care mi-a fost mentor și care m-a pregătit pentru slujba pe care o am azi. Iar pe mine aproape că m-a nimic.
I-am întâlnit privirea, iar pentru o clipă am zărit ceva dincolo de femeia distantă și aprigă pe care o cunoscusem. Am văzut o doctoriță tânără, supărată, înfrântă, care crezuse că era strălucită, așa cum credeam și eu, și care nu putuse să facă altceva decât să privească neajutorată în timp ce un pacient a distrus atât viața ei, cât și pe a celor din jurul ei.
- Mă testați, am spus cu voce scăzută.
A încuviințat.
- Doamnă doctor G., ce anume le face oamenilor? Dacă nebunia lui e atât de contagioasă, mi-ar plăcea să știu de ce anume ar trebui să-mi fie teamă. Poate aș putea să mă feresc.
A ridicat brusc din sprâncene și mi-a aruncat un zâmbet amar.
- Mi-e teamă că n-am niciun răspuns la întrebarea aceasta, Parker, mi-a zis. Din păcate, e o întrebare la care doar tu poți să răspunzi, și ai câștigat dreptul acesta, oricât aș detesta ideea de a pune pe altcineva în pericol. Dar ai dat dovadă de îndeajuns de multă minte ca să lași impresia că s-ar putea, probabil, să fii capabil să faci ceva cu el. Așa că dă-mi voie să te-ntreb - de ce anume ți-e cel mai frică?
- Ăăă...
Am încercat să mă gândesc, dar nu mi-a venit nimic în minte.
- Nu... nu știu.
- Îmi pare rău, nu merge așa, mi-a spus. Dacă vei încerca psihoterapia cu el, va trebui ca, înainte, să cunoști răspunsul la întrebarea aceasta. E prima ta linie de apărare. De fapt, dacă-l vei trata, va fi și prima mea linie de apărare, deoarece dacă nu cunosc răspunsul la întrebarea aceasta, nu voi ști ce anume va sta la pândă prin secția mea după prima ședință de psihoterapie pe care o avei avea cu el. Încearcă din nou. Nu te pripi.
M-a trecut un fior din cap până-n picioare.
- Vreți să spuneți că poate pur și simplu să-și dea seama de orice...
- Răspunde. La. Întrebare.
Nu urma să primesc un răspuns afirmativ mai concret de-atât. Așa că m-am gândit. M-am gândit câteva minute bune, într-o liniște desăvârșită, fără ca dr. G. să mă fi întrerupt în vreun fel. Pe cât eram eu de încurcat de răspunsul pe care aveam să-l ofer, pe-atât părea ea de fascinată de acesta.
M-am gândit la toate variantele obișnuite, desigur - teama de înec, de insecte, de foc - dar un lucru a continuat să se insinueze cu forța în mintea mea: imaginea mamei din camera ei de spital. Nu era decât un răspuns pe care puteam să-l dau.
- Cel mai teamă mi-e de neputința de a-i proteja pe cei la care țin, am spus într-un sfârșit. Cea mai mare temere a mea e să nu am cum să salvez pe cineva.
Dr. G. a ridicat din sprâncene cu adevărat surprinsă.
- Interesant, mi-a zis. În momentul de față există cineva dintre oamenii mei la care ții într-o asemenea măsură încât ai suferi dacă ar fi putut să moară? Nu te obosi să fii politicos.
Simțindu-mă iritat în ciuda ultimei ei observații, am clătinat din cap. Ea a încuviințat.
- Mă gândeam eu. Nici n-ai ajuns aici de multă vreme, mi-a zis. Fii cu băgare de seamă să nu te atașezi de cineva în vreun fel în perioada următoare.
Fără să mai adauge ceva, a luat o foaie goală de hârtie de la ea de pe birou, a mâzgălit ceva pe ea, s-a semnat și mi-a înmânat-o.
- Du-i asta doctorului P. De-acum încolo, tu ești nou doctor al lui Joe, mi-a spus. Îți voi lua cazul dacă-mi vei cere asta, cu o singură condiție. Trebuie să stabilești o întâlnire cu mine și să-mi spui în cele mai mici și mai precise detalii pe care mi le poți oferi ce anume a făcut de te-a condus la concluzia că nu ești potrivit să-i fii medic psihiatru.
A cotrobăit printr-un sertar, a scos cele două casete audio și mi le-a îndesat în palmă, alături de restul documentelor lipsă din dosarul pacientului.
- Ah, și... Parker? Încearcă să nu te sinucizi înainte de asta, mi-a zis, privindu-mă în ochi. Acum vezi unde s-a ascuns Bruce de îmbufnare și dă-i bilețelul ăsta.
L-am găsit pe dr. P. șezând pe unul dintre scaunele din anticamera secției, arătând profund nemulțumit și îngrozitor de obosit. Când m-am apropiat de scaunul pe care ședea, a mârâit indispus ca să-mi dea de înțeles că mă observase, dar nu s-a întors către mine.
- Acum ce mai e, copil-minune? m-a întrebat. Ai terminat discuția intimă dintre tine și șefă? Ai venit să-ți strângi catrafusele?
N-am știut cum să reacționez, așa că i-am întins bilețelul peste umăr. L-a luat, l-a citit și s-a cocârjat în scaun ca unul care tocmai aflase că o rudă apropiată îi fusese ucisă. Pe urmă s-a întors să mă privească, și pentru prima oară expresia lui n-a fost una ostilă sau furioasă. În schimb, în privirea lui nu se puteau citi decât înfrângere și teamă.
- Măi să fie, a zis el, expirând lung. Rose trebuie să creadă că ești atât de deștept pe cât te dai. Păcat. Fiindcă știu că ești cel mai tâmpit și mai țicnit nenorocit din secția asta din cauză că vrei să-ncerci așa ceva. Ei bine, acum voim afla cu exactitate cât de prost ești. Să ai doar grijă ca nu cumva ciudatul tău nou-nouț să te facă să rămâi în cele din urmă cu celelalte îndatoriri ale tale. Mă aștept să te ții de toate cele pe care mi le-ai propus.
Am încuviințat.
- Desigur. Mai sunt alte lucruri pe care doriți să le discutăm, referitoare la lista cu noii pacienți, referitoare la lista cu noii pacienți și orele de lucru pe care v-am propus-o?
A râs cu un glas spart.
- Nu, puștiule, nu, nu doresc. Acum nu-mi mai irosi timpul și du-te să te ocupi de noile tale îndatoriri. Chiar și de Joe.
Mi-a aruncat un zâmbet crispat și sec.
- Mă gândesc că n-ai nevoie să te îndrume cineva către camera lui, nu?
Avea dreptate. N-aveam nevoie.
24 martie 2008
Uau! Bun, trebuie să scriu rapid partea asta, fiindcă altfel n-am s-o termin niciodată. O să mă trezesc al naibii de mahmur, dar mă doare-n cur de asta. E un fel de chimioterapie pentru suflet să aștern toate astea pe hârtie. Doar al dracu` de tare, dar mă purifică de ceva mult mai rău.
Oricum aș lua-o, n-are rost s-o mai amân, așa că hai să discutăm despre prima mea întâlnire cu Joe. Și da, am încercat să scriu episodul acesta exact așa cum mi-l amintesc, însă n-am avut, evident, un reportofon la mine, așa că dacă va fi nevoie să parafrazez puțin în anumite locuri ca să nu sune incoerent, mă gândesc că nu mă veți învinovăți.
Camera lui Joe nu întrunea aproape deloc caracteristicile clișeelor din filmele de groază, chiar dacă ocupantul ei inspira atât de multă teamă și era atât de disprețuit de restul personalului din spital.
Într-adevăr, se afla la capătul unui coridor lung, ceea ce făcea ca fiecare om care se îndrepta către ea să aibă destulă vreme ca să chibzuiască cu groază crescândă la ceea ce făcea, însă sunt convins că fusese pus acolo în mod intenționat. Având în vedere ceea ce conținea până și varianta restrânsă a dosarului său, era logic ca Joe să fie ținut cât mai departe de ceilalți pacienți, iar fiindcă foarte puțini membri ai personalului din spital aveau contact cu el, avea cu atât mai mult sens ca el să fie ținut izolat. Și ținând cont de faptul că în dosarul lui era menționat că avea părinți înstăriți, poate că i se dăduse una dintre cele mai spațioase și mai bine iluminate camere din spital din considerație, în ciuda faptului că spitalul suferea frecvent de lipsă de paturi și spațiu.
Chiar și-așa, dacă aveți impresia că motivele astea mi-au calmat întru câtva neliniștea care m-a cuprins când am făcut primii pași pe acel coridor, vă înșelați cumplit.
Până în acel punct, Joe fusese doar un puzzle intelectual îndepărtat, bun de imaginat și de emis teorii pe marginea lui. Însă acum eram în mod oficial doctorului lui. Și deși era poate prea târziu pentru o judecată lucidă, m-am impacientat dintr-odată la gândul primei întâlniri cu un pacient care făcuse victime nu doar printre ceilalți pacienți, ci și printre cei pregătiți să facă față nebuniei fără să le fie teamă. În mintea mea continuau să se învârtă vorbele pe care mi le spuseseră dr. G., dr. P. și mai cu seamă Nessie.
În clipa când am ajuns la ușa lui, aproape că mă așteptam să fiu electrocutat atunci când am introdus cheia spitalului în broască și am apăsat clanța. Dar nu s-a întâmplat nimic de genul acesta.
La cât îi mersese faima, Joe nu arăta deloc periculos. Nu cred că avea mai mult de 1 metru 70 și era cât se putea de slab fără să pară subnutrit. Avea o pleată blondă și dezordonată care nu părea să mai fi fost pieptănată de ani întregi și care-i cădea peste față.
Ședea cu spatele la mine pe unul dintre scaunele acelea ieftine pe care le întâlnești în spitale, iar când s-a ridicat și s-a întors, m-am așteptat ca chipul lui să aibă imprimat pe el vreun soi de teroare neașteptată. Dar am fost dezamăgit până și în privința asta. Avea un chip prelung, palid și osos, cu o bărbie moale și căzută, cu pomeți înalți și dinți ușor îngălbeniți. Ochii săi de un albastru palid păreau să arunce o privire pierdută și aproape la fel de absentă precum a unora dintre pacienții aflați în stări mai avansate de catatonie pe care-i văzusem.
Ne-am holbat unul la altul câteva clipe, după care am vorbit.
- Joe? m-am adresat, folosindu-mă de cel mai profesionist ton al meu. Eu sunt dr. H. Dr. G. m-a alocat pe mine pentru ședințele de psihoterapie cu tine, sper că e în regulă și pentru tine.
N-a spus nimic. N-a reacționat în niciun fel.
- Dacă am nimerit într-un moment prost, pot să vin...
- Ești tânăr.
Avea o voce subțire, joasă și răgușită, de parcă de-abia ar fi folosit-o. Ar fi fost ușor neliniștitoare dacă n-ar fi fost înecată în amărăciune, lucru care îl făcea să pară și mai demn de milă.
Am încuviințat și i-am zâmbit ușor.
- Sunt, i-am zis pe un ton calm. Te deranjează asta?
A ridicat din umeri.
- Ceilalți nu erau la fel de tineri ca tine. Ar trebui să fiu impresionat?
Am clipit.
- Impresionat? De ce anume?
- Păi, trebuie să fi scos pe cineva din pepeni într-un mare fel dacă ai fost trimis aici la vârsta asta.
Fără să mă gândesc, am zâmbit. Mă pregătisem pentru ce era mai rău când am intrat în camera asta. Mă așteptasem să fiu abuzat verbal, provocat, să mi se recite fantezii neliniștitoare, ba chiar să fi încercat să le fi reprodus. Singurul lucru la care nu mă așteptasem era ca Joe să facă o glumă, și nicidecum să fie amuzant.
- S-ar putea să ai dreptate, dar de ce te-ar impresiona așa ceva?
Joe a ridicat din umeri.
- Mă impresionează oricine enervează oamenii care lucrează aici. Mă face să cred că ne asemănăm. Mai mult, orice vei fi făcut care i-a determinat să mă aloce pe mine ca pacient al tău trebuie să fi fost al dracului de nasol.
Chipul i s-a întunecat.
- Fie e ăsta motivul, fie ea s-a acrit și mai tare odată cu vârsta. Sau a devenit mai disperată.
- Cine?
- Știi tu cine, mi-a zis și a zâmbit cu amărăciune. Ea. Cea care mă ține încuiat aici. De ce nu face bine și-mi taie și gâtul atunci? Pun pariu că le-a făcut asta multor altora.
- Dacă vorbești de dr. G., eu...
- Ah, doctore, doctore, doctore, a zis Joe cu o voce înceată.
Apoi a plesnit peretele dintr-odată și a horcăit dezgustat.
- Ei bine, e o doctoriță de tot rahatul. Nu poate să vindece un pacient, așa că mă încuie aici, unde, zeci de ani la rând, de-abia dacă am avut cu cine să schimb o vorbă, apoi trimite pe cineva ca tine, care de-abia a scos capul din găoace. Lasă-mă să ghicesc. Ești cel mai strălucit doctor nou de prin preajmă și au impresia că poate tu, și doar tu, ai putea să mă vindeci?
N-ar fi trebuit să fiu surprins că-și dăduse seama de niște informații pe care eu le crezusem personale, dar am fost. Șocul trebuie să mi se fi citit pe chip, fiindcă a chicotit disprețuitor.
- Nu e ca și cum a trebuit să fiu magician ca să deduc asta, mi-a zis. Curva aia n-ar trimite pe cineva aici decât dintr-un singur motiv: fiindcă ar vrea să-l dea afară pe acel om. Știi că probabil mă aflu aici de pe vremea când tu erai în scutece, și de-atunci nimeni n-a avut habar ce să facă cu mine. Îți dai seama că știe că nu sunt „vindecabil”. Ești doar un miel trimis la sacrificat, care-i va oferi niște informații pe care să le poată raporta părinților mei buni de nimic, ca ei să continue să trimită bani, iar ea să se poată descotorosi de orice fețe tinere și strălucite care ar putea s-o pună într-o lumină proastă.
Am fost șocat. Felul în care se comporta cel mai temut pacient din spital nu era deloc așa cum îmi închipuisem. Da, era acru și nemulțumit, dar părea remarcabil de lucid, ba chiar în toate mințile. Nu arăta deloc ca și cum ar fi putut să provoace confuzie și teroare preț de mai bine de 20 de ani, ca să nu mai vorbim de faptul că nu părea că ar fi trebuit să fi rămas în grija spitalului. Mai mult, observațiile sale mi-au lăsat un gust amar și m-au făcut să mă îndoiesc de ceea ce mi se spusese. Se putea ca toate poveștile care circulau pe seama lui să fi fost într-adevăr doar o mascaradă ingenioasă prin care să păstreze un venit sigur pentru spital?
Am ridicat o sprânceană.
- Joe, nu crezi că e nimic în neregulă cu tine?
- De unde dracu` să știu? a izbucnit el. Din câte-mi dau seama, toți ceilalți din jurul meu sunt cei care o iau razna! S-a întâmplat atât de des, încât mă întreb uneori dacă nu o fac cumva intenționat, doar ca să mă facă să înnebunesc naibii și eu ca ei, anticipând ce căcat urmează să facă cineva.
Felul în care a spus-o a sunat prea sincer ca să fi mințit și, în ciuda a tot ceea ce aflasem, a început să mi se facă milă de el. Totuși, unele povești pe care le auzisem îmi făcuseră o impresie îndeajuns de puternică încât să fiu precaut, așa că nu i-am răspuns imediat. Era mai bine dacă l-aș fi ținut de vorbă.
- Bun, hai, spune ce ai de spus, mi-a zis, râzând cu amărăciune. Sunt convins că, fără să-mi dau seama, am făcut ceva în ultimele câteva minute, ceva care te-a scos din fire.
Am scuturat din cap.
- Nu.
- Păi, să-mi bag piciorul de nu-i ditamai minunea. Dar văd cum ți se învârt rotițele în căpșorul acel deștept al tău. Haide, dă-i drumul. Ce te face să te schimonosești în halul ăsta?
Am ridicat din umeri.
- Sincer, nu știu ce să cred, Joe. Nu pari să fii vreun monstru, dar dosarul tău conține câteva chestii tulburătoare.
- Ah, da? a rânjit el. Trebuie s-o aud pe-asta. Ca de exemplu?
- Păi, nu cred că un om normal ar încerca să violeze un băiețel de 6 ani în prima noapte în care împart aceeași cameră, i-am răspuns.
Joe a horcăit.
- Asta scrie în dosar că a pățit Nathan?
A trebuit să-mi ascund uluirea. Cineva atât de malefic și de lipsit de remușcări precum fusese descris Joe nu-și amintea de obicei numele unor victime anume după atât de mult timp. Ar fi putut să-și aducă aminte faptele, însă în general victimele erau atât de dezumanizate în mințile lor, încât nu se oboseau să le țină minte numele.
- Ce s-a întâmplat mai exact cu Nathan, Joe? l-am întrebat. Ce-ar fi să-mi prezinți versiunea ta a întâmplării?
Nu mi-a răspuns la început, ci s-a lăsat pe spate pe patul său, cu un gest de dezgust. După câteva momente de liniște, m-a măsurat din cap până-n picioare.
- Înainte să-ți spun, mi-a zis, trebuie să te întreb un lucru.
- Da?
- N-ai cumva niște gumă de mestecat?
Mi-a aruncat un zâmbet larg și strâmb.
- Nessie îmi dădea din când în când. Îmi ține un pic mintea ocupată. Mă face să suport mai bine plictiseala.
S-a întâmplat să am un pachet vechi și foarte scofâlcit de gumă într-un buzunar. L-am pescuit afară și i-am întins o lamelă.
A luat-o, a desfăcut-o și și-a aruncat-o în gură cu o plăcere nedisimulată, după care mi-a zâmbit strâmb din nou.
- Mulțam, doctore, mi-a zis. Poate că ești totuși de treabă.
I-am zâmbit și eu, chiar dacă eram confuz.
- Deci... Nathan?
- Corect, Nathan.
Joe mesteca gânditor.
- Păi, știu că asta spune o grămadă de lume, dar chestia e că... el s-a dat la mine.
- Îmi vine greu să cred asta, Joe. Avea 6 ani. Tu aveai 10.
- Mda, mda, știu, e prea tânăr, mi-a răspuns enervat Joe, fluturând din mână de parcă ar fi vrut să alunge afirmația mea ca pe o muscă, dar crezi că știa asta? Taică-su i-o trăgea de când învățase să meargă. Cred că doar avea impresia că era vorba despre iubire. În fine, mi-a spus că nu putea să doarmă decât dacă „o băga cineva în el” înainte, și mi-a cerut s-o fac. Ei bine, eram copil și nu m-a dus capul mai mult de-atât. Nu e ca și cum ți se explică cum stau lucrurile cu sexul într-un loc ca ăsta, știi ce zic? Așa că am făcut-o. Dar fiindcă nu știam ce făceam și n-am avut nimic la îndemână ca s-o facă să intre mai ușor, a început să țipe. Infirmierii de aflau chiar lângă ușă, așa că n-am avut când să mă ridic de pe el. Și crezi că erau dispuși să mă asculte după ceea ce văzuseră?
Și-a dat ochii peste cap.
- Bănuiesc că n-ar trebui să mă plâng, fiindcă măcar nu voi muri virgin. Nu e tocmai felul în care aș fi ales să-mi pierd virginitatea, dar nu le putem avea pe toate.
Deși contravenea logicii mele, a trebuit să recunosc că povestea părea plauzibilă. Cu toate acestea, erau prea multe în dosarul acela, ca toate să fi fost nimic altceva decât neînțelegeri. Am insistat mai departe.
- Chiar dacă te cred, Joe, i-am zis, nu e ca și cum ăsta ar fi singurul lucru. Doctorii tăi mor sau înnebunesc încontinuu.
- Și crezi că eu sunt vinovat pentru asta? m-a întrebat Joe.
A gesticulat arătând exasperat către corpul lui.
- Ți se pare că sunt amenințător, doctore?
- Nu, am răspuns, însă dacă te joci cu nervii lor...
- Dacă fac ce?
Corect, s-ar putea ca noțiunea să nu-i fi fost cunoscută. Mă-ndoiesc că i-a arătat cineva filmul.
- Vreau să zic dacă încerci în mod intenționat să-i înnebunești.
A pufnit disprețuitor.
- Niște porcării. Nu s-au sinucis fiindcă eram eu nebun. S-au sinucis deoarece ei, și toți ceilalți care au lucrat vreodată la cazul meu, știau că eram în toate mințile.
Am rămas cu gura căscată înainte să apuc să mă controlez. Când m-a văzut, Joe a izbucnit într-un hohot de râs.
- Ah, știu, știu, sună ridicol, dar crede-mă, e adevărat. Și a fost adevărat de când m-au lăsat aici pentru a doua oară nenorociții ăia de părinți ai mei ca să se descotorosească de mine, pentru că nu știau ce să facă cu mine și au instruit doctorii să născocească un motiv pentru care mă ține aici. Ei bine, cum ăștia erau niște nenorociți lacomi, au inventat tot felul de rahaturi, dar măcar știau la început că totul nu era decât o mare farsă. Înainte să vină ea.
A scos un mârâit gutural și a scuipat pe podea, după care a continuat.
- Doctore, știi ce urma eu să fiu înainte ca scumpa ta dr. G. să lucreze aici? Urma să fiu cazul târfă. Ticălosul ăla înfumurat de doctor A. a impus o regulă mai mult sau mai puțin oficială ca doar cei mai slabi doctori să fie numiți să lucreze cu mine, fiindcă nimeni nu-și dorea să facă psihoterapie cu un pacient în toate mințile care era ținut aici doar pentru că părinții ceruseră acest lucru. Pune-o pe seama ghinionului meu că dr. G. a fost prima care a primit sarcina asta. Fiindcă dă-mi voie să-ți spun un lucru: Dr. G? Ea era mult prea ambițioasă ca să-și irosească timpul cu asta. Așa că ce face? Născocește o povestioară despre cât de înspăimântător este să-i fiu pacient, apoi lasă un bilet de adio cu privire la asta acolo unde îl vor găsi ceilalți doctori, și ce să vezi, intră în concediu medical, are posibilitatea să lucreze cu pacienți adevărați când se întoarce, iar eu trec de la a fi cazul de care nu-i pasă nimănui la cazul despre care nimeni nu îndrăznește să vorbească. Așa că ce fac ei? Încep să-mi trimită doctori pe care vor să-i dea afară, fiindcă asta le va oferi o scuză ca să scape de acei bieți idioți. Iar doctorii aceia știau că dacă nu reușeau să mă vindece, târfa aceea și mentorul ei frigid s-au asigurat că n-ar mai fi putut să profeseze în veci, dar de îndată ce au stat de vorbă cu mine, și-au dat seama că nu aveau cum să facă una ca asta, deoarece nu aveau ce să vindece. Cei care au rezistat cel mai mult au fost aceia care au putut să se convingă să căpușeze numai de ciudă locul ăsta. Cu cât au putut să trăiască mai mult cu gândul acesta, cu atât au rămas mai mult prin preajmă. Și a trebuit să fiu martor la felul în care singurii oameni cărora le-a păsat câtuși de puțin de mine și-au pierdut mințile în procesul acesta.
Încă aveam îndoieli, dar dintr-un oarecare motiv, cu cât vorbea Joe mai mult, cu-atât empatizam mai mult cu el.
Dacă trebuia să ghicesc ce anume îl făcea atât de simpatic, aș zice că era comportamentul lui. Nu prea reușesc să ilustrez asta aici, dar chiar dacă, teoretic, el se apăra, glasul lui suna tot spart și resemnat, de parcă știa că chiar dacă l-aș fi crezut, n-ar fi ajutat cu nimic. De parcă își lua apărarea pe pilot automat. Și fiindcă felul în care vorbea era atât de lipsit de speranță, am fost mai dispus să cred că era sincer.
Privind în urmă, ar fi trebuit să-mi dau seama că asta ar fi putut la fel de bine să fi fost o tehnică de manipulare a unui psihopat, însă având în vedere cât de nepregătit mă prinsese și cât de lipsit de experiență eram, am fost probabil mult ma ușor impresionabil decât ar fi trebuit să fiu.
Acestea fiind spuse, nu eram complet naiv.
Știam că orice pacient care nu suferă de forme acute de iluzionare sau catatonie poate să lase o foarte bună primă impresie. Așa că pentru următoarele 45 de minute am încercat să conduc discuția în așa fel încât să observ dacă Joe ar fi indicat semnele vreunei boli psihice latente severe, unele pe care doar un profesionist le-ar fi observat. Dar și aici m-am lovit de o fundătură.
Joe n-a dat niciun semn de boală mintală în afară de forme ușoare de depresie și agorafobie, amândouă fiind de așteptat din partea unui pacient care fusese ținut încuiat mai bine de 20 de ani și care-a avut de-a face cu doctori a căror sănătate mintală s-a deteriorat treptat.
E adevărat, un psihopat foarte priceput ar fi putut să simuleze toate astea, dar Joe n-a dat de bănuit că ar fi fost cazul de așa ceva.
De pildă, îmi amintesc că în timpul primei noastre discuții o pasăre s-a izbit de geamul lui și a rămas năucă. Un psihopat n-ar fi reacționat deloc, dar Joe a mers la fereastră și s-a uitat îngrijorat, cu fața lipită de geam, până când pasărea și-a revenit și și-a luat zborul. Mi-ar fi fost greu să-mi închipui un semnal mai clar că omul era capabil să empatizeze într-un mod sănătos.
Concluzia a fost că atunci când am închis ușa camerei lui Joe după prima noastră întâlnire, mi-a fost greață, însă nu dintr-un motiv pe care-l anticipasem. Adevărul era că în ciuda tuturor poveștilor îngrozitoare care se aflau în dosarul lui, n-am văzut absolut nicio dovadă că acest om era altceva decât un țap ispășitor cumplit de singur, abandonat de părinți și transformat în principala ciudățenie a unui spital subfinanțat care ducea lipsă de personal. Date fiind condițiile, în mod normal i-aș fi recomandat superiorului meu să-l externeze, însă dacă fie și numai o parte din ceea ce spusese Joe era adevărat, aceasta ar fi fost cu siguranță o decizie proastă.
Dacă avea dreptate, atunci spitalul n-avea să-i dea drumul unei astfel de mașinării de făcut bani, chiar dacă era în toate mințile.
Pe de altă parte, nu avuseserăm decât o ședință, iar acuzațiile care i se aduceau erau numeroase. M-am hotărât să țin astfel de ședințe cu el timp de o lună, înainte să decid ceva radical. Poate că-l nimerisem pur și simplu într-o pasă bună, iar în scurt timp avea să se transforme în bestia aceea născătoare de coșmaruri care era descrisă în dosar. În plus, nu ascultasem încă acele casete audio din dosarul său complet, și nici nu citisem notele necenzurate de la medicii curanți, pe care mi le dăduse dr. G.
N-ar fi trebuit să recunosc asta, însă am luat dosarul cu mine acasă. Dacă dr. G. îl ținea încuiat într-un sertar din biroul ei, care era, de asemenea, încuiat de obicei, nu m-aș fi simțit liniștit dacă l-aș fi lăsat la mine în cabinet. Biroul meu ponosit nu putea fi încuiat, și se știa că nu-mi luam cine știe ce măsuri de precauție față de cabinetul meu, fiindcă toate dosarele mai noi ale pacienților erau digitalizate și nu lăsam la vedere nimic care să fi fost confidențial sau valoros.
N-am putut să mă pun pe citit imediat ce-am ajuns acasă.
Noaptea aceea a fost extrem de dificilă pentru mine și Jocelyn. Nu apucaserăm să mai petrecem mult timp împreună din cauză că eu aveam o slujbă nouă, care includea obsesia pe care o dezvoltasem pentru Joe, iar ea era consumată de proiectul la care lucra. Cred că a fost săptămâna în care a cedat și mi-a spus că profesorul ei îi făcuse zob partea din lucrare la care scrisese de 1 an de zile. Mentorii trebuiau să-și sprijine masteranzii, dar acest membru al comitetului era un ticălos neînduplecat care-i critica încontinuu și munca, dar și pe ea.
Bănuiesc că și-ar fi dorit să se culce cu ea, sau cel puțin așa credea el că era normal, având în vedere că o mulțime de programe dintr-acestea de specializare au niște tradiții ciudate de abuzuri prin care toată lumea trebuie să treacă, un fel de „a te căli”.
Ne-am certat, dar n-am stat mult timp supărați unul pe celălalt. M-a îndemnat să vorbesc despre coșmarul pe care-l avusesem și care o trezise, iar eu am îndemnat-o să-mi spună despre problemele pe care le avea cu profesorul ei.
La final, am fost amândoi atât de obosiți, încât am adormit culcușiți unul lângă celălalt și n-am mai lucrat niciunul în seara aceea.
Nu m-am apucat de materialul despre Joe decât în noaptea următoare, și am decis să încep cu casetele audio. Mi-am zis că prima ședință de psihoterapie cu Joe - cea în care părea că suferă doar de coșmaruri - ar fi putut să-mi ofere niște indicii care să le fi scăpat celorlalți doctori din cauza banalității ei aparente.
Caseta audio cu înregistrarea primei ședințe cu Joe era veche, sunetul se auzea destul de distorsionat, și mi-a fost teamă că n-avea să se audă nimic atunci când am introdus-o în casetofon. Totuși, după ce a zbârnâit și a huruit un pic, bobinele au început să se învârtă, iar din boxe a început să se audă sunetul slab al vocii unui bărbat cu accent de pe Coasta de Est.
Bună, Joe, numele este e dr. A. Părinții tăi îmi spun că ai probleme cu somnul.
A fost un interval scurt în care mi-am închipuit că Joe trebuie să fi încuviințat, fiindcă dr. A. a continuat să vorbească.
Poți să-mi spui de ce se-ntâmplă asta?
A mai urmat o pauză scurtă, după care a răspuns o voce de copil.
Nu mă lasă chestia din perete.
A.: Înțeleg. Îmi pare rău să aud asta. Ai putea să-mi povestești despre chestia din pereții tăi?
J.: E scârboasă?
A.: Scârboasă? Cum așa?
J.: E pur și simplu scârboasă. Și îngrozitoare.
A.: Ceea ce vreau să te întreb e: poți s-o descrii?
J.: E mare și păroasă. Are ochi de muscă și două mâini mari și superputernice de păianjen, cu niște degete foarte lungi. Are corp de vierme.
M-am cutremurat fără să vreau. Era o imagine mentală destul de urâtă chiar și pentru un puști cu o imaginație bogată. Chiar și-așa, Joe fusese diagnosticat cu entomofobie severă, așa că asta părea o exprimare firească a acelei temeri.
Până acum nu aveam niciun motiv să cred că era altceva mai mult decât un copil obișnuit de sperios. Se părea că și dr. A. fusese de aceeași părere.
A: Chiar sună înspăimântător. Și cât e de mare?
J: E mare! Mai mare decât mașina lui tata!
A: Înțeleg. Și părinții tăi au văzut-o vreodată?
J: Nu. Se ascunde înapoi în pereți atunci când vin ei.
A: Încape ceva atât de mare în pereții tăi? Nu se sparg?
J: Se topește. Ca înghețata. Arată de parcă e în perete.
A: Înțeleg. Și arătarea asta ți-a lăsat semnele acelea pe brațe?
J: Da. Am încercat să-mi acopăr fața ca să n-o văd. Mi-a dat mâinile la o parte și m-a făcut să-mi deschid ochii cu degetele ei.
A: De ce a făcut asta?
J: Îi place când mă simt rău. De aceea nu mă lasă să dorm.
A: Ce vrei să spui?
J: Mănâncă gândurile rele.
Uufff! Dacă n-ar fi fost încuiat într-un spital, puștiul ăsta ar fi putut deveni un autor de horror formidabil.
Era, de asemenea, complet obișnuit, spre marea mea nemulțumire.
Pe măsură ce am ascultat, am zâmbit, gândindu-mă cât de curajos era puștiul ăsta. Am observat, de asemenea, că informația de pe casetă corespundea în mare parte cu observațiile din dosar și că nimic din timpul ședinței nu prefigura sub nicio formă ororile pe care băiatul acesta avea să le provoace în spital după a doua lui internare. De fapt, dacă era să judec strict după casetă, tot ce a urmat după ședința aceea părea imposibil.
Ceva nu se lega la povestea asta, lucru care mi-a stârnit bănuiala neplăcută că ceea ce-mi spusese Joe adultul despre faptul că i se înscenase totul putea să fi fost adevărat. Chiar și-așa, acesta nu era decât un set de informații.
Ca să încerc să înțeleg ce anume devenise în mod limpede Joe în timpul captivității, trebuia să apelez la a doua casetă, cea înregistrată de infirmierul care petrecuse o noapte cu el.
La o primă privire, am observat într-adevăr ceva ce părea neobișnuit. Pe casetă fusese lipită o fâșie îngustă care părea să fi fost o bandă izolatoare foarte veche, pe care erau trecute următoarele cuvinte: „3 dimineața - 4 dimineața”.
Am fost nedumerit. De ce să fi înregistrat doar o oră? Apoi mi-a picat fisa. Dosarul menționa că înregistrarea nu surprinsese nimic majoritatea timpului. Aceasta trebuie să fi fost singura casetă care conținea ceva de interes. Altfel, de ce ar fi păstrat-o?
Ciulind urechile ca să surprind ceva în următoarea oră, am introdus caseta și am apăsat pe play.
După cum bănuiam, în primele 20 de minute nu s-a auzit aproape nimic în afară de o liniște completă, și de mai multe ori mi-am pierdut concentrarea și a trebuit să mă forțez să fiu din nou atent. În cele din urmă, am început să număr în șoaptă secundele, uitându-mă la ceasul de mână la intervale regulate de timp, ca să mă asigur că eram atent să surprind ceva.
Când am ajuns la minutul 20, caseta a părut să prindă viață, și am auzit într-adevăr ceva.
În primul rând, am auzit cum respira cineva, așa cum văzusem că scria și în dosar. Dr. A. nu exagerase: era, fără îndoială, sunetul cuiva care suferea un atac de panică. Am ascultat respirația timp de aproximativ 30 de secunde, după care am auzit cum s-a foit ceva, iar pe urmă...
Pași. Pași grăbiți, de parcă alerga cineva, urmat de plesnitul unui obiect moale de unul tare. Pe fundal am auzit în continuare o respirație greoaie, posibil a persoanei care tocmai alergase, apoi o voce răgușită care mormăia aceleași câteva înjurături din nou și din nou, pe un ton din ce în ce mai îngrozit. Apoi am auzit sunet de pași care s-au foit și, dintr-odată, la minutul 30, înregistrarea părea să se fi întrerupt cu totul.
Enervat, am derulat-o înapoi.
Era evident ce auzisem. Infirmierului i se făcuse în mod clar frică să rămână până la finalul nopții, așa că o zbughise de-acolo - asta, presupunând că observațiile erau corecte. Se putea să fi decis să plece acasă și să se prefacă speriat, ca să păstreze vie legenda lui Joe. Totuși, pentru siguranță, mi-am zis să mai ascult încă o dată cele 10 minute de activitate, ca să mă asigur că nu înțelesesem ceva greșit.
De data aceasta, am luat o pereche de căști, le-am conectat la casetofon și am dat volumul cât de tare am putut, fără să-mi rănesc însă urechile.
Din nou, aceleași sunete. Respirația neliniștită, la foc automat. Sunetul unui corp care se foia. Sunetul de pași grăbiți. Înjurăturile. Râsetul. Sunetul pașilor care se îndepărtau împleticiți.
Ia stai un pic. Râset? Pe-acesta nu-l auzisem înainte. Am derulat din nou caseta înapoi și am ascultat.
La un volum mai mic, sunetul ar fi putut fi confundat cu ușurință cu un zgomot de fundal. Dar cu volumul în căști dat atât de tare, nu încăpea îndoială.
În timp ce infirmierul înjura în microfon, mi s-a părut că auzeam pe fundal, în pauzele dintre cuvinte, sunetul jos și gutural al unui chicotit, de parcă ar fi fost înregistrat de la o distanță mare. Dar chiar și de la distanță mi-am dat seama că sunetul trebuie să fi fost în realitate mult mai puternic dacă microfonul l-a putut înregistra. În cazul în care calitatea înregistrării n-ar fi fost așa de slabă, lucru care m-a făcut să mă îndoiesc de acuratețea ei, probabil că aș fi fost îndeajuns de înspăimântat încât să renunț pe loc la acel caz.
Vedeți voi, râsetul acela nu semăna cu niciun sunet pe care ar putea să-l scoată un om. Era prea răgușit, prea grav, prea gutural, de parcă cineva ar fi luat sunetul pe care îl scotea un ghețar care se prăbușea și i-ar fi imprimat ritmul unui râs omenesc. Pe de altă parte, era foarte îndepărtat, iar înregistrarea era foarte veche, așa că se putea foarte bine să fi fost ceva inofensiv din fundal care fusese distorsionat după ani de zile în care caseta n-a fost folosită.
Am scos caseta, spunându-mi că nu mai aveam nimic de ascultat din ea, și am început să mă uit peste notițe.
Pe-acestea nu mă voi obosi să le transcriu, din următorul motiv: dacă înainte să le citesc crezusem că Joe se înșela când zicea că îi fuseseră alocați cei mai slabi doctori din spital, m-am lămurit pe urmă că avea dreptate.
Aceste observații au fost unele dintre cele mai dezlânate, inutile și, sincer, incoerente pe care le-am citit în viața mea. Treceau de la un diagnostic la altul, de la un tratament la altul, schimbându-se brusc, până când am început să mă întreb dacă Joe n-a fost pur și simplu înnebunit încetul cu încetul de la numeroasele efecte secundare diferite. Unele făceau referire la faptul că fusese imobilizat, ba chiar că i se pusese botniță inclusiv în timpul ședințelor de psihoterapie, lucru care mi s-a părut complet contraintuitiv. Care mai e rostul psihoterapiei dacă pacientul nu poate să vorbească?
În fine, la final era aproape întru totul convins că acești oameni își defulau frustrările acumulate din cauza propriilor incapacități medicale pe un pacient neajutorat, și m-a trecut un fior când m-am gândit câte procese de malpraxis ar fi putut să fie intentate pe baza a ceea ce citisem.
Singurele note pe care am putut să le urmăresc într-o oarecare măsură erau cele scrise de dr. G., care, chit că indicau eforturi depuse de un doctor deosebit de priceput, n-au făcut decât să confirme, în cele din urmă, teoria lui Joe.
Observațiile doctoriței G. au fost foarte disprețuitoare la început, și aproape că puteam să simt ranchiuna din fiecare frază pe care a scris-o despre el. Era evident că credea că pacientul era cu totul sub demnitatea ei și își dorea cu disperare să i se aloce alt caz.
Și totuși, continuând să-i citesc notele, tonul ei părea să se golească de resentimente și să facă loc unui sentiment imens de triumf. În același timp, au devenit din ce în ce mai telegrafice, de parcă era din ce în ce mai convinsă că nu urma să aibă nevoie de ele, fiindcă acel caz era pe punctul de a fi rezolvat.
Acesta e un exemplu grăitor:
Joe răspunde bine la tratamentul final. Verific din nou într-o săptămână, asta, dacă procesul se va întinde atât de mult.
Ei bine, indiferent care fusese „tratamentul final” la care se referise, acesta dăduse, cu siguranță, niște rezultate. Vedeți voi, după exact o săptămână, bilețelul ei scurt și aproape superficial a fost urmat de ultima ei notificare, al cărei ton era uluitor de diferit.
O voi transcrie aici:
Începând de mâine, îmi dau demisia de la ASC. Mi-am dezamăgit pacienții, colegii și pe mine însămi. Nu există cale să-mi răscumpăr greșelile. Vă rog să nu vă obosiți să-mi trimiteți ultimul cec, fiindcă nu-l merit și nu cred că voi avea nevoie de el. Vă mulțumesc că mi-ați oferit ocazia să lucrez cu dumneavoastră și îmi pare rău că v-am dezamăgit atât de cumplit. Îmi pare rău. Atât de rău.
Rose
Nu-i nevoie să spun că mi s-a părut ceva suspect aici.
E adevărat, se putea ca dr. G. să fi ales doar un tratament final dezastruos de nepotrivit, dar în lumina a ceea ce citisem și auzisem, părea mult mai probabil că-și dorise ca acesta să fie tratamentul final pe care ea i l-ar fi oferit lui Joe, deoarece plănuise să-și însceneze suicidul. Altfel de ce ar fi fost notele ei atât de sărace în amănunte despre tratamentul care, în aparență, fusese un succes?
În opinia mea, aceasta era cam ultima dovadă că teoria „pacientului misterios pe care nu-l putea vindeca nimeni” putea să fie demontată cu ușurință. Deși tot eram hotărât să-l țin pe Joe o lună sub observație, începeam deja să mă întreb de ce anume aș fi avut nevoie ca să-i demonstrez unei autorități medicale mai înalte din domeniul medicinei exact în ce măsură fusese abuzat acest biet individ aflat în mâinile unui doctor atât de lipsit de inimă și de etică precum era dr. G. Dacă atunci când auzisem râsetul nepământean crezusem că era posibil să-mi fi scăpat ceva, acum mă întrebam dacă nu cumva caseta fusese măsluită în vreun fel, având în vedere că dr. G. fusese cea care o păstrase.
În orice caz, din felul în care vedeam eu lucrurile, Joe era cel care trăise un coșmar, nu infirmierii și doctorii săi.
Nu e de mirare că dr. P. a urlat la mine când i-am propus să-l preiau pe Joe ca pacient. De fapt, nu era deloc de mirare că dr. P. mai ocupa încă nu doar poziția de doctor, ci și pe aceea de supervizor. Nu fusese numit la conducerea acelei secții ca să vindece pe cineva; fusese pus acolo să facă pe gardianul pentru singura sursă sigură de venit a spitalului.
Și-a dovedit lipsa de empatie de fiecare dată când a lipsit de la vreo întâlnire sau când mi-a spus „să-i îndop cu medicamente până amorțesc de tot”. Normal că l-a deranjat că cineva ca mine apăruse la el în secție, dorindu-și să ajute oamenii. Tocmai acel imbold era o amenințare îndreptată înspre felul în care își păstra slujba.
Doctorii care erau mai puțin pricepuți decât mine și care aveau nevoie de o slujbă în secția lui puteau fi obligați să i se supună dacă erau amenințați că altfel și-ar fi pierdut locurile de muncă, dar pedigriul meu mă făcea intangibil, lucru care trebuie să-l fi înfuriat pe acel bătăuș imatur chiar mai mult decât faptul că cineva cu o pregătire asemănătoare cu a lui îl depășise în cursa pentru postul de director medical.
Și când mă gândeam că încercase să pretindă că îmi făcea o favoare atunci când mă ținea departe de Joe. Ce abureli! Ticălosul încercase să-și salveze propria piele.
Mai rău de-atât, toată treaba asta punea suicidul lui Nessie într-o lumină cu totul nouă: femeia aceea amabilă trebuie să-și fi dat seama ce se petrecea. Cum ar fi putut să nu bage de seamă mascarada, când fusese asistenta lui Joe de pe vremea când acesta era un copil? Probabil că acesta îi fusese ca un fiu, și iată, totuși, i se cerea să-l chinuie cu medicamente, cu izolare și să-l prostească la cap de mai bine de 30 de ani.
Nu era de mirare că nu-și dorea să mai lucreze altcineva cu el; probabil că avea impresia că ea era singura care s-ar fi putut gândi să fie bună cu el. Și poate că dr. G. și dr. P. i-au îngăduit să facă asta deoarece credeau că ea n-ar fi putut să se desprindă de spitalul care-i fusese ca un cămin pentru atât de mult timp timp. Dar se pare că fusese prea mult până și pentru ea, așa că se sinucisese din vinovăție. Ceea ce explica de ce a încercat să-i țină pe toți ceilalți departe de Joe, chiar și pe oamenii în care avea încredere, ca nu cumva să fie și ei măcinați de aceleași remușcări.
Totul, fiindcă o femeie nemiloasă fusese pur și simplu mult prea arogantă și ambițioasă ca să accepte că primul caz care-i fusese alocat fusese unul fals.
Chiar și-așa, într-un fel mă simțeam ușurat.
Era, într-adevăr, o poveste de groază, dar măcar părea că monstrul din ea era uman. Iar dacă bănuiala avea să mi se confirme și dr. G. era într-adevăr un monstru, atunci mi-am jurat că aveam să-i înfig, în cele din urmă, un țăruș în inimă.
27 martie 2008
Bun, dacă ați citit până aici, înseamnă că nu e nevoie să vă dădăcesc și să vă fac un rezumat a ceea ce s-a întâmplat până acum.
Știți că am rămas la prima mea ședință de psihoterapie cu un pacient despre care se spunea că era nevindecabil, în urma căreia am descoperit că se putea ca el să fi fost în toate mințile. Să nu mai irosim timpul și să mergem mai departe.
După cum v-ați aștepta, a fost destul de dificil să mă întorc la spital în ziua următoare.
Acum, că începeam să bănuiesc că ar fi trebuit să o sfidez pe față pe însăși doamna director medical la prima mea slujbă adevărată după atâția ani de practică, o mulțime dintre lucrurile pe care le făcusem până atunci din rutină mi s-au părut dintr-odată sinistre.
Am studiat comportamentul diverșilor medici terapeuți la întâlnirile de dimineață în care discutam despre îngrijirea pacienților. Am revăzut fiecare rețetă pe care mă gândisem s-o prescriu, întrebându-mă dacă avea să fiu scos țap ispășitor pentru eventualele efecte negative. M-am uitat la asistente cum își îndeplineau, pe rând, sarcinile.
Odată ce am început să caut tipare, a fost cât se poate de evident că eram urmărit de doi infirmieri, titanii spitalului.
Marvin, unul dintre ei, era un uriaș chel și palid, înalt de cel puțin 2 metri, a cărui uniformă de spital părea să-i plesnească peste pieptul lat și brațele tatuate. Celălalt, Hank, era un colos de culoare du dreaduri, care era aproape pe-atât de lat pe cât era Marvin de înalt, și părea că ar fi putut să ridice de două ori propria greutate cu mare ușurință. Chiar și cineva complet distrat ar fi putut să-i observe, însă pentru mine, prezența lor constantă în fundal mi se părea un act evident de rea-voință. Nu că s-ar fi dat în vreun fel în vileag. Nu, îi ducea îndeajuns capul încât să dea impresia că munceau de fiecare dată când îi spionam, fie că verificau fișa unui pacient sau că duceau munți de echipamente către dulapuri.
La început a fost doar îngrijorător, dar în următoarele zile mi-am dat seama că mă nelinișteau profund. Dr. G. păruse să fi fost de acord să-l preiau pe Joe, așa că faptul că mă pusese sub observație contrazicea acest lucru și m-a făcut bănuitor în ceea ce o privea.
Bun, revenind la tratamentul pe care-l pregătisem pentru Joe.
Terapia psihodinamică, sau psihoterapia, după cum îi spunem adesea, presupune de obicei una sau două vizite pe săptămână. În punctul acela, îmi doream să încep asta cât mai repede cu el și să vorbim cât mai repede despre cât mai multe lucruri din trecutul lui. Aveam destul de multe pe cap, având în vedere că-mi luasem sarcini suplimentare, însă cum abia terminasem rezidențiatul - toată lumea știe că doctorii sunt nedormiți și storși de muncă în acei primi ani - eram pregătit să facă față situației.
Cu alte cuvinte, la o zi după ce ascultasem casetele audio, m-am întors în camera lui pentru o altă ședință de psihoterapie.
L-am găsit pe Joe tolănit pe pat, având în fața lui un joc Solitaire pe care-l terminase pe jumătate.
Trebuie să recunosc că am fost ușurat să văd asta. Dacă era atât de lucid pe cât susținea, ar fi fost un act de cruzime chiar și din partea celor mai lipsiți de etică doctori să nu-i ofere măcar niște modalități prin care să-și petreacă vremea.
Mă privea cu același zâmbet larg și strâmb pe care-l avusese în ziua precedentă.
- Salut, doctore, mi-a zis. Mă bucur să te văd din nou. Se pare că nu te-am speriat totuși de prima oară.
I-am zâmbit politicos.
- Bună, Joe.
Joe s-a așezat pe pat într-o altă poziție, încrucișându-și picioarele, și a arătat cu degetul către un scaun rabatabil din colț.
- Ei, nu sta chiar așa, în picioare. Ia un loc.
Am tras scaunul în mijlocul încăperii, cu fața la Joe, și m-am făcut comod.
- Bun, ți-am citit aseară dosarul complet.
- Ah, serios?
Și-a ridicat sprâncenele.
- Și? Cât de nebun și periculos spun ei că sunt?
- Cred că știi răspunsul la întrebarea asta.
Expresia de pe chip i s-a întunecat.
- Mda, îl cunosc. Întrebarea e: tu îi crezi?
- Nu știu ce să cred. Îmi dau seama că doctorii pe care i-ai avut înainte n-au fost tocmai niște modele de profesionalism în medicină, dar sunt multe lucruri care nu au sens.
- Ah, da? Ei bine, doctore, am tot timpul din lume, a răspuns Joe cu o voce înceată, după care s-a aplecat și a mutat niște cărți de la o coloană la alta. Haide, întreabă-mă.
- Bine, i-am zis. Să presupunem că spui adevărul. Să zicem că ești ținut aici doar pentru ca spitalul să poată cere în continuare bani de la ai tăi. Lor chiar nu le-ar păsa deloc dacă ar ști asta?
Joe a pufnit.
- Bineînțeles că nu le-ar păsa. Părinții mei sunt foarte bogați și nu le-a păsat de mine decât atunci când îi făceam să arate bine în rolul de băiat perfect. Odată ce și-au dat seama că nu eram ca ei, probabil că și-au zis că merita să mă încuie aici doar ca să nu le ofere vecinilor un pretext să bârfească.
- Ce te face să fii atât de sigur? l-am întrebat. Nu e posibil ca ei să nu știe pur și simplu că ești ținut aici ca sursă de venit pentru spital? Nu e posibil să creadă că ai într-adevăr nevoie de ajutor?
Joe a scos un râset răgușit.
- Nu fi fraier. Nu le-ar păsa oricum.
- Ce te face să spui asta?
Joe, care muta din nou cărți de la o coloană la alta, s-a oprit și mi-a aruncat o privire intensă. Vocea nu i-a tremurat, însă fiecare silabă a fost încărcată cu durere.
- Dacă alor mei le-ai păsa câtuși de puțin de mine, de ce nu m-au vizitat?
Mi-am păstrat o expresie neutră, ca nu cumva să-l supăr sau să pară că mușc din momeală.
- Tuturor li se spune să stea departe de tine, Joe, inclusiv doctorilor. Nu e neverosimil ca și ei să creadă aceleași lucruri care ni se spun și nouă.
- Nu e ca și cum le cer să vină până aici în pas de dans, cu un pulover tricotat de fiecare Crăciun. Dar cine zice că n-ar putea să vină măcar să se uite naibii prin geamul de la ușa mea măcar o dată în 30 de ani? Sau să se intereseze cine mă tratează? Niciunul dintre doctorii pe care i-am avut în cușca asta nu mi-a spus vreodată că au întrebat de mine. I-am întrebat direct pe puținii oameni care vin aici, pe infirmieri și pe alții, și toți au spus că nimeni din afară nu se interesează de mine. S-o recunoaștem, doctore, m-au lăsat să-mi putrezească oasele aici. Nu le pasă unde sunt, atâta vreme cât nu sunt cu ei.
Probabil că n-am părut suficient de convins sau poate că atinsesem vreo coardă mai sensibilă, fiindcă frustrarea lui a prins avânt.
- Hai să-ți spun o poveste, doctore și vei înțelege ce oameni de căcat și lipsiți de inimă sunt părinții mei. Pe vremea când aveam 5 ani, cu doar 1 an înainte să se hotărască să scape de mine, am întâlnit o pisică maidaneză în pădurea de pe domeniul alor mei. Dar nu era o pisică maidaneză ca oricare alta. Era prietenoasă și blândă și m-a lăsat să mă joc cu ea, ba chiar s-o țin în brațe. I-am spus Floare din Fibră de Lemn, sau Fibră, pe scurt, fiindcă tata își făcuse averea în domeniul textilelor, așa că l-am auzit folosind termenul „fibră de lemn”. Și era frumoasă, așa că mi s-a părut potrivit s-o numesc floare. Vezi tu, eram un puști, așa că mi se părea în regulă să combin cuvintele. Ei bine, în cele din urmă a încetat să se ascundă în pădure și a început să vină pe domeniul alor mei să mă viziteze. Obișnuiam să-i las afară resturi din mâncarea pe care n-o mâncam, și ne-am apropiat cât de cât. Asta, până când au aflat părinții mei.
A strâns din pumni.
- Tata avea alergie la pisici. Și de îndată ce a aflat că adusesem pe furiș una la noi pe domeniu, s-a înfuriat. Am încercat să-i spun că aveam să fiu cuminte, că n-aș fi lăsat-o să-l supere, că era o pisică de treabă și că era prietena mea, dar lui tata nu i-a păsat. A dat buzna afară din casă și a mers în locul în care stătea Fibră. Ei bine, ea era obișnuită ca oamenii să se comporte frumos cu ea, așa că firește că n-a fugit. Îmi doresc însă s-o fi făcut. Fiindcă atunci când a ajuns la ea, a ridicat-o și i-a tras un șut până în nenorocita de pădure, după care mi-a spus că dacă aveam să mă mai apropii vreodată de ea, ar fi făcut la fel cu mine. Apoi m-a bătut cu nuiaua și pe urmă m-a încuiat în camera mea. N-am mai văzut-o niciodată.
A făcut o pauză și a privit în jos către cărți. Apoi și-a ridicat capul și s-a uitat lung la mine.
- Ah, probabil că te-ntrebi unde era mama cât timp eu țipam și plângeam în curte când mă plesnea cu nuiaua pe spatele gol.
A făcut o pauză. Oricare ar fi fost motivul pentru care ezita, părea să fie tulburat de ceea ce urma să dezvăluie.
- Mama îi zicea tatălui meu să se oprească fiindcă, spunea ea, „poate aud vecinii”. Iar tata a beștelit-o. „O să vorbească vecinii? Martha, Joseph a adus o pisică pe furiș la noi în casă. O afurisită de pisică. Știi cum fac atunci când sunt în preajma lor. Vrei să mor, Martha? Vrei să mor dracului doar ca să nu vorbească vecinii?” Apoi i-a tras una peste față atât de tare, încât s-a prăbușit la pământ. După aceea, nu l-a mai înfruntat niciodată. Și chiar dacă bătaia pe care am primit-o a fost urâtă, a fost și mai rău s-o văd pe mama cu ochiul umflat și negru-albăstrui în următoarea săptămână. De fiecare dată când mă gândesc la motivul pentru care mă aflu aici, îmi amintesc cum se plimba prin casă cu ochiul în halul ăla. Cred că a dat vina pe mine și, sincer, și eu mă cam învinovățesc că am fost atât de fraier. Încă o visez cum se uită insistent la mine cu ochiul acela vânăt, iar uneori când mă trezesc, mă gândesc că faptul că mă aflu aici e pedeapsa pe care am primit-o fiindcă am făcut-o pe mama să treacă prin asta. Știu, e o tâmpenie să gândesc așa, însă când ești copil și-ți dorești cu disperare să fii iubit, vei crede că orice e din vina ta, dacă asta îți va face părinții să te iubească din nou. Păcat că asta e imposibil în cazul meu.
A fost o poveste care mi-a întors stomacul pe dos. M-am uitat în ochii lui și i-am zis:
- Te cred.
Iar expresia de pe chipul lui Joe s-a schimbat într-un mod uluitor; și-a ridicat privirea către mine și mi-a zâmbit ușurat.
3 aprilie 2008
Să nu mă-nțelegeți greșit, dar n-am mai văzut niciodată atât de multe comentarii în același loc care să mă facă prost și să mă implore în același timp să ofer mai multe informații.
Semnale amestecate, nu? Ei, înțeleg. Povestea asta e al naibii de asemănătoare cu un film și presupun că observațiile voastre despre judecata mea reflectă cât de mult v-a prins. Parcă sunteți spectatorii unui film de groază, care strigă la bonă să nu coboare la subsol. Păi, destul de rău, treaba e deja consumată.
Iată ce s-a întâmplat mai departe.
Compasiunea pe care am simțit-o față de Joe după ce i-am auzit povestea tulburătoare mi-a rămas întipărită în suflet multă vreme după ce am ieșit din camera lui, în acea a doua zi fatidică a întâlnirilor noastre. De fapt, a influențat în mod permanent felul în care m-am raportat la slujba mea. Dacă la început decizia de a lucra la ASC îmi păruse o încercare abstractă de a salva pacienți de care societare își dorea să se descotorosească, așa cum fusese pe vremuri mama, acum hotărârea de a rămâne a devenit una profund personală.
Joe avea nevoie de mine, fie ca să demonstrez că era în toate mințile, așa cum în acel moment eram aproape convins că era cazul, fie ca să smulg din mintea acestuia paria singuratic și abuzat orice urme de nebunie latentă care sălășuiseră între timp acolo.
Adevărat, până și cel mai sufletist doctor are datoria de a trata vorbele pe care le rostesc pacienții care suferă de boli mintale cu o anumită doză de scepticism, dar felul în care relatase incidentul cu pisica aceea, cu Floare din Fibră de Lemn - atât de clar, cu o sinceritate emoțională debordantă - sugera că era fie o halucinație deosebit de minuțios construită - lucru care n-ar fi împiedicat-o să fi avut o oarecare legătură cu realitatea - fie o amintire autentică. În orice caz, am interpretat-o ca pe un indiciu care ar fi putut să mă ajute să sondez profunzimile minții lui Joe.
Mai mult, povestea mi-a oferit un plan de bătaie pentru luna pe care urma s-o petrec evaluându-l pe Joe și stabilind dacă puteam sau nu să-i dau crezare. Chiar dacă n-aș fi putut să-l tratez pentru bolile nemaipomenite care-i fuseseră atribuite în dosar, suferea de alte afecțiuni de care aș fi putut să mă ocup. De pildă, era limpede că suferea de depresie - și pe bună dreptate - iar abuzurile la care fusese supus de către părinții săi, ca să nu mai vorbim de toate celelalte pe care le pățise, îl determinaseră să se încreadă cu greu în oameni.
Evident, trebuia să-i citesc din nou dosarul, de data asta însă, cu mai mult scepticism. Deși cea mai mare parte din el părea acum să fi fost inventat, am observat câte amănunte pe care persoana care scrisese acele rapoarte nu se obosise să le ascundă. Poate cel mai important dintre ele era că Joe fusese internat de tutorii lui, ceea ce însemna, teoretic, că ar fi putut să se externeze de unul singur, având în vedere că împlinise de multă vreme vârsta de 18 ani.
Mi-am propus să abordez subiectul la următoarea noastră ședință.
Mare greșeală.
- De ce nu pleci pur și simplu? l-am întrebat pe Joe, în a doua săptămână de terapie, în timp ce jucam cărți. Dacă părinților tăi nu le pasă deloc unde te afli, de ce să nu pleci? Se consideră că ești internat voluntar și acum ești un adult din punct de vedere legal. Poți să nu iei în considerare recomandările medicale și să pleci.
- Tu mi-ai citit măcar dosarul? m-a întrebat pe o voce stinsă.
Dintr-odată, aerul din încăpere a părut că îngheață.
- Da. Pe tot. De ce...
- Atunci de ce mă întrebi, dacă știi deja răspunsul?
- Eu... nu fac asta, i-am răspuns rostind cuvintele rar. Joe, dacă e ceva anume care te ține aici, eu nu știu nimic despre așa ceva.
A oftat din rărunchi.
- Am încercat să plec de când am împlinit 18 ani. Dar cine mi-ar da drumul dacă ar vedea ce se află în dosarul meu? Pe vremuri obișnuiau să trimită un doctor nou o dată la 2 ani, ca să întrețină minciuna, dar când doctorilor li s-a făcut prea frică, au început să inventeze tot felul de rahaturi. Băga-mi-aș. Dă-mi gumă, te rog.
Mă obișnuisem să am gumă la mine, fiindcă mă așteptam să-mi ceară atunci când ne întâlneam. Am scos o lamelă și l-am privit cum o mesteca furios. Părând să se liniștească întru câtva, a continuat.
- Aproape că am crezut că aș fi putut să scap pe vremea când îmi aducea Nessie medicamentele în fiecare seară.
L-am privit țintă.
- Nessie? l-am întrebat, simțindu-mi gura uscată. Ce legătură avea Nessie cu asta?
Mi-a aruncat o privire încărcată de milă.
- Deci ai cunoscut-o pe Nessie, mi-a spus, cu un glas plin de amărăciune. Ei bine, atunci lămurește-mă cu o chestie, doctore. Ți se pare că Nessie avea stofă de gardian?
N-a trebuit să cuget la asta. Am scuturat din cap. A zâmbit cu tristețe.
- Păi, ai dreptate. Nu avea, mi-a zis. Știa ce se petrecea și o măcina pe dinăuntru. Pe de altă parte, până și eu știam că nu puteau s-o dea afară, iar ea nu-și dorește să plece. Singurul motiv pentru care n-am putut s-o conving să dea totul în vileag era că se atașase atât de mult de locul acesta. Asta, până în ultima seară în care am văzut-o. Știi doar, cea în care „s-a sinucis”.
- Doar nu vrei să spui că...
- Că au ucis-o din cauza asta? Nu, nu spun asta, mi-a zis. Pentru că n-aș putea s-o dovedesc, chiar dacă mi-aș dori s-o spun. În orice caz, mi-a pierit orice speranță că aș putea să scap de aici chiar înainte să apari tu.
Psihiatrul din mine striga că acesta trebuia să fie efectul izolării lui Joe, care se putea foarte bine să-l fi făcut paranoic, ba chiar să-i fi dat și iluzii cu privire la posibilitatea de a fi scăpat.
Dacă ar fi fost vorba despre oricare alt pacient, tocmai asta mi-aș fi spus și nu mi-aș fi făcut nopți albe din cauza asta. Dar cazul ăsta era deja atât de neobișnuit, încât această explicație părea aproape rizibil de lacunară. Joe părea să fie atât de lucid cu privire la toate celelalte, încât era foarte greu de crezut că o astfel de închipuire ar fi putut să fie îngropată sub acea fațadă. Mai mult, dacă totul era doar o închipuire, cum s-ar fi explicat moartea lui Nessie?
O văzusem cu puțin timp înainte să moară. Păruse, într-adevăr, obosită și nesigură pe sine, dar de-acolo până la a-i fi trecut măcar prin gând să se sinucidă era cale lungă. Și, oricum, în cazul puțin probabil în care Joe nu era paranoic, asta ar fi trecut cu mult de malpraxisul medical și ar fi însemnat conspirație criminală.
Mă înspăimânta gândul la ce s-ar fi putut întâmpla dacă aș fi încercat să mă bag unde nu-mi fierbea oala, dar eram și mai hotărât să nu fiu complice. Timpul pe care-l petrecusem tratându-l pe Joe mă făcuse să-mi pese de el în aceeași măsură în care mi-ar fi păsat de oricare alt pacient, dacă nu chiar mai mult.
În orice caz, nu părea să aibă rost să-mi fac speranțe, fiindcă orice aș fi putut să încerc să fac ar fi însemnat să încalc legea. Dacă mă adresam autorităților - poliției sau consiliului local - aș fi sfârșit probabil prin a fi eu însumi internat, deoarece aș fi susținut că un istoric medical de boli mintale de mai bine de 30 de ani era doar rezultatul unei ample conspirații, bazându-mă doar pe spusele unui pacient bolnav mintal al cărui dosar conținea o listă înspăimântătoare de pacienți și angajați ai spitalului care fuseseră răniți, se sinuciseseră sau muriseră. Dacă mi-aș fi dat demisia în semn de protest, l-aș fi lăsat pe Joe la mila unuia cu mai puține scrupule decât mine. Și mi-am promis solemn că sub nicio formă n-aveam să iau parte de bunăvoie la tratarea în halul acesta de disprețuitor și inuman a unui pacient. Studiasem medicina ca să opresc soiul acesta de comportament.
Puteam, bineînțeles, să continui să-l tratez pe Joe ca pe un oricare alt pacient, să încerc să fiu la fel de bun cu el pe cât bănuiam că fusese Nessie, și să-mi dau în general silința să-i fac captivitatea continuă plăcută, în măsura în care se putea una ca asta. Dar chiar și genul de participare pasivă mă umplea de amărăciune. Câți oameni se convinseseră să trateze cu cruzime alți pacienți „problemă”, precum mama mea, fiindcă fuseseră ademeniți de salariu sau fiindcă nu-și doriseră să tulbure apele, și au devenit astfel complici?
Toată situația era nedreaptă, iar opțiunile mele se împuținaseră și mai mult.
Nu exista decât o singură soluție. Trebuia să găsesc o cale să-l scap în secret de-acolo. Dacă încercarea ar fi dat greș, mi-am zis, trebuia să sper că cel mai rău lucru care putea să mi se întâmple ar fi fost să fiu dat afară.
Firește, dacă spitalul ar fi depus plângere, ar fi putut să mi se retragă dreptul de a mai profesa vreodată, dar dacă dr. G. ar fi fost într-atât de răzbunătoare încât să caute să facă asta, aș fi putut măcar să-mi încerc norocul să dau în vileag toată chestiunea înainte să reușească, având în vedere că nu urma să mai am nimic de pierdut.
Și da, știu la ce vă gândiți, ținând cont de ceea ce se întâmplase cu Nessie. Era posibil că apeleze la măsuri mai radicale, dar mă gândeam că aș fi găsit vreo cale prin care să mă feresc.
Iar dacă aș fi reușit? Ei bine, i-aș fi permis accesul înapoi în societate unui pacient întru câtva paranoic, dar în esență stabil, și aș fi putut să continui să lucrez la spital cu conștiința împăcată și știind că se sfârșise întreaga conspirație.
Înainte să fi făcut ceva, m-am consultat cu Jocelyn. Dacă ceva n-ar fi mers bine, întreaga mea viața ar fi fost afectată, lucru care s-ar fi răsfrânt asupra vieții ei.
Mi-a pus fel de fel de întrebări ca să afle cât eram de sigur că Joe nu reprezenta vreun pericol. Apoi m-a întrebat dacă aveam încredere în propriul discernământ. N-am prea știut cum să-i răspund; întrebarea mă prinsese pe picior greșit.
Așa că a zis:
- Dacă n-ai încredere în tine însuți, cum te poți aștepta ca oricine altcineva, fie că e vorba de pacienții tăi, de colegii tăi sau chiar de mine, să aibă încredere în tine?
..............................................
..............................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu