Câinele de teracotă, Andrea Camilleri

 .......................................

3-6

        - Vă cer din nou scuze, stimate domn, încă am foarte puțin timp la dispoziție. Mă întrebam, de fapt, dacă ați reușit să înțelegeți...

   Se opri brusc, hotărându-se să nu rostească cuvântul „conținut”: n-ar fi vrut să cultive înclinația spre umor sec a lui Biraghin.

   - ...să înțelegeți esența discuției.

   - Bineînțeles. L-a căutat un individ care-i făcuse lui cavaliere un serviciu, parcându-i mașina. Iar dumnealui, drept mulțumire, l-a luat la trei păzește pentru că o parcarse prea departe.

   - Ați reușit să vă dați seama de identitatea celui care a sunat?

   - Nu. De ce?

   - Pen` că ori îi laie, ori bălaie, replică Montalbano.

   Și trânti receptorul în furcă.

   Carevasăzică picciotto, după ce pusese la punct chițibușăria mortală în garajului vreunor complici, avusese tupeul să-i propună lui cavaliere să-l însoțească personal la mașină.

   Montalbano îi explică funcționarei foarte amabile de la Retelibera că el, unul, era total neajutorat atunci când era pus în fața drăcoveniilor electronice, indiferent care ar fi fost acestea. Știa să deschidă televizorul, asta da; mai știa să caute programele din telecomandă și să închidă aparatul, însă altceva nu: beznă totală!

   Cu răbdare și multă grație, tânăra introduse caseta în aparatul video, derulă cadrele înapoi, apoi fixă câteva stop-cadre, după cum îi cerea Montalbano.

   Ieșind de la sediul televiziunii Retelibera, comisarul nutrea convingerea că văzuse exact ce-l interesa: atât doar, că n-avea niciun sens.

10

   În fața birtului San Calogero se opri, indecis: într-adevăr, se făcuse ora prânzului și ceva stimuli parcă-ncepuseră să-i gâdile stomacul; pe de altă parte însă, ideea care-i încolțise în minte în timp ce viziona materialul filmat îi dădea ghes să-și continue drumul spre u crasticeddru.

   În cele din urmă, mireasma de barbuni fripți adia dinspre birt câștigă duelul. Comandă mai întâi un antreu generos pe bază de fructe de mare, după care ospătarul îi aduse două exemplare de șalău-de-mare atât de proaspeți, încât păreau vii, gata să se facă nevăzuți în primul ochi de apă.

   - Bag seama că `mneavoastră venirăți să mâncați așa, ca să v-aflați în treabă.

   - Mda, asta cam așa-i. Adevăru-i că mă muncește un gând.

   - Apăi, gândurile tre` lăsate deoparte în fața milostiveniei de ne-o face u Signuri cu asemenea șalăi, rosti solemn Calogero, întorcându-i apoi spatele și depărtându-se.

   După masă, trecu pe la secție să se intereseze dacă mai apăruseră ceva noutăți.

   - V-a căutat de mai multe ori la telefon domnu` Jacomuzzi, îl informă Germana.

   - Dacă revine, spune-i că-l sun eu mai târziu. Ia spune-mi, avem pe aici o lanternă mai puternică?

   Se îndreptă spre u cresticeddru urmând șoseaua provincială. Ajuns în apropiere, trase pe dreapta și hotărî să-și continue drumul pe jos: era o zi însorită iar vântul adia blând, împrospătând aerul și ridicându-i moralul lui Montalbano.

   De jur împrejurul costișei, terenul era vizibil marcat de urmele de mașină ale curioșilor ce se perindaseră între timp pe acolo: până și lespedea de piatră care ținuse loc de poartă zăcea acum la câțiva metri distanță de intrarea în peșteră, acum descoperită. Deodată, apropiindu-se de gura neagră a grotei, se opri, încordându-și auzul.

   Dinăuntru venea un zgomot stins, ca un murmur întrerupt când și când de gemete sufocate. Îl curpinse spaima: nu cumva îl prinseră pe vreunu` și acu`-l torturau?

   Hotărî că n-avea timp să dea fuga înapoi la mașină și să-și ia pistolul: trebuia să acționeze imediat. Își luă avânt și dintr-un salt ajunse în sala peșterii, îndreptând fasciculul puternic al lanternei spre locul de unde proveneau gemetele.

   - Nu mișcă nimeni! Poliția!

   Cei doi intruși rămaseră stană de piatră, cu sângele înghețându-le în vene; însă mai stupefiat decât ei de dovedi a fi însuși Montalbano. Erau un băiețandru și o fetișcană care făceau dragoste. La lumina lanternei, lui Montalbano cei doi îi părură frumoși ca două statui antice. Simți că sângele îi năvălise-n obraji de rușine și, stingând lanterna, începu să se retragă cu spatele spre ieșire împleticindu-se ca un caraghios și murmurând:

   - Scuzați... am greșit... continuați cu calm.

   Copilandrii țâșniră afară după niciun minut, cât își traseră pe ei tricourile și blugii. Lui Montalbano îi părea sincer rău că-i întrerupsese: la urma urmelor, nu făcuseră altceva decât să închine din nou caverna ritualurilor vieții, acum că acolo nu se mai afla un depozit al morții.

   Tinerelul trecu pe lângă el cu fruntea-n pământ și cu mâinile înfundate în buzunare; în schimb, fata îl fixă preț de o clipă cu o privire amuzată și cu un zâmbet degajat pe buze.

   Comisarul avu nevoie de un singur tur de recunoaștere, superficial, ca să obțină confirmarea de care avea nevoie. Cele observate în imaginile din materialul filmat corespundeau întru totul celor văzute în realitate: în timp ce pereții laterali ai sălii erau relativ netezi și compacți, partea de jos a peretelui din spate, cel opus intrării, avea multe asperități, denivelări și alte neregularități. La prima vedere, părea să fi fost o jumătate de perete șlefuită în grabă, de către un neîndemânatic oarecare.

   Cu toate acestea, nu, nu despre o operațiune de șlefuire rudimentară era vorba acolo, ci de o zidărie lucrată de mâna omului, din pietre puse una peste alta: timpul urma apoi să ducă lucrarea la bun sfârșit, încastrând pietrele unele într-altele, cimentându-le, camuflându-le sub straturi de praf, pământ, umezeală și sare, pentru ca în cele din urmă zidul grosolan să capete înfățișarea unui perete natural de peșteră.

   Continuă să cerceteze porțiunea de perete, explorând-o centimetru cu centimetru, iar la sfârșit nu mai avea nicio îndoială: zidăria ascundea o deschizătură de cel puțin 1 metru pe 1 metru, camuflată probabil cu mulți ani în urmă.

   - Jacomuzzi? Montalbano sunt. Am mare nevoie de tine, vreau să...

   - Pe unde mama naibii te mătrășiși atâta vreme? De azi-dimineață încerc să dau de tine.

   - Păi, na, iacătă-mi-s!

   - Am găsit o bucată de carton, dintr-ăla folosit la împachetat. De fapt, mai degrabă cred că-i folosit pentru cutii mari, pentru marfă voluminoasă.

   - Uite, schimb pentru schimb: și eu am găsit ceva pe drum, un nasture roșu.

   - Un ticălos și-un fiu de cățea, asta ești! Nu-ți mai spun ni`ca, na!

   - Ei, hai, sclifositu` lu` tata, nu te-mbufna acu`!

   - Peticul ăsta de carton are câteva litere tipărite pe el. L-am găsit sub poditura de lemn din peșteră. Se vede treaba că s-a prins în interstițiul dintre două scânduri.

   - Hait! Vrei să repeți cuvântul?

   - Care, „poditură”?

   - Nu, ăla de după.

   - Interstițiu?

   - Ăla, ăla. Iisuse, da` ce băiat instruit ești `mneata, Jacomuzzi, zău așa! Și sub chestia aia, cum i-ai zis tu, n-ați mai găsit și altceva?

   - Ba da. Cuie ruginite, un nasture - unu` negru, ca să fim înțeleși - un vârf de creion chimic și mai multe bucățele de hârtie, numai că, vezi tu, cu umiditatea din peșteră nu se mai poate face nimic cu ele. Cartonul era încă în bune condiții numai că, după toate aparențele, se afla acolo de foarte puțin timp.

   - Trimite-mi-l încoa`. Ascultă, aveți cumva pe acolo un sonar? Și - evident - pe vreunu` care să știe să-l folosească?

   - Avem, da, l-am utilizat chiar acum o săptămână, la Misilmesi. Căutarăm 3 cadavre și chiar le-am și găsit.

   - Ai putea să mi-l trimiți aici, la Vigata, până la ora 5?

   - Te-ai scrântit la cap sau ce? Ceasu`-i 4 jumătate deja. Mai devreme de 2 ore n-am cum să ți-l aduc. Uite, vin chiar eu cu el, iar cu ocazia asta îți aduc și bucata de carton. Da` la ce-ți trebuie?

   - Ca să-ți sondez poponeața, na!

   - Dincolo așteaptă dom` director Burgio. Întreabă dacă-l puți primi, că are să vă zică ceva. Chistiune de 5 minuțele, zise.

   - Să intre.

   Directorul Burgio ieșise, de fapt, la pensie cu mai bine de 10 ani în urmă, însă toată lumea din oraș continua să-i spună „dom` director” întrucât îndeplinește vreme de peste 30 de ani funcția de director al liceului comercial din Vigata. Montalbano și el erau cunoștințe vechi, „dom` director” fiind o persoană de o cultură vastă, mereu conectat la actualitate, în ciuda vârstei: uneori, comisarul și-l lua drept însoțitor în lungile sale plimbări către promonitoriul dinspre soare-răsare.

   Îi ieși în întimpinare:

   - Ce surpriză! Veniți, luați loc.

   - Știți, treceam prin apropiere și mi-am zis să întreb de dumneavoastră. Oricum, dacă nu vă găseam la birou, v-aș fi telefonat acasă.

   - Vă ascult.

   - Aș vrea să vă aduc la cunoștință câteva informații despre peștera în care ați descoperit depozitul acela de arme. Nu știu dacă vi se vor părea interesante, dar cred că...

   - Glumiți? Sunt numai ochi și urechi, spuneți-mi tot.

   - Întâi de toate, vreau să precizez că vorbesc în baza informațiilor transmise de televiziune și publicate în ziare. Realitatea este că lucrurile stau un pic altfel. De exemplu, un jurnalist spunea că lespedea aceea uriașă de la intrarea în peșteră fusese transformată în poartă glisantă de mafioți, ori de traficanții de arme. Ei bine, nu-i adevărat. Acea - să-i zicem așa - adaptare a fost executată de bunicul unui prieten foarte drag de-al meu, Lillo Rizzitano.

   - Știți cumva cam în ce perioadă?

   - Bineînțeles că știu. Cam prin `41, când, din cauza războiului, uleiul, făina, cerealele și alte lucruri începuseră să se găsească din ce în ce mai greu. Pe vreme aceea, toate pământurile din jurul muntelui Crasto și al stâncii u crasticeddru se aflau în proprietatea lui Giacomo Rizzitano, bunicul lui Lillo, îmbogățit în America prin mijloace nu tocmai legale - sau, cel puțin, așa umbla vorba atunci prin sat. El, Giacomo Rizzitano, a avut ideea să închidă intrarea în peșteră cu lespedea aceea transformată în poartă glisantă. Ținea de toate acolo, în grotă - ce vrei și ce nu vrei, marfă pentru comerțul la negru, de care se ocupau și el, și fiul său Pietro, tatăl lui Lillo. Oameni fără scrupule amândoi, implicați și în multe alte istorii - unele chiar sângeroase - despre care oamenilor de bine din vremurile acelea le era teamă să vorbească. În schimb, Lillo parcă era plămădit din alt aluat. Era pasionat de literatură, scria poezii frumoase și citea foarte mult. Datorită lui am ajuns să citesc „Satele tale” de Pavese, „Călătorie în Sicilia” de Vittorini... În general, îl vizitam atunci când ai lui nu erau acasă - locuiau într-o vilișoară ridicată chiar la poalele muntelui Crasto, pe versantul dinspre mare.

   - A fost dărâmată când s-a început construirea tunelului, nu-i așa?

   - Da. De fapt, buldozerele n-au făcut decât să șteargă de pe fața pământului niște ruine, căci vila fusese distrusă în timpul bombardamentelor care au precedat debarcarea Aliaților din `43.

   - Aș putea, oare, da de urma prietenului dumneavoastră, Lillo?

  - Ca să fiu sincer, nu știu nici măcar dacă mai trăiește sau nu. Cât despre adresă, nici vorbă. În orice caz, trebuie să știți că Lilo era - sau, poate, încă este - cu 4 ani mai mare decât mine.

   - Spuneți-mi, dom` director, dumneavoastră ați intrat vreodată în peștera aceea?

   - Nu. L-am rugat odată pe Lillo să mă ducă și pe mine acolo, însă a refuzat: avea ordine stricte în acest sens de la tatăl și de la bunicul lui. Îi era foarte frică de ei: ajunsese chiar să regrete că-mi dezvăluise taina grotei.

   În ciuda numelui său de familie piemontez, agentul Balassone vorbea în dialect milanez: proprie și personală îi era doar mutra, constipată, acră, de înmormântare.

   „Asta-i ziua morților, veseliți-vă!” îi transmise Montalbano în gând când îl văzu prima oară, amintindu-și fără să vrea de titlul unui poem  de Delio Tessa.

   După vreo jumătate de oră de bâjbâit prin grotă cu aparatul său, Balassone își scose căștile de pe urechi și-l fixă pe comisar cu o privire încă și mai neconsolată - dacă așa ceva era cu putință.

   „Să vezi că m-am înșelat - gândi Montalbano - iar acum Jacomuzzi o să râdă și cu curu` de mine.”

   Jacomuzzi care, după 10 minute petrecute în peșteră, descoperise brusc că suferă de claustrofobie, anunțându-i că-i așteaptă afară.

   „Ți-e rău pen` că acu` nu-i nicio cameră de luat vederi pe aici, să-ți încadreze mutra-n prim-plan”, fusese gândul răutăcios al lui Montalbano.

   - Așadar? se hotărî comisarul să-l iscodească pe celălalt, convins că bărbatul avea să-i desființeze raționamentul.

   - De la del mur* este! replică, inocent, Balassone, un tip nu doar melancolic - după cum constatase Montalbano - că și cam mutălău.

   *dincolo de zid

   - Vrei totuși să-mi spui - dacă nu-ți vine prea greu, desigur - ce anume este dincolo de perete? îl iscodi Montalbano, devenind de o politețe periculoasă.

   - On sit voueij.

   - Te superi dacă te rog să ai amabilitatea să-mi traduci în italienește?

   După mimică și ton, Montalbano îi putea apărea celuilalt un adevărat nobil de curte al secolului al XVIII-lea: Balassone nu știa însă că, dacă mai continua în felul acela, dintr-o secundă într-alta urma să încaseze o scatoalcă în plină figură, atât de puternică, încât l-ar fi podidit borșu` pe nas. Din fericire pentru el, se supuse.

   - Este un gol - zise - un gol cel puțin la fel de mare ca sala asta.

   Comisarul se felicită în gând: așadar, intuise corect. În clipa aceea, își făcu apariția Jacomuzzi.

   - Găsitărăți ceva au ba?

   De față cu superiorul său, Balassone deveni brusc locvace, până-ntr-acolo încât Montalbano îi aruncă o căutătură încruntată.

   - Da, să trăiți. În afara sălii acesteia, peștera mai are cel puțin una. Exact ca-ntr-un reportaj pe care l-am văzut la televizor. Era un reportaj despre casele eschimoșilor - cum le spune oare? A, da, igluuri - care sunt construite unul lângă altul, fiind legate între ele printr-un soi de racord, un coridor strâmt și scund. La fel e și aici.

   - După cum pare la prima vedere - spuse Jacomuzzi - coridorul dintre cele două săli a fost închis cu mulți ani în urmă. Nu-i așa?

   - Da, să trăiți, comentă, cu o mină din ce în ce mai deznădăjduită, Balassone.

   Apoi continuă:

   - Dacă și în sala cealaltă au fost ascunse arme, atunci ele datează din cel de-al Doilea Război Mondial sau chiar de mai demult.

   Primul lucru pe care-l observă Montalbano la bucata de carton - pe care cei de la Criminalistică, riguroși, o puseseră într-un înveliș protector de plastic transparent - era că avea forma Siciliei. În partea sa centrală se distingeau câteva litere tipărite cu tuș negru: ATO-CAT.

   - Fazio!

   - Ordonați!

   - Treci din nou pe la firma Vinti și cere-le să ne mai împrumute o dată jeepul, câteva lopeți, târnăcoape și săpăligi. Mâine mergem iar la crasticeddru. Tu, Germana și Galluzzo o să veniți cu mine.

   - Apăi, vă prinse năravu` ăl rău sau ce? Zău așa! bombăni Fazio, ieșind.

   Se simțea obosit. În frigider găsi o porție sănătoasă de calamari înăbușiți și o felie groasă de cașcavak bine maturat. Își puse să mănânce pe verandă.

   După masă, căută prin congelator: descoperi un vas cu granita de lămâie, preparată de menajera Adelina după formula „unu, doi, patru”: un pahar de suc de lămâie, două de zahăr, patru de apă. Să-ți lingi degetele și alta nu!

   Se hotărî să se întindă în pat și să dea gata romanul lui Montalban. Nu izbuti să citească nici măcar un capitol: de interesantă, cartea era interesantă, însă somnul avu totuși câștig de cauză. După nici 2 ore, se trezi brusc și se uită la ceas: nu trecuse încă de 11 seara. Punând deșteptătorul la loc, privirea îi căzu pe bucata de carton pe care-o luase cu el acasă.

   O luă, apoi se duse să se închisă în baie. Continuă s-o cerceteze la lumina rece de neon, stând pe closet. Deodată, îi fulgeră o idee. Preț de o clipă, avu sentimentul că lumina din baie devenea din ce în ce mai intensă, până când irumpse într-un flash orbitor. Se puse pe râs.

   „Cum oare-i cu putință ca ideile geniale să-mi vină numai atunci când stau pe closet?”

   Își concentră din nou atenția asupra cartonului, privindu-l iar și iar.

   „Gata, mă mai gândesc la asta mâine dimineață, cu mintea limpede.”

   Însă lucrurile n-avea să stea deloc așa. După ce-și petrecu un sfert de oră sucindu-se pe-o parte și pe cealaltă-n pat, se ridică și căută în cartea de telefoane numărul căpitanului Aliotta de la Garda de Finanțe din Montelusa, un vechi prieten de-al său.

   - Iertați-mă pentru ora târzie, însă am urgent nevoie de o informație. Spuneți-mi, ați efectuat vreodată controale la supermarketul unui anume Ingrassia, din Vigata?

   - Nu-mi spune nimic numele lui. Iar dacă nu-mi amintesc de el, înseamnă că da, se poate să fi efectuat controale acolo, însă s-a constatat că totu-i în regulă.

   - Mulțumesc.

   - Așteaptă un moment. De acest gen de operațiuni se ocupă plutonierul Lagana. Dacă vrei, îi spun să te sune acasă. Ești acasă acum, nu-i așa?

   - Da.

   - Acordă-mi 5 minute.

   Avu timp doar să tragă o fugă în bucătărie și să bea un pahar cu apă: telefonul sună aproape imediat.

   - Sunt plutonierul Lagana, domnul căpitan mi-a spus ce anume vă interesează. Da, ultimul control la supermarketul respectiv a fost efectuat acum două luni. Nu s-a constatat nicio încălcare a normelor în vigoare.

   - Controlul a fost efectuat din inițiativa voastră?

   - Da, un control obișnuit, de rutină. Am găsit totul în regulă. Ba chiar vă asigur că ni se întâmplă foarte rar să avem de-a face cu negustori atât de stricți în privința actelor. Nici pomeneală să-l poate trage cineva vreodată pe sfoară.

   - Ați controlat tot? Știu eu, registre contabile, facturi, chitanțe?

   - Scuzați-mi observația, domnule comisar, dar la ce credeți dumneavoastră că ne uităm noi în astfel de controale? îl iscodi plutonierul, cu o voce devenită brusc oarecum rece.

   - Pentru numele lui Dumnezeu, nu voiam să pun la îndoială... De fapt, altul era scopul întrebării mele. Nu cunosc mecanismele specifice unor asemenea controale și de aceea vă cer ajutorul. De exemplu, cum își fac aprovizionarea supermarketurile?

   - Apelează la angrosiști. Cinci, zece sau chiar mai mulți, în funcție de genul mărfii pe care o comercializează.

   - Aha. Și, în cazul de față, dumneavoastră puteți să-mi spuneți care sunt furnizorii lui Ingrassia?

   - Cred că da. Trebuie să-mi fi notat pe undeva.

   - V-aș fi profund recunoscător. Așadar, vă sun mâine-dimineață, la birou.

   - A, nu, rămâneți la telefon. Că eu la birou sunt acum, nu altundeva.

   Montalbano îi auzi fredonând o melodie.

   - Alo, domnul comisar? Am găsit: Ingrassia ia marfă de la 3 angrosiști din Milano, de la unul din Bergamo, de la unul din Taranto și de la un altul din Catania. Notați-vă: la Milano...

   - Îmi cer scuze că vă întrerup. Începeți cu Catania.

   - Societatea din Catania se numește Tre - ca „trei” fără „i” în coadă. Proprietar este Salvatore Nocisa, cu domiciliul în...

   Nu se potrivea.

   - Mulțumesc, e suficient, îl întrerupse Montalbano, dezamăgit.

   - Așteptați o clipă, îmi scăpase ceva. Tot de la Catania, însă numai pentru electrocasnice, supermarketul se aprovizionează de la o altă firmă: se numește Brancato.

   ATO-CAT - stătea scris pe bucata de carton. Firma Brancato-Catania: se potrivea, și încă cum se mai potrivea! Urletul de bucurie al lui Montalbano îl înspăimântă pe interlocutorul său.

   - Dom` comisar? Alo, domn` comisar? Oh, Doamne, ce s-a-ntâmplat? Dom` comisar, vi s-a făcut rău?

11

   Proaspăt și surâzător, îmbrăcat la patru ace și învăluit într-un nor de apă de colonie, Montalbano se prezentă la 7 dimineața fix la ușa domnului Francesco Lacommare, directorul executiv al supermarketului lui Ingrassia, care-l întâmpină în chiloți, cu un pahar de lapte în mână și cu o expresie legitimă de stupoare pe chip.

   - Ce făcui? îl iscodi directorul, albindu-se la față când îl recunoscu.

   - Două întrebări ușurele am de pus, după care-mi iau tălpășița. Înainte însă, tre` să vă previn căt se poate de serios: discuția asta rămâne-ntre noi doi. Ca să fiu mai explicit: dacă vă pune păcatu` să vorbiți cu vreunu` - chiar și cu patronu` `mneavoastră - eu găsesc o scuză oarecare și vă arunc la beci cât ai bate din palme. Și nu glumesc, puteți pune mâna-n foc c-așa o să fac.

   În timp ce Lacommare, rămas brusc fără aer, era ocupat cu tentativa de a-și recăpăta suflul, din casă irumpse o voce feminină ascuțită, sfredelitoare:

   - Ciccino, da` cin` te caută la ora aiasta?

   - Ni`ca, tu, Carmilina, nu-i ni`ca, du-te de dormi, o asigură Lacommare, trăgând ușa după el li adresându-se apoi lui Montalbano: Dom` comisar, vă deranjează dacă stăm de vorbă ici, pe palier? Deasupra, la ultimu` etaj, nu-i nimenea, îi gol, nu-i pericol s-audă cineva ce vorbim.

    - Spuneți-mi, care sunt firmele din Catania de la care vă aprovizonați?

   - Luăm marfă de la Tre și de la Brancato.

   - Aveți și un calendar de aprovizionare cu marfă de la ei?

   - O dată pe săptămână de la Tre, o dată pe lună de la Brancato. Făcurăm înțelegere cu celelalte supermarketuri care se aprovizionează de la aceiași angrosiști ca noi.

   - Perfect. Prin urmare, din câte înțeleg, Brancato încarcă ochi un camion cu marfă și-l trimite să facă turul supermarketurilor. Acum, în lanțul acesta, voi care verigă sunteți? Sau, ca să mă înțelegeți mai bine...

   - Pricepui ce vreți să spuneți, dom` comisar. Camionul pleacă de la Catania, parcurge toată provincia Caltanissetta, pe urmă Trapani și abia la urmă ajunge în provincia Montelusa. Noi, la Vigata, suntem aprovizionați ultimii: de la noi camionul se-ntoarce la Catania gol.

   - O ultimă întrebare. Marfa pe care hoții mai întâi au sustras-o, apoi au părăsit-o la vedere...

   - Apăi, sunteți tare inteligent, dom` comisar, zău așa!

   - Recunosc că și dumneavoastră, de vreme ce-mi răspundeți înainte să termin de pus întrebarea.

   - Adevăru-i că ăsta-i și motivu` pentru care de la o vreme nu mai pun geană pe geană noaptea. Așadar, în ziua aceea, marfa de la Brancato ne-a fost livrată anticipat: ne pomenirăm cu camionul seara, când ne pregăteam de închidere, deși îl așteptam abia a doua zi dimineața. Șoferu` ne spuse că la un supermarket din Trapani găsise obloanele trase - închis pe motiv de doliu, îmi pare - și prin urmare se hotărâse să termine mai devreme. Atunci, domnu` Ingrassia dădu ordin să se descarce marfa ca să fie camionul eliberat, după care controlă lista cu mărfuri și etichetele. Atât, n-a vrut să fie despachetată marfa - zicea că se făcuse târziu, da` de fapt nu voia să plătească ore suplimentare. Urma să se despacheteze totul a doua zi dimineața. După câteva ceasuri însă, a avut loc jaful. Acu`, vin eu și-ntreb: oare cine să-i fi anunțat așa de repede pe hoți că marfa sosise înainte de vreme?

   Lacommare părea fermecat de propriul raționament. Montalbano se hotărî să joace rolul cârcotașului: directorul nu trebuia să se apropie prea mult de adevăr, altminteri putea provoca necazuri serioase pentru foarte multă lume. În plus, comisarului îi era limpede că directorul era complet străin de matrapazlâcurile lui Ingrassia.

   - Nu-i obligatoriu ca aceste două aspecte să aibă legătură. Se prea poate ca hoții să fi venit să fure ceea ce se găsea deja în depozit, găsind în schimb marfă proaspăt adusă.

   - În regulă, da` atunci de ce au lăsat baltă toată marfa?

   Aici era tot chichirezu` - recunoscu în gând Montalbano. O vreme, ezită dacă să dea sau nu un răspuns care să-i satisfacă lui Lacommare curiozitatea.

   - D-apăi fir-ar ea să fie de treabă, cine-mi tot freacă ridică la ora aiasta? se auzi din nou, acum înfuriată rău, vocea feminină din casă.

   Se vede treaba că doamna Lacommare era o femei cu un auz tare sensibil - gând Montalbano. Profită de ocazie ca să se retragă: aflase ce-l interesa.

   - Omagiile mele gentilei dumneavoastră consoarte, îi spuse celuilalt, începând să coboare treptele.

   Ajuns jos, se răzgândi, făcu stânga-mprejur și zbură-n sus pe scări, sunând din nou la ușă.

   - Tot `mneavoastră?

   Lacommare își băuse laptele, însă de prezentat, tot în chiloți se prezentase la ușă.

   - Uitasem o treabă, îmi cer scuze. Sunteți sigur că, după ce a descărcat marfa, camionul a plecat spre Catania gol?

   - Apăi eu n-am zis așa ceva. Or mai rămasără cam vreo cincișpe cutii mari: soferu-mi zise că erau pentru supermarketul din Trapani unde găsise închis.

   - Da` se poate ști, futu-i și iar futu-i, ce-i trămbăleala aiasta la ușa mea dis-de-dimineață?! urlă de după ușă doamna Carmilina.

   Montalbano o tuli pe scări fără să mai salute.

   - Cred că am înțeles cu suficient de bună aproximare pe ce cale ajungeau armele la peșteră. O să vă rog să mă urmăriți cu atenție, domnul chestor. Așadar, într-un fel sau altul - asta mai rămâne încă de descoperit - armele ajuns din străinătate la firma Brancato din Catania, care le depozitează ambalate în cutii mari, sigilate și cu numele societății imprimat pe ele, ca și cum ar fi vorba despre aparatură electrocasnică destinată supermarketurilor. În ziua stabilită pentru livrarea mărfii, cei de la Brancato încarcă cutiile cu armament în același camion cu aparatura electrocasnică ce urmează să fie distribuită în provincie. Undeva, pe porțiunea de drum dintre Catania și Caltanissetta, camionul este înlocuit - ca măsură de precauție - cu un altul furat: în cazul în care armele sunt descoperite pe drum, firma Brancato poate susține că nu are nicio legătură cu ele, camionul nefiind al lor și, prin urmare, putându-se declara ei înșiși victime. Camionul furat își începe periplul, lăsând cutiile, să le spunem așa, curate la diferitele supermarketuri cu care Brancati are contract de aprovizionare cu marfă, pentru ca în cele din urmă să se îndrepte spre Vigata. Înainte de a ajunge însă, se oprește în toiul nopții la crasticeddru și descarcă armele în peșteră. Dimineața devreme - după cum mi-a mărturisit directorul Lacommare - livrează ultimele cutii cu marfă la supermarketul lui Ingrassia, plecând apoi spre Catania. Pe drum însă, camionul furat este înlocuit cu cel autentic, aflat în proprietarea firmei, care intră pe poarta depozitului ca și cum s-ar întoarce din turul de livrare a mărfii. Se prea poate ca, de fiecare dată, cineva să falsifice kilometrajul de la bord. Trebuie să vă spun că povestea aceasta durează de nu mai mult de 3 ani: Jacomuzzi a estimat că de atunci datează reamenajarea interioară a peșterii.

   - Explicațiile dumitale, spuse chestorul, privind procedura de transport al armelor se potrivesc ca unse. Cu toate acestea, nu reușesc încă să înțeleg rostul jafului regizat de la supermaket.

   - Acolo s-a acționat în situație de necesitate. Vă amintiți de schimbul acela de focuri dintre o patrulă de carabinieri și 3 răufăcători survenit undeva, în plin câmp lângă Santa Lucia? Unul din carabinieri a fost rănit atunci.

   - Da, îmi amintesc, însă nu văd legătura.

   - Posturile locale de radio au difuzat informația în jurul orei 9 seara, chiar în timp ce camionul nostru se afla în drum spre u crasticeddru. Santa Lucia se află la numai 2-3 kilometri de peșteră. Contrabandiștii noștri au auzit, probabil, știrea la radio și au hotărât să nu riște să fie găsiți de vreo patrulă - iar în seara cu pricina, prin părțile acelea au existat multe patrule, credeți-mă - într-un loc pustiu cum este u crasitceddru. Așa că, au decis să-și continue drumul spre Vigata. Riscau, desigur, să fie opriți la filtrele de pe șosea, însă acesta era răul cel mai mic, șansele de a scăpa basma curată fiind mult mai mari. De altfel, chiar așa au stat lucrurile. În consecință, ajung la supermarket mult mai devreme decât prevedea orarul și inventează povestea cu magazinul din Trapani găsit închis. Ingrassia, avertizat din timp asupra situației neprevăzute, descarcă marfa, iar camionul simulează că se întoarce la Catania. Duce încă în benă cutiile cu arme, acele cutii despre care directorul Lacommare crede că erau destinate supermarketului din Trapani. Camionul rămâne ascuns o vreme în apropiere de Vigata, fie pe vreuna din proprietățile lui Ingrassia, fie ale altui complice.

   - Revin totuși cu întrebarea: de ce a fost nevoie să fie simulat un jaf? De acolo de unde l-au ascuns, camionul putea foarte bine să se îndrepte spre peșteră, fără să mai fie nevoie să treacă prin Vigata.

   - Vă contrazic, trebuia s-o facă. În cazul în care ar fi fost oprit în trafic de carabinieri, de Garda de Finanțe și de cine mai vreți dumneavoastră și găsit cu 15 cutii la bord fără actele de însoțire a mărfii, camionul ar fi trezit suspiciuni, cutiile ar fi fost deschise și ar fi urmat dezastrul. Prin urmare, contrabandiștilor le era absolut necesar să pună din nou mâna pe cutiile descărcate de Ingrassia, care, de altfel, le interzisese în mod expres oamenilor săi să le desfacă.

   - Încep să înțeleg. La un moment dat, noaptea, camionul revine la supermarket. Paznicul nu este în măsură să recunoască oamenii sau camionul, încă nu intrase în schimb la ora când marfa fusese descărcată. Contrabandiștii încarcă la loc cutiile nedesfăcute, pornesc spre u crasticeddru, descarcă armele, se întorc la Vigata, abandonează camionul în parcarea stației de benzină și gata, jocurile sunt făcute. Scuză-mă totuși că te întreb: de ce n-au scăpat pur și simplu de marfă, continuându-și apoi drumul spre Catania?

   - Aici intervine acea tușă de geniu a celor care au pus totul la cale: lăsând marfa furată undeva, la vedere, ca să poată fi găsită cu ușurință, indivizii pun de la bun început ancheta poliției pe o pistă greșită. În mod automat, noi ajungem să presupunem că la mijloc este vorba despre un sgarro, o amenințare sau un avertisment pentru o taxă de protecție neplătită. Cu alte cuvinte, suntem obligați să investigăm la un nivel mult mai jos, să credem că este vorba despre o infracțiune oarecare, dintre acelea care, din păcate, sunt la ordinea zilei aici, prin părțile noastre. De partea lui, Ingrassia își interpretează perfect partitura, servindu-ne povestea absurdă a unui renghi, cum îi zice el.

   - Genial, într-adevăr, observă chestorul.

   - Da, încă atunci când cauți cu cap, este imposibil să nu descoperi o eroare, o scăpare, ceva. În cazul nostru, de exemplu, contrabandiștii n-au observat că acolo, în peșteră, o bucată de carton a căzut sub scândurile care țineau loc de podea.

   - Exact, îngână inspectorul cu o expresie meditativă pe chip.

   Apoi, ca și cum ar fi vorbit cu sine însuși, continuă:

   - Chiar mă întrebam: ce-or fi făcut ei cu toate cutiile acelea goale?

   Băait de zahăr chestorul, nimic de zis, însă uneori se poticnea cu înverșunarea în câte un amănunt de genul acela, fără nicio importanță - își zise Montalbano în gând. Apoi, cu voce tare:

   - Probabil că le-au încărcat în vreo mașină și le-au dat foc undeva, pe câmp. Căci acolo, la crasticeddru așteptau cel puțin două mașini de-ale unor complici: de exemplu, de o mașină a fost nevoie ca să-l ia pe șoferul camionului din parcarea unde a abandonat marfa.

   - Prin urmare, dacă n-ar fi fost bucata aceea de carton, n-am fi aflat nimic din toate astea, nu-i așa? concluzionă chestorul.

   - Păi, sincer vorbind, lucrurile nu stau chiar așa, spuse Montalbano. Eu, de exemplu, urmăream o altă pistă, care m-ar fi condus inevitabil la aceleași concluzii. Vedeți dumneavoastră, au fost obligați să ucidă un biet bătrânel.

   Chestorul tresări violent, apoi se înfurie.

   - O crimă? Și cum se face, mă rog frumos, că mie nu mi-a spus nimeni nimic?

   - Pentru că au făcut în așa fel încât să pară un accident. Abia alaltăseară am avut confirmarea că mașina bătrânului avusese cablurile de frână tăiate.

   - Lui Jacomuzzi i-ai spus?

   - Pentru numele lui Dumnezeu, nu! Jacomuzzi e un tip dintr-o bucată, simpatic-foc și foarte competent, însă dacă l-aș fi implicat în anchetă ar fi fost ca și cum aș fi dat anunț la ziar.

   - Într-una din zilele astea trebuie să-i trag un perdaf de-o să mă țină minte lui dom` Jacomuzzi al nostru, o să-i smulg firele de păr unul câte unul, spuse chestorul oftând. Hai, povestește-mi tot, ușurel și pe rând.

   Montalbano îi expuse amănunțit cazul lui cavaliere Misuraca și conținutul scrisorii pe care aceste i-o trimisese înainte să moară.

   - L-au omorât degeaba, concluzionă comisarul. Asasinii nu știau că, între timp, îmi transmisese în scris tot ce știa.

   - Explică-mi totuși ce motiv ar fi avut Ingrassia să stea pitit în apropierea propriului supermarket în vreme ce ceilalți simulau jaful - înțeleg că așa au stat lucrurile, dacă ar fi să luăm de bună mărturia lui Misuraca.

   - Pentru că, în cazul vreunui alt incident neprevăzut - știu eu, o vizită inoportună, de exemplu - el ar fi apărut ca din senin, spunând că acțiunea era cât se poate de legală, că el însuși dăduse ordin ca marfa să fie încărcată la loc în camion și trimisă înapoi celor de la Brancati, care, chipurile, greșiseră buletinul de expediție.

   - Și cu paznicul de noapte din congelator cum ar fi scos-o la capăt?

   - Nu constituia o problemă. L-ar fi făcut dispărut.

   - În concluzie, cum acționăm? se interesă chestorul după o scurtă pauză.

   - Tano Grecu` ne-a cadorisit - chiar așa, fără să ne dea vreun nume - cu o pradă de talie mare, începu Montalbano. Eu zic că n-ar trebui s-o irosim: dacă lucrăm cu cap, am putea pune mâna pe o afacere de zile mari. Însă trebuie să fim foarte precauți. Dacă-i arestăm pe Ingrassia și pe încă vreo 2-3 de la Brancato, nu ne alegem cu nimic. Important este să ajungem la peștii cei mari.

   - Sunt cu totul de acord, spuse chestorul. Chiar acum îi avertizez pe cei de la Catania să țină sub strictă supraveh...

   Se întrerupse brusc, cu o grimasă de om suferind: își amintise de cârtițele din poliție. Din cauza celei de la Palermo, Tano Grecu` era acum mort. Se putea foarte bine să existe o alta și la Catania.

   - O luăm pas cu pas, hotărî. Deocamdată, îl ținem numai pe Ingrassia sub control.

   - În cazul acesta, eu aș trage o fugă la judecător, pentru autorizațiile de rigoare, îl informă comisarul.

   Ajunsese deja la ușă, când chestorul îl chemă înapoi.

   - Ascultă, soția mea se simte mult mai bine. Ce-ai zice să treci pe la noi sâmbătă seară? La urma urmelor, avem multe de discutat.

   Pe judecătorul Lo Bianco îl găsi într-o bună dispoziție cu totul neobișnuită, cu ochii strălucindu-i de bucurie.

   - Ce bine arătați astăzi, observă cu voce tare comisarul, nereușind să se abțină.

   - Eh, da, eh, da. Într-adevăr, sunt foarte mulțumit.

   Apoi se uită suspicios în jur și, luându-și un aer conspirativ, se întinse spre Montalbano, spunându-i cu voce joasă:

   - Știi că Rinaldo avea 6 degete la mâna dreaptă?

   Pe moment, Montalbano încremeni. În clipa următoare însă, își aminti că, de câțiva ani, judecătorul se dedicase trup și suflet încropirii unei voluminoase biografii - „Viața și faptele lui Rinalod și Antonio Lo Bianco, maeștri jurați ai Universității Girgenti, pe vremea regelui Martin cel Tânăr (1402-1409)” - nutrind convingerea că personajele cu pricina fuseseră predecesorii săi.

   - Nu se poate, chiar așa? făcu Montalbano, simulând o stupefacție încărcată de veselie (era mult mai bine pentru el dacă-i cânta judecătorului în strună).

   - Da, domnule. Șase degete la mâna dreaptă, închipuiește-ți!

   Îi relată judecătorului întreaga poveste cu traficul de arme și cu asasinarea lui Misuraca. Apoi îi explică pe îndelete la ce strategie se gândise și-i ceru să autorizeze punerea sub control a telefoanelor lui Ingrassia.

   - Cum să nu, imediat, spuse Lo Bianco.

   În alte împrejurări, s-ar fi arătat sceptic, ar fi pus bețe-n roate, ar fi prevestit necazuri: de data aceasta însă, fericit de descoperirea mâinii cu 6 degete a lui Rinaldo, i-ar fi eliberat lui Montalbano nu numai autorizație de ascultat telefoane, ci chiar una de tortură, de tras în țeapă sau de ardere pe rug.

   Se duse acasă: își trase slipul pe el și-și îngădui o partidă lungă de înot în mare, apoi se întoarse, se șterse cu un prosop, renunță să se îmbrace la loc; frigiderul era gol, însă în cuptor tronau 4 porții uriașe de parte alla `ncasciata - un fel de mâncare ce i-ar fi desfătat până și pe zeii Olimpului; înfulecă 2 porții, puse tava la loc în cuptor, fixă ceasul deșteptător, dormi dus preț de o oră, se trezi, intră sub duș, se îmbrăcă cu aceiași blugi și aceeași cămașă asudată de dimineață și se întoarse la comisariat.

   Fazio, Germana și Galluzzo îl așteptau îmbrăcați ca vai de ei: de cum îl văzură, puseră mâna pe lopeți, târnăcoape și săpăligi, și, agitându-le în aer, intonară în cor vechiul imn proletar:

   - E ora! E ora! La terra a chi lavora!*

   *A sosit vremea! A sosit vremea! Pământul celor ce-l muncesc!

   - Boi cu țâțe, asta sunteți! comentă Montalbano.

   La crasticeddru, chiar la intrarea în peșteră îi așteptau Prestia, cumnatul jurnalist al lui Galluzzo, și un operator care adusese cu el două reflectoare de putere mare, pe baterii.

   Montalbano îi aruncă o căutătură încruntată lui Galluzzo.

   - Știți - se dezvinovăți acesta, îmbujorându-se brusc - mă gândii că de vreme ce data trecută ne dară-ți pirmisiunea...

   - Bine, bine, i-o tăie scurt comisarul.

   Intrară cu toții în peșteră: Montalbano le arătă zona din perete care-l interesa, iar Fazio, Germana și Galluzzo se puseră pe treabă; trudiră din greu să scoată pietrele din zid - parcă fuseseră sudate între ele, atât de compactă era lucrarea - schimbați din când în când de comisar, de Prestia și de operator. În cele din urmă, după 3 ore de muncă, zidul fusese înlăturat. Așa cum prevestise Balassone, în fața lor se deschidea un coridor strâmt, dincolo de care trona o beznă adâncă.

   - Du-te tu, îi spuse Montalbano lui Fazio.

   Agentul înșfăcă lanterna și, târându-se pe burtă, se făcu nevăzut pe gura galeriei.

   Câteva secunde mai târziu, îi auziră cu toții strigătul de uluială:

   - Oh, Doamne! Dom` comisar, veniți de vedeți!

   - Voi intrați numai când vă chem eu, s-a-nțeles? le spuse Montalbano celorlalți, adresându-se în primul rând jurnalistului, care în clipa când auzise strigătul lui Gazio, zvâcnise de pe loc, gata să se arunce pe burtă și să se târască pe urmele agentului.

   Coridorul nu măsura mai mult decât lungimea corpului comisarului: prin urmare, în câteva secunde se afla de partea cealaltă, luându-i lanterna din mâni lui Fazio.

   Cea de-a doua sală a peșterii era mai mică decât prima, însă se simțea de la bun început că era perfect uscată. Pe jos, chiar în mijlocul încăperii, stătea întins un covor. În stânga covorului, un bol. În dreptul bolului, dar în dreapta covorului, o amorfă. Închizând un triunghi răsturnat, în partea inferioară a covorului trona un câine ciobănesc de teracotă, în mărime naturală. Pe covor, cu pielea uscată ca de pergament, așa cum Montalbano mai văzuse doar în filmele de groază, două trupuri îmbrățișate.

   Comisarul simți că rămăsese brusc fără aer, incapabil să scoată vreun sunet. Fără să vrea, își aminti de cei doi copilandri pe care-i surprinsese făcând dragoste în peșteră.

   De tăcerea lui profitară cei din prima sală care, nerezistând tentației, se strecurară prin galerie unul câte unul. Lumina reflectoarelor irumpse brusc în intimitatea micului sanctuar, iar operatorul începu să filmeze cu frenezie. Nimeni nu îndrăznea să scoată vreun cuvânt.

   Montalbano păru să-și fi revenit cel dintâi din starea de uluială.

   - Anunță Criminalistica, pe judecător și pe doctorul Pasquano, spuse.

   Însă nici Fazio, nici ceilalți nu înțeleseră cui îi fusese adresat ordinul.

   Montalbano continua să privească scena vrăjit, speriat că un simplu gest, oricât de neînsemnat, l-ar fi putut trezi din reveria de basm care-i fusese dat s-o trăiască.

12

   Smulgându-se brusc din vrajă, Montalbano prinse să se răstească la ceilalți, ordonându-le să rămână lipiți de pereții sălii, să nu se miște, să nu calce pe pardoseala acoperită cu un strat foarte subțire, roșiatic, de nisip fin - care, de altfel, se găsea din belșug și pe pereți.

   Montalbano își amintea cu certitudine că în prima sală nu găsise nici urmă din acel nisip, care, cel mai probabil, împiedicase intrarea în putrefacție a cadavrelor - un bărbat și o femeie, de vârste imposibil de stabilit la prima vedere (că erau totuși de sex diferit, comisarul dedusese, bineînțeles, din conformația corpurilor, și nu după accesoriile lor sexuale, care se volatizaseră, măcinate de un proces natural implacabil). Bărbatul stătea pe o parte, cu brațul aproape penetrând pieptul femeii, care stătea întinsă cu fața în sus.

   Da, erau îmbrățișați și îmbrățișați aveau să rămână pe vecie: de altfel, ceea ce odată fusese carnea bărbatului era acum lipită, contopită, cu carnea ei. De fapt, nu - își spuse Montalbano - n-aveau să rămână așa pe vecie, pentru că doctorul Pasquano urma să-i despartă cât de curând. De sub pielea încrețită, ca de pergament, se ițea albul oaselor. Cei doi păreau că râd: secând, buzele se retrăseseră, modelându-se pe osatura feței și lăsând vederii întreaga dantură.

   La capul bărbatului, bolul conținând mărunțișuri cu forme rotunjite; la capul femeii, în schimb, o amorfă din lut, dintre acelea pe care, pe vremuri, țăranii le luau cu el la caâmp ca să păstreze apa de băut proaspătă. La picioarele perechii, câinele de teracotă.

   Înaltă cam de 1 metru, statueta își păstra încă intacte culorile - cenușiu cu alb. Meșterul artizan avusese ideea să reprezinte animalul așezat pe labele din spate și cu cele din față ridige, încordate; gura pe jumătate deschisă lăsa vederii limba roșiatică, iar ochii păreau atenți, sfredelitori: una peste alta, un câine în poziție de veghe. Ici-colo, prin găurile covorului mâncat de vreme se vedea nisipul de pe pardoseală; se putea însă foarte bine - își spuse Montalbano - să fi fost rosături mai vechi, ori poate că așa se prezenta covorul când fusese așternut acolo.

   - Toată lumea afară! strigă el în clipa următoare.

   Apoi, întorcându-se spre Prestia și operatorul său, adăugă:

   - Voi, de colo, stingeți imediat reflectoarele!

   Înțelese că simpla lor prezență și, mai ales, căldura luminii reflectoarelor produsese deja suficiente stricăciuni. Rămase singur în sala mormântului.

   Luminând locul cu fasciculul lanternei, cercetă cu luare aminte conținutul bolului: obiectele rotunjite nu erau altceva decât monede metalice, atinse pe margini de rugină. Prinzând-o delicat, cu două degete, o luă pe cea care i se păru mai bine conservată, privind-o de aproape: era o monedă de 20 de centime emisă în anul 1941 - pe avers, chipul regelui Vittorio Emanuele al III-lea, iar pe revers, un profil feminin ducând fascia lictorilor.

   Îndreptând fasciculul lanternei spre capul mortului, observă că osul tâmplei îi era spart. Avea prea multă experiență ca să nu-și dea seama că rana fusese făcută cu o armă de foc: bărbatul fie se sinucisese, fie fusese împușcat. Totuși, dacă se sinucisese, unde era arma? Pe corpul femeii, în schimb, nicio urmă de moarte violentă. Rămase o vreme pe gânduri: cum se făcea că, deși erau dezbrăcați, în peșteră nu era nicio urmă de veșminte? Ce putea să însemne asta?

   Lumina lanternei se stinse brusc, fără ca mai întâi să pălească sau să pâlpâie, ca toate lanternele: rămăsese fără baterie. Orbit pe moment, Montalbano nu izbuti să se orienteze în spațiu. Ca să evite alte stricăciuni, se așeză pe nisipul pardoseli, așteptând ca ochii să i se obișnuiască cu întunericul: desigur, în scurt timp avea să zărească pâlpâiri de lumină prin culoarul de trecere.

   Însă cele câteva secunde de beznă și liniște absolute îi fură suficiente ca să perceapă un iz cu totul neobișnuit, dar pe care era sigur că-l mai simțise și altcândva. Se sili să-și amintească unde, deși era destul de probabil ca descoperirea să nu aibă niciun fel de importanță.

   Cum încă de pe vremea copilăriei obișnuia să-și imagineze că fiecare miros avea propria sa culoare, își spuse că izul abia detectat era de culoare verde-închis. Făcând apoi asocieri mentale, își aminti și unde îl percepuse prima dată: la Cairo, pe unul din coridoarele piramidei lui Keops unde accesul vizitatorilor era interzis, dar pe care le reușise să-l străbată, cu ajutorul unui coleg egiptean cu care se împrietenise.

   În secunda următoare, se simți un om bicisnic, un om de nimic, fără nimic sfânt în el. Cu o zi în urmă, când îi surprinsese pe cei doi copilandri iubindu-se în peșteră, profanase însăși viața; acum, în fața celor două corpuri care ar fi trebuit să rămână pe vecie ferecate și neștiute de nimeni în îmbrățișarea lor, izbutise să profaneze moartea.

   Probabil că datorită acestui sentiment de vinovăție, Montalbano refuză la participe la prelevarea de probe efectuată de oamenii lui Jacomuzzi de la Criminalistică și de doctorul Pasquano, legistul.

   Așezat pe lespedea care ținuse loc de poartă a depozitului de arme, comisarul tocmai terminase de fumat a cincea țigară, când se auzi strigat de doctorul Pasquano: părea foarte agitat.

   - Apăi, judele pe unde umblă?

   - Pe mine vă găsirăți să mă-ntrebați?

   - Dacă n-apare repede, se alege prafu` de toată muncușoara noastră. Trebuie să duc imediat cadavrele la Montelusa, să le depozitez la rece, pentru că se descompun văzând cu ochii. Ce fac eu acum?

   - Stați colea, cu mine, să fumați o țigară, încercă să-l îmbuneze Montalbano.

   Judecătorul Lo Bianco sosi peste un sfert de oră, când comisarul mai dăduse gata nu una, ci două țigări.

   Lo Bianco cercetă cu o privire distrată scena din peșteră și, convingându-se că morții nu datau din epoca regelui Martin cel Tânăr, i se adresă legistului pe un ton grăbit:

   - Faceți ce credeți de cuviință, la urma urmei nu-i o chestiune de actualitate.

   Perspectiva din care Televigata prezentă știrea îl lăsă fără replică.

   Chiar în deschiderea telejurnalului de la 8 și jumătate seara, pe ecran se iți mutra emoționată a lui Presia, care anunța o adevărată bombă de presă, datorată - zise el - „uneia dintre acele sclipiri geniale de intuiție care fac din comisarul Salvo Montalbano din Vigata un persoanj probabil unic în panoplia detectivilor din insula noastră și, de ce nu, din întreaga Italie”. Continuă amintind că aceluiași comisar i se datorau dramatica arestare a urmăritului general Tano Grecu`, sângerosul boss mafiot, precum și descoperirea depozitului secret de arme din peștera de la crasticeddru.

   Din regie se difuză apoi o secvență de la conferința de presă organizată după arestarea lui Tano, în care un individ cam tontălău în gângav - identificat după nume și funcție drept comisarul Montalbano - izbutea cu greu să lege cuvintele. Imaginea se întoarse apoi să-l focalizeze pe Prestia, care le povesti telespectatorilor cum insistase extraordinarul detectiv din Vigata să continue cercetarea peșterii, convins că dincolo de sala depozitului de arme mai exista și o a doua încăpere.

   - Cât despre mine - spune Prestia - încrezător în intuiția sclipitoare a comisarului, l-am urmat împreună cu operatorul nostru Schiriro Gerlando, punându-i la dispoziție întreaga asistență tehnică necesară.

   Ajuns aici, Prestia, luându-și o mină misterioasă, emise o teorie surprinzătoare: să fi fost dotata oare comisarul nostru cu puteri paranormale? Ce altfel l-ar fi putut face să creadă că dincolo de pietrele înnegrite de vreme se ascundea o tragedie imemorială? Nu cumva comisarul nostru dispunea de vedere cu raze X, asemenea lui Superman?

   Auzind această ultimă întrebare, Montalbano - care urmărea emisiunea de acasă, încercând între timp să dibuiască o pereche de chiloți curați („Și totuși, trebuie să fie pe undeva, pe aici, lua-i-ar gaia!”) - își pierdu răbdarea și-l înjură pe Prestia de mamă.

   În timp ce pe ecran prinseră să se deruleze impresionantele imagini ale cadavrelor din grotă, Prestia își expuse cu convingere propria teză asupra senzaționalei descoperiri.

   Trecând cu vederea gaura din tâmpla bărbatului, vorbi despre o moarte din iubire. În opinia lui, cei doi iubiți, persecutați de propriile familii pentru sentimentele lor pătimașe, se refugiaseră în peșteră, zidiseră pasajul de trecere dintre cele două săli și, lipsiți de hrană, rămăseseră înăuntru să moară de foame. Luaseră cu ei în ascunzătoare un covor vechi și o amorfă cu apă, apoi își așteptaseră, îmbrățișați, moarte. Despre bolul plin cu monede nu suflă o vorbuliță măcar: nu se potrivea cu tabloul pe care-l zugrăvea pentru telespectatori.

   - Cei doi, continuă Presita, nu fuseseră identificați, căci povestea trebuie să se fi petrecut cu mai mult de 50 de ani în urmă.

   Apoi, pe ecran își făcu apariția alt crainic, care începu să enumere celelalte evenimente de peste zi: o copilă de 6 ani violată și omorâtă cu pietre de unchiul dinspre tată, un cadavru descoperit într-o fântână, un schimb de focuri la Merfi soldat cu 3 morți și 4 răniți, un muncitor decedat la locul de muncă, un dentist dispărut fără urmă, un negustor strâns cu ușa de cămătari care se sinucisese, un consilier comunal din Montevergine arestat pentru extorcare și mită, președintele consiliului regional care își luase viața după ce fusese acuzat de deținere de bunuri ilicite, un cadavru descoperit în mare care...

   În fața televizorului, Montalbano căzu într-un somn adânc.

   - Alo, Salvo? Gege mi-s. Lasă-mă să zic ce am de zis, nu mă-ntrerupe cu bășcălelile tale. Tre` mort-copt să te văz, am o treabă să-ți spun.

   - Bine, Gege. La noaptea, dacă vrei.

   - Apăi, nu, că nu mi-s la Vigata, la Trapani mi-s.

   - Ș-apăi atunci, când?

   - Azi ce zi avem?

   - Joi.

   - Îți vine bine sâmbătă? Tot acolo, la locu` știut.

   - Uite ce-i, Gege, sâmbătă seară îs invitat la cineva la masă, da` de venit, viu. Dacă vezi că întârzii, tu să m-aștepți, n-o lua din loc.

   Telefonul lui Gege - care după voce-i păruse suficient de îngrijorat încât să n-aibă chef de glume - îl trezise taman la timp. Se făcuse ora 10 seara, numai bine să schimbe canalul pe Retelibera.

   Nicolo Zito - o mutră de om inteligent, da` roșu și la păr, și- gândire - deschise buletinul de știri cu informația despre moartea unui muncitor din Fela, prăjit de viu în urma exploziei unei butelii de gaz. Continuă enumerând alte exemple de accidente de muncă, vrând astfel să demonstreze că tuturor patronilor - sau, cel puțin, la 90% din ei - li se rupea în paișpe de normele de siguranța muncii. Trecu apoi la arestarea unor funcționari publici acuzați de diverse malversațiuni, profitând de ocazie să le amintească telespectatorilor că toate guvernele în funcție încercaseră în van să introducă tot felul de legi care să împiedice curățarea țării de corupți.

   Al treilea subiect abordat se referea la sinuciderea negustorului sufocat de datoriile pe care le avea la un zaraf, pretext excelent pentru Zito să proclame prevederile legale instituite de guvernul în exercițiu cu privire la cămătărie ca fiind inadecvate. De ce - se întrebă el retoric - cei ce investigau această plagă a societății făceau separație netă între cămătărie și mafie? Oare nu era și cămătăria o metodă de spălare a banilor?

   În cele din urmă, Zito abordă subiectul celor două cadavre descoperite în peșteră, însă o făcu dintr-o perspectivă cu totul aparte, polemizând indirect cu Prestia și Televigata pentru interpretarea pe care televiziunea concurentă o dăduse cazului.

   Pe vremuri - spuse el - se zicea că religia este opiul popoarelor; ei bine, astăzi s-ar putea spune că adevăratul opiu al societății este televiziunea. De exemplu: cum era oare cu putință să-și aroge cineva dreptul de a prezenta descoperirea cu pricina drept o sinucidere disperată a doi îndrăgostiți persecutați de propriile familii? Ce elemente îl autorizau pe un oarecare să susțină o asemenea teorie? Cei doi fuseseră găsiți goi pușcă: dacă fusese sinucidere, atunci unde le dispăruseră hainele? În ascunzătoare nu s-a găsit nicio armă. Prin urmare, cum să se fi sinucis? Prin înfometare? Să fim serioși! Pe urmă, de ce avea bărbatul la cap un bol plin de monede - scoase în prezent din circulație, dar cât se poate de valabile în momentul morții celor doi? Ca să-i plătească cumva birul lui Charon, luntrașul Styxului?

   Adevărul era - continuă Zito - că se dorea mușamalizarea unei crime evidente, prin transformarea acesteia într-o sinucidere cu iz romantic. Iar acum, în vremurile acestea atât de întunecate, pândite la orizont de nori negri, se dă publicității o astfel de poveste doar pentru a droga opinia publică, pentru a-i abate atenția de la problemele grave către o nouă versiune a tragediei lui Romeo și a Julietei, gândită însă de un scenarist de telenovele.

   - Amore, Livia sunt. Voiam să-ți spun că am rezervat biletele de avion. Avem zbor de la aeroportul Fiumicino, prin urmare, mai trebuie doar ca tu să-ți cumperi bilet de la Palermo la Roma. La fel și eu, de aici, de la Genova. Ne întâlnim la aeroport și ne îmbarcăm împreună.

   - Îhî.

   - Să știi că am rezervat și camera de hotel. O prietenă de-a mea care a fost acolo mi-a spus că hotelul este foarte frumos, fără a fi însă opulent. Cred c-o să-ți placă.

   - Îhî.

   - Mai sunt 15 zile și plecăm. Ah, dac-ai ști ce fericită sunt! Număr zilele, ba chiar număr și orele care au mai rămas.

   - Îhî.

   - Salvo, ce ai?

   - N-am ni`ca. Ce să am?

   - Nu-mi pari deloc încântat.

   - Da` de unde? Ce tot spui acolo, Livia?

   - Uite ce-i, Salvo, dacă dai de fund înapoi în ultimul moment, ca de obicei, plec de una singură, să știi!

   - Ei hai, zău așa!

   - Îmi spui și mie ce-i cu tine?

   - Ni`ca, Dormeam, atâta tot.

   - Domnul comisar Montalbano? Bună seara. Sunt directorul Burgio.

   - Bună seara. Spuneți, vă ascult.

   - Îmi cer mii de scuze că vă deranjez acasă. Știți, tocmai am văzut la televizor știrea despre descoperirea celor două cadavre.

   - Adică ați fi în măsură să le identificați?

   - A, nu. V-am sunat în legătură cu un amănunt care la televizor s-a pomenit doar în fugă, dar care dumneavoastră s-ar putea să vi se pară interesant. Mă refer la câinele de teracotă. Dacă nu aveți nimic împotrivă, aș trece mâine-dimineață pe la comisariat, însă vreau să-l aduc cu mine și pe ragionere Burruano. Îl cunoașteți?

   - Da, din vedere. La ora 10 vă convine?

   - Aici, hotărî Livia. Aici, în locul ăsta vreau s-o facem , și vreau s-o facem acum, în clipa asta.

   Se găseau într-un fel de parc cu copaci foarte deși. La piciorele lor, de jur împrejur, sute și sute de melci din specii dintre cele mai diverse.

   - Totuși, de ce tocmai aici? Hai să ne întoarcem la mașină, suntem la 5 minute de casă. Pe aici poate trece oricând cineva.

   - Nu comenta, ticălos bătrân ce ești, rosti Livia, prinzându-l de curea și încercând apoi stângaci să i-o desfacă.

   - Lasă-mă pe mine.

   O clipă mai târziu, Livia era gata dezbrăcată, în vreme ce el se chinuia încă cu pantalonii.

   „Carevasăzică-i obișnuită să se dezbrace la comandă”, își spuse el în gând, într-un acces de gelozie.

   Livia se trânti în iarba umedă, cu picioarele desfăcute, în timp ce el asculta dezgustat zgomotul făcut de zecile de melci striviți de greutatea ei.

   - Hai, grăbește-te!

   Montalbano reuși, în sfârșit, să rămână gol pușcă. Aerul rece îi dădea fiori de gheață; începu să dârdâie. Între timp, două sau trei vavaluci începură să se târască, cleios, pe trupul Liviei.

   Deodată, zări la numai câțiva metri de el câinele. Era un dulău alb, cu limba roșiatică strecurându-i-se afară printre dinți. Lighioana prinse să rânjească spre el amenințător, dezvelindu-și colții. Oare când apăruse acolo?

   - Acu` ce mai ai?

   - Apăru colea un câine.

   - Te fute grija de câine acu`?

   Exact în clipa aceea, câinele zvâcni violent, făcând un sal uriaș în direcția lui: înspăimântat, înțepeni.

   Câinele ateriză la câțiva centimetri de țeasta lui, împietrind brusc; culoarea-i păli ușor, iar animalul rămase în poziție de veghe, cu labele din spate trase sub șezut și cu cele din față rigide, încordate: devenise o statuetă, o imitație din teracotă. Era el, câinele din peșteră, ăl de veghea morții.

   La fel de brusc dispărură apoi cerul, copacii și iarba; pereți și acoperișuri de piatră se materializară de jur împrejurul lor, iar el înțelese cu groază  că morții din grotă nu erau doi necunoscuți, ci chiar Livia și el.

   Se trezi din coșmar asudat și răsuflând greu.

   Și totuși, ce semnificație putea avea câinele acela? Sau toți melcii aceia dezgustători, care-i lăsau urmele vâscoase peste tot?

   Un lucru era cert: câinele de teracotă simboliza ceva.

   Înainte să ajungă la comisariat, trecu pe la chioșcul de ziare, cumpărând cele două cotidiene regionale tipărite pe insulă.

   Amândouă alocaseră un spațiu larg cadavrelor din peșteră: despre descoperirea depozitului de arme din aceeași peșteră uitaseră cu totul. Niciuna din cele două publicații nu acorda vreo atenție amorfei, bolului cu monede și câinelui de teracotă.

   De cum trecu pragul comisariatului, Cattarella îi alergă în întâmpinare, întrebându-l printre gâfâieli ce trebuia să le răspundă sutelor de jurnaliști care insistau să vorbească cu comisarul.

   - Ia aminte, le zici așa: că-s plecat în misiune.

   - Apăi ce, vă făcurăți și misionar acu`? veni prompt replica sclipitoare a lui Cattarella, care se-ntoarse la ale sale râzând de unul singur.

   Așadar - își spuse Montalbano - fusese foarte inspirat cu o seară în urmă când, înainte s-adoarmă, scosese telefonul din priză.

13

    - Domnul doctor Pasquano? Montalbano sunt. V-am sunat să aflu dacă aveți noutăți.

   - Am, cum să nu? Pe nevastă-mea o lovi răceala, iar nepoată-mii îi căzu un dinte, na!

   - Sunteți supărat, bag seama, așa-i?

   - Apăi, sunt, să trăiți!

   - Pe cine?

   - Poftim la `mnealui, cică dacă am noutăți! Apăi, cu ce curaj vii `mneata să mă-ntrebi una ca asta la ora 9 dimineața? Ce crezi `mneata, că-mi trecui noaptea scotocind prin măruntaiele ălor doi morți ca un vultur-hoitar, ca o coțofană? Eu noaptea dorm, așa să știi `mneata! Iar acu`.... Acu` am  de lucru la ăl de-l găsiră înecat la Torre Spacata. Care, între noi fie vorba, numa` înecat nu-i, de vreme ce, înainte să-l arunce în mare, l-or crestatără unii cu 3 lovituri de cuțit în piept.

   - Dom` doctor, facem rămășag?

   - În legătură cu ce?

   - Cu faptul că, după părerea mea, v-ați petrecut toată noaptea cu cei doi morți de la peșteră.

   - Bine, bine, m-ați ghicit.

   - Așadar, ce ați descoperit?

   - Prea multe nu pot deocamdată să vă spun, mai trebuie să cercetez. Ce-i 100% sigur e c-au murit împușcați. El, cu un glonț în cap, ea - unul în inimă. Rana femeii nu se vedea pentru că era ferită de brațul lui, aflat deasupra. Una peste alta, se pare c-au fost pur și simplu executați, în timp ce dormeau.

   - Unde, în peșteră?

   - Nu cred. Aș zice că mai degrabă erau deja morți când au fost duși în grotă, unde au fost așezați unul lângă altul, așa goi cum erau.

   - Ați reușit să stabiliți vârsta?

   - Sper să nu mă înșel dacă vă spun că erau tineri, chiar foarte tineri.

   - După părerea dumneavoastră, cam când să se fi întâmplat toată povestea asta?

   - N-aș vrea să mă hazardez, așa că luați-mi spusele cu precauția de rigoare. Cu vreo 50 de ani în urmă, undeva pe acolo.

   - Nu lași pe nimeni să intre la mine și preț de un sfert de oră nu-mi faci legătura cu nimeni, indiferent cine mă caută la telefon, îi ordonă Montalbano lui Cattarella.

   Apoi încuie ușa și se întoarse să se așeze pe scaunul dindărătul biroului.

   În fața sa, Mimi Augello stătea și el pe un scaun, însă cu spinarea rigidă, ca și cum ar fi fost tras în țeapă.

   - Care din noi doi atacă primu`? îl iscodi Montalbano.

   - Atac eu - făcu Augello - dar fiind că eu am cerut să-ți vorbesc. Pentru că da, cred c-a sosit momentul s-avem o discuție serioasă noi doi.

   - Iată-mă-s. Te ascult.

   - Pot să știu ce ți-am făcut?

   - Tu mie? Nimic, nu mi-ai făcut nimic, de ce mă-ntrebi una ca asta?

   - Pen` că mie, unu`, îmi pare c-am devenit venetic aici, în comisariat. Nu-mi spui nimic din ceea ce ai de gând să faci, mă ții tot timpul la distanță... Iar eu, ei da, eu mă simt jignit, așa să știi. De exemplu: ce crezi, a fost corect din partea ta să-mi  ascunzi povestea cu Tano Grecu`? Eu nu mi-s Jacomuzzi, care varsă din gușă primului de-i iese în cale; eu, când tre` să țin un secret în mine, apăi îl țin. Închipuie-ți: abia la conferința de presă am aflat ce s-a-ntâmplat la mine-n comisariat. Ți se pare corect față de mine, care, până la proba contrarie, sunt vicele tău?

   - Mimi, înțelegi sau nu cât de delicată era toată tărășenia?

   - Tocmai pen` că-nțeleg, mă-nfurii și mai tare. Asta-nseamnă că, în mintea ta, nu mă consideri o persoană potrivită pentru cazurile delicate.

   - Asta eu n-am spus-o niciodată.

   - N-ai spus-o, dar te-ai comportat ca atare. La fel ca și în cazul depozitului de arme: am aflat despre el absolut întâmplător.

   - Mimi, te rog să mă-nțelegi: m-a luat valul, eram nerăbdător să rezolv cazul și, recunosc, am uitat să te pun la curent.

   - Salvo, nu-mi turna goange. Adevăru`-i altu`.

   - Adicătelea?

   - Adicătelea: tu ai clădit comisariatu` ăsta după chipul și asemănarea ta. Că-i vorba de Fazio, de Germana, de Galluzzo - în sfârșit, de cine vrei tu - toți sunt simple brațe obediente, ascultând de unul și același creier: al tău. Pentru că ei nu te contrazic niciodată, nu-ți pun spusele la îndoială: execută și-atât. Aici, în comisariat, există doar două corpuri străine: Cattarella și cu mine. Cattarella, pentru că-i prea nătărău, iar eu...

   - ...pentru că ești prea inteligent.

   - Vezi cum ești? În niciun caz nu voiam să spun asta. Însă tu îmi atribui un defect al superbiei pe care nu-l am, și o faci cu răutate-n suflet.

   Montalbano rămase o vreme, privindu-l fix, apoi se ridică, își înfundă mâinile în buzunarele hainei, se învârti de 2-3 ori pe lângă scaunul pe care stătea Augello, apoi se opri lângă el.

   - Nu, n-am spus cu răutate, Mimi. Tu chiar ești inteligent.

   - Dacă într-adevăr crezi asta, de ce mă șuntezi sistematic? Ți-aș putea fi la fel de folositor ca și ceilalți.

   - Tocmai aici e problema, Mimi. Nu la fel ca și ceilalți, ci mai mult decât ei, asta vreau. Uite, îți vorbesc cu sufletu-n palmă, pentru că m-ai făcut să meditez asupra comportamentului meu față de tine. Probabil că asta-i ceea ce mă deranjează cei mai mult.

   - Asta ce vrea să însemne, mă rog frumos? Să mă străduiesc să devin ceva mai nătâng, numai că să-ți fac ție pe plac?

   - Dacă ții cu tot dinadinsul să facem caragață și circ, în regulă, hai să facem. Însă altceva voiam să spun, nu ce ai înțeles tu. Adevărul este că, în timp, mi-am dat seama că un sunt un fel de vânător singuratic - îmi cer scuze pentru expresia cam idioată și poate, nici adevărată întru totul; altfel spus, da, îmi place să vânez în haită, laolaltă cu alții, însă vreau să fiu eu singur ăl de organizează vânătoarea. Este, dacă vrei, condiția indispensabilă pentru ca ciriveddro meu să funcționeze cum trebuie. O observație inteligentă făcută de altcineva mă dezumflă, mă descurajează, mă poate scoate din mână pentru o zi întreagă și se poate chiar întâmpla să nu mai fiu în stare să urmăresc firul logic al lucrurilor.

   - Am înțeles, spuse Augello. De fapt, am înțeles eu de mult, dar voiam să te aud spunând-o cu gurița ta, să-mi confirmi. Dacă așa stau lucrurile, uite, te anunț, fără dușmănie și fără ranchiună că-i scriu chestorului chiar astăzi și-i cer transferul.

   Montalbano îl observă cu atenție, se apropie de el și, aplecându-se ușor, își puse palmele pe umerii lui.

   - Mă crezi pe cuvânt dacă-ți spun că dacă faci una ca asta mă rănești cum nu se poate mai rău?

   - Apăi, nu, băga-mi-aș să-mi bag, așa nu se mai poate! izbucni Augello. Adicătelea le pretinzi tuturor să-ți ofere totul? Ce nație de om ești? Apăi, îi posibil? Întâi mă tratezi ca pe un rahat cu ochi, și pe urmă vii să-mi umbli la coarda sensibilă? Ești de un egoism monstruos, zău așa!

   - Da, știu, spuse Montalbano.

   - Permiteți-mi să vi-l prezint pe ragioniere Burruano, care s-a arătat atât de amabil încât să mă însoțească aici, la dumneavoastră, spuse pe un ton plin de prețiozitate dom` director Burgio.

   - Luați loc, spuse Montalbano, arătând spre două mici fotolii dintr-un colț al încăperii, destinate oaspeților de seamă.

   Pentru el, luă unul din scaunele din fața biroului, rezervate în general musafirilor neimportanți.

   - Nu știu cum se face, da`-mi pare că zilele astea îmi revine sarcina să corectez, ori măcar să aduc unele precizări, celor spuse la televizor, începu „dom` director”.

   - În cazul acesta, chiar vă rog să mă corectați și să aduceți precizări, spuse zâmbind Montalbano.

   - Ragioniere și cu mine suntem care de-o vârstă: adică dumnealui este mai mare decât mine cu 4 ani, însă aș zice că avem cam aceleași amintiri.

   Montalbano simți o notă de orgoliu în vocea bătrânului. Și se văzu nevoit să admită că avea motiv: tremurând din toate încheieturile și cu un ochi devenit ușor opac, Burrano părea cu cel puțin 10 ani mai în vârstă decât prietenul său.

   - Vedeți dumneavoastră, imediat după reportajul de pe Televigata referitor la descoperirea celor două cadavre...

   - Îmi cer scuze că vă întrerupt. Data trecută, mi-ați povestit despre sala în care s-a găsit depozitul de arme, însă despre această a doua sală n-ați suflat nicio vorbă. De ce?

   - Pentru că pur și simplu nu știam de existența ei. Lillo nu mi-a spus niciodată c-ar exista și o a doua sală. Așadar, imediat după emisiune, l-am sunat pe domnul Burrano: voiam de la el o confirmare, pentru că recunoscusem statueta cu câinele. Eram sigur c-o mai văzusem imediat.

   Câinele! Iată așadar de ce-i apăruse câinele în vis: bătrânul îi pomenise la telefon despre statuetă. Îi fu profund recunoscător, fiind cuprins de o stare de gratitudine aproape infantilă.

   - V-aduc o cafeluță? Chiar așa, o cafeluță. Dincolo, la barul de lângă noi, fac o cafea prima-ntâi.

   Cei doi clătinară din cap, într-o mișcare aproape simultană.

   - O oranjadă? O coca-cola? Sau poate o bere?

   Trebuiau să-l oprească, altminteri ar fi fost în stare să le ofere câte 10 mii de lire ce căciulă.

   - Nu, mulțumim, nu servim nimic. Știți, vârsta, preciză „dom` director”.

   - Bine, să continuăm.

   - Eu zic că-i mai bine să-l lăsăm pe ragioniere să vorbească.

   - Între februarie 1941 și iulie 1943 - își începu celălalt povestea - am fost prefect de Vigata, în ciuda vârstei mele foarte crude. S-a întâmplat așa atât pentru că fascismul susținea sus și tare că-i plac tinerii - probabil că de aceea i-a și mâncat de vii aproape pe toți, fie prăjiți prin Africa, fie congelați prin Siberia - cât și pentru că la noi în comună mai rămăseseră să-și ducă traiul numai o mână de bătrâni, femei și copilandri: restul luaseră drumul frontului. Eu am rămas la vatră pentru că eram - și chiar eram, așa să știți - bolnav de piept.

   - Iar eu eram prea tânăr să plec pe front, se simți „dom` director” dator să elimine orice urmă de echivoc.

   - Erau vremuri cumplite. Englezii și americanii ne bombardau în fiecare zi. O dată, am numărat nu mai puțin de 10 bombardamente în 36 de ore. În oraș mai rămăseseră o mână de oameni, cei mai mulți se răspândiseră care-ncotro, ducându-și traiul în refugii săpate în colina de marnă care străjuiește orașul. Aceste refugii erau, de fapt, adevărate galerii cu multiple căi de acces, foarte sigure. Lumea își dusese acolo chiar și paturile de acasă. Acum, Vigata s-a extins, nu mai este sătucul de atunci, cu 2-3 case înghesuite una-ntr-alta în jurul portului, o limbă de pământ locuită între colină și mare. Pe deal, de exemplu, în zona Piano Lanterna - care acum, cu zgârie-norii ridicați acolo, pare un cartier din New York - existau 4 sau 5 construcții dispuse de-o parte și de alta a drumului - unicul, de altfel - drum care ducea la cimitir pentru ca apoi să se piardă în câmp. Avioanele inamice aveau 3 ținte clare: centrala electrică, portul, cu navele militare și comerciale care poposeau acolo, și, în al treilea rând, bateriile antiaeriene și navale aliniate de-a lungul zonei costiere. Ce-i drept îi drept: când ne bombardau englezii era mai bine decât când veneau americanii.

   Montalbano dădea semne de nerăbdare, ar fi vrut ca interlocutorul său să treacă mai repede la subiect - la statueta câinelui, adică - însă n-avea curaj să-l întrerupă.

   - În ce sens spuneți că era mai bine, domnule? Tot bombe erau și unele, și altele, nu-i așa?

   În locul lui Burruano care, pierdut în amintiri, amuțise, răspunse directorul.

   - Englezii erau, cum să vă spun eu, mai leali, se străduiau să bombardeze numai obiectivele militare. Americanii, în schimb, dădeau drumul la bombe cum se nimerea - treaba lor unde și cum cădeau.

   - Spre sfârșitul lui `42 - își reluă povestea Burruano - situația se înrăutăți și mai mult. Nimic nu se mai găsea - nici pâine, nici medicamente, nici apă, nici haine, nimic. Pentru Crăciun, m-am gândit eu atunci că n-ar fi rău să încropesc o scenă mare a Nașterii Domnului, unde să ne adunăm toți localnicii și să ne rugăm. Nu ne mai rămânea altceva de făcut. Voiam însă o scenă de Crăciun, o iesle specială, propunându-mi astfel să-i distrag pe săteni, fie și numai frica de bombardamente. Nu exista familie-n sat care să nu aibă pe cineva pe front, fie undeva, prin coclaurii înghețați din Rusia, fie în infernul de foc al Africii. Deveniserăm cu toții nervoși, reci unii cu alții și puși pe harță; era de ajuns o nimica-toată ca să ne luăm la bătaie, într-atât de încordați și cu nervii la pământ eram cu toții. Noaptea nu reușeam să punem geană pe geană din cauza antiaerienelor, a bombelor, a zgomotului făcut de avioanele în trecere la joasă înălțime ori a tunurilor de pe navele de război. Și, colac peste pupăză, toată lumea venea la mine sau la preot să ne ceară ba una, ba alta, iar eu zău dacă mai știam pe unde să scot cămașa. Ajunsese să nu-mi mai simt tinerețea în vene, mă simțeam, atunci, așa cum am ajuns acum.

   Se opri să-și tragă sufletul, însă nici Montalbano, nici directorul Burgio nu îndrăzniră să întrerupă minutul de tăcere.

   - Una peste alta, ca s-o scurtez, am vorbit cu Ballassaro Chiarenza, care era un adevărat artist în lut ars - lucra pentru propria plăcere, pentru că de meserie era căruțaș; el a avut ideea asta, a statuetelor în mărime naturală. Copilul Iisus, Maica Domnului, Sfântul Iosif, taurul, măgarul, un cioban cu mielul pe umăr, o oaie, un câine și omniprezentul personaj înspăimântat al scenei, adicătelea un cioban care se minunează ridicându-și brațele spre cer. Pe toate le-a făcut, și au ieșit tare frumoase. Ne-am gândit să nu le plasăm în biserică, ci sub arcada unei case distruse de bombardamente, ca și cum Iisus s-ar fi născut în mijlocul pătimirilor noastre.

   Duse o mână la buzunarul hainei și scoase de acolo o fotografie pe care i-o întinse comisarului.

   Într-adevăr, scena era tare frumoasă, cum bine spusese bătrânul. Dădea privitorului un sentiment de lucru făcut în grabă, de provizorat, dar în același timp emana torpoarea calmă a intimității, a seninătății atotsuverane.

   - Splendid, într-adevăr, îl felicită Montalbano, simțind că-l cuprinde emoția.

   Doar pentru o secundă însă, căci zbirul din el avu câștig de cauză: începu să cerceteze cu luare aminte câinele din fotografie. Nu, n-avea niciun dubiu era unul și același cu statueta din peșteră.

   Bătrânul luă poza și o puse la loc în buzunar.

   - Scena aceea de Crăciun a făcut adevărate minuni, vă vine să credeți? Vreme de câteva zile am fost cu toții mai buni și mai înțelegători unii cu alții.

   - Ce s-a întâmplat cu statuetele?

   La urma urmelor, asta îl interesa în primul rând.

   Bătrânul schiță un surâs.

   - Le-am vândut la licitație, pe toate le-am vândut. Am obținut suficienți bani încât să-i plătesc lucrarea lui Chiarenza - care, de altfel, a cerut să-i plătesc doar cheltuielile cu materialele - și să-mi fac de pomană cu ăi de erau mai nevoiași. Și erau mulți, credeți-mă pe cuvânt.

   - Cine a cumpărat statuetele?

   - Apăi să știți că ăsta-i necazul. Ca să vă spun drept, nu-mi mai amintesc. Aveam și chitanțele, totul, însă s-au pierdut în timpul debarcării americanilor, când un corp al primăriei a ars într-un incendiu.

   - În perioada despre care mi-ați vorbit adineauri, ați avut cumva cunoștință despre dispariția unui cuplu de tineri?

   Rarioniere zâmbi, însă din fotoliul lui, „dom` director” izbucni într-un hohot sănătos de râs.

   - Am zis vreo trăsnaie?

   - Îmi cer scuze, domnule comisar, dar chiar c-ați zis-o, comentă fostul director de liceu.

   - Uitați cum stau lucrurile: în anul 1939, Vigata avea 14 mii de locuitori - cifrele astea le țin minte și acum, îi explică Burruano. În 1942, în schimb, scăzusem la 8 mii. Cei care aveau posibilitatea o luau din loc, găsindu-și refugii provizorii în satele din mijlocul insulei, eventuale în cătune cărora americanii nu le acordau nicio importanță. În perioada cuprinsă între mai și iulie 1943, ne-am redus și mai mult, ajungând la 4 mii de suflete, fără să iau în calcul trupele italiene și germane dislocate aici, și nici pe marinarii aflați în tranzit. Toți ceilalți se împrăștiaseră prin satele pierdute printre câmpuri, în peșteri, în fânețe - în sfârșit, pe unde găseau și ei o gaură-n pământ. Așadar, cum credeți c-aș putea ști dacă a dispărut cineva anume sau nu? Dispăruseră cu toții, ce mai la deal, la vale!

   Râseră din nou, apoi Montalbano le mulțumi pentru informații.

   În regulă, așadar tot reușise să afle ceva. Starea de gratitudine infantilă pe care o încercase mai devreme față de „dom` director” și ragionere se transformă după plecarea celor doi într-un irezistibil acces de generozitate, pentru care - de asta era 100% sigur - avea să se căiască mai târziu.

   Îl chemă în birou pe Mimi Augello, lansându-se într-un amplu expozeu pe seama propriilor greșeli vizavi de un bun prieten și colaborator ca el, îi trecu un braț pe după umăr, plimbându-l roată prin încăpere și exprimându-și „încrederea necondiționată” în capacitățile lui profesionale, îl puse cu de-amănuntul la curent cu ancheta despre traficul de arme la care lucra, îi dezvălui că bătrânul Misuraca fusese, de fapt, ucis și-l înștiință că-i ceruse judecătorului permisiunea să pună sub ascultare telefoanele lui Ingrassia.

   - Așa, și eu ce tre` să fac acu`? îl iscodi Augello entuziast, pus pe fapte mari.

   - Ni`ca-nimicuța. Nu tre` să faci altceva decât s-asculți ce-ți zid eu, răspunse Montalbano redevenind brusc el însuși, cel dintotdeauna. Pen` că dată te pune Necuratu` să faci ceva din proprie inițiativă, îți fac curu` muci. Uită-te bine la mine, că nu-mi arde de șagă.

   Telefonul de pe birou prinse să sune.

   Montalbano ridică receptorul și auzi vocea lui Catarella, care de la o vreme făcea pe centralistul.

   - Alo, dom`le? Ar fi pen` `mneavoastră, cum să-i zic eu, dom` Jacomuzzi.

   - Fă-mi legătura cu el.

   - Na ici, vorbiți cu domnu`, dom`le, ici la telefon, îl auzi comisarul spunând.

   - Alo, Montalbano? Uite care-i treaba: tocmai mă-ntorceam de la peșteră și, dacă tot treceam pe aici mi-am zis să...

   - Scuză-mă că te-ntrerup, da` de unde vorbești?

   - Cum de unde? Din camera de alături.

   Montalbano începu să înjure de toți sfinții: oare exista pe lumea asta un dobitoc mai mare decât Caterella?

   - Vino-ncoa`.

   Ușa se deschise, în prag făcându-și apariția Jacomuzzi, murdar din cap până-n picioare de nisip roșiatic și praf, cu părul vâlvoi și ținuta în dezordine.

   - Mă lămurești și pe mine de ce agentul tău insista că pot vorbi cu tine numai la telefon?

   - Jacomu, cine-i mai prost, nebunu` care aruncă piatra-n apă sau înțelepții care sar s-o scoată? Doar știi bine din ce aluat e făcut Catarella, nu-i așa? Trebuia să-i arzi un șut în cur și să intri.

   - Tocmai am finalizat cercetările la peșteră. Pur și simplu am trecut prin sită nisipul răspândit în sală: nici căutătorii de aur din filmele americane n-or muncitără așa, ca noi. N-am găsitără ni`ca. Iar asta nu poate-nsemna decât un singur lucru, dar fiind că am aflat de la doctorul Pasquale că gloanțele au perforat trupurile dintr-o parte în cealaltă.

   - Că perechea a fost executată altundeva.

   - Exact. Dac-ar fi fost uciși în peșteră, am fi găsit gloanțele. A, și-ncă o chestie tare ciudată. Nisipul din grotă este, de fapt, praf rezultat în urma pisării cochiliilor de melci. În opinia mea, s-au folosit câteva mii de melci pentru tot praful de acolo.

   - Iisuse! murmură Montalbano.

   Visul, coșmarul, trupul gol al Liviei pe care se târau toate acele varvaluci! Oare ce sens să fi avut? Ducându-și mâna la frunte, constată că sudoarea-i curgea șiroaie.

   - Ce ai, ți s-a făcut rău? îl iscodi, îngrijorat Jacomuzzi.

   - Nu, n-am nimic, o amețeală doar. Mă simt nițel obosit.

   - Cheamă-l încoa` pe Catarella și cere-i să-ți aducă un întăritor de la bar.

   - Pe Catarella? Da` ce, îți arde de șagă? Află că, odată, i-am cerut să-mi aducă un espresso și s-a-ntors înapoi cu un timbru pentru poșta prioritară.

   Jacomuzzi puse pe birou 3 monede.

   - Erau în bol, pe celelalte le-am trimis la laborator. Nu-ți folosesc la nimic, ți le dau să le ai amintire.

14

   În ce-i privea pe Montalbano și pe Adelina, se putea întâmpla să treacă și 3 luni fără să se vadă la față. La fiecare început de săptămână, comisarul punea pe masa din bucătărie bani pentru de-ale gurii, iar o dată pe lună îi lăsa într-un plic leafa.

   Între ei se stabilise tacit un sistem original de comunicare: când Adelina voia mai mulți bani pentru cumpărături, punea la vedere pe o măsuță caruso, bibeloul-pușculiță cumpărat de Montalbano de la un iarmaroc și pe care-l păstra „ca să se vadă frumos în casă”; când era necesară completarea rezervei de chiloți sau șosete, punea o pereche pe patul din dormitor. Bineînțeles că sistemul funcționa în ambele direcții: la rândul lui, Montalbano obișnuia să-i transmită mesaje prin mijloace dintre cele mai stranii, pe care însă femeia le înțelegea negreșit.

   De la o vreme, comisarul observase că se petrecea un fapt curios: dacă se-ntâmpla ca el să fie încordat, tulburat, nirbuso, Adelina îl dibuia imediat după cât de vraiște găsea casa în urma lui; și atunci, ca să-i ridice moralul, se punea să inventeze feluri de mâncare speciale.

   În ziua aceea, Adelina intrase din nou în acțiune, așa că Montalbano găsi în frigider o bunătate de sos de sepie pentru parte, scăzut și negru cum îi plăcea lui. Îl duse la nas: oare avea sau nu un iz de oregano? Îl adulmecă îndelung, apoi îl puse la încălzit: nu, nici așa nu-și putea da seama.

   După masă, își trase slipul pe el, hotărât să facă o scurtă plimbare pe plajă. Nu după mult timp însă, simți o oboseală în oase și o durere insistentă în picioare.

   Se uită la ceas și rămase surprins: de unde atâta „plimbare scurtă”? Mersese două ore-ncheiate!

   Se lăsă să cadă în șezlongul de pe verandă.

   - Dom` comisar! Dom` comisar!

   Vocea venea de undeva, de departe.

   Se ridică anevoie și privi spre mare, convins că cineva îl striga de pe un iaht sau dintr-o barcă cu motor. Și totuși, pe toată întinderea mării, până la orizont, nici urmă de suflet de creștin!

   - Dom` comisar, aici mi-s! Dom` comisar!

   Se întoarse. Tortorella era: își flutura brațele în direcția lui de pe șoseaua care mergea câțiva kilometri paralel cu plaja.

   În timp ce comisarul se spăla și se îmbrăca în grabă, Tortorella îl informă că primiseră un telefon anonim la secție.

   - Care din voi l-a primit? îl iscodi Montalbano.

   Dacă la centrală se afla Catarella, Dumnezeu cu mila! Cine știe ce înțelesese și ce le transmisese celorlalți.

   - Nu, să trăiți, spuse zâmbind Tortorella, dibuind întocmai grija care-l muncea pe superiorul său. El tocmai plecase pentru 1 minut la toaletă și l-am înlocuit eu. Vocea de la telefon avea accent de Palermo, vorbea cu „i” în loc de „r”, da` se prea poate să fi vorbit așa dinadins. Zice așa: că la „stână”, într-un automobil verde, zace leșu` unui bou țâțe.

   - Cine a preluat cazul?

   - S-o dusără Fazio și Galluzzo, eu dădui fuga-ncoa` să v-anunț. Nu știu dacă făcui bine, poate că ăl de-a telefonat se ținea de șotii, voia să glumească.

   - Vezi să nu! De parcă nouă, ăstora din Sicilia, tare ne mai place să glumim cu așa ceva!

   Când ajunse la „stână”, ceasul arăta deja ora 5 după-amiază, oră la care - cum spunea Gege - „se făcea schimbu` de tură”: perechile „cu scop nelucrativ”, respectiv amanții, adulterinii sau proaspeții însurăței terminau („în toate sensurile” gândi Montalbano) și evacuau locul, pe care-l luau în primire turmele lui Gege - tearfe blonde din Europa de Est, travestiți bulgari, nigerience cu pielea de abanos, viados brazilieni, pederaști marocani și așa mai departe („un adevărat ONU al ștrumeleagului, găoazei și bijboacei, ce mai la deal, la vale!”).

   Automobilul verde se afla acolo, cu portbagajul deschis, înconjurat de 3 mașini de intervenție ale carabinierilor. Cea a lui Fazio fusese trasă ceva mai într-o parte. Din ea coborî Galluzzo, care-i veni în întâmpinare.

   - Ajunserăm prea târziu.

   Între ei și carabinieri exista o înțelegere tacită: ăi de ajungeau primii la locul unui delict făceau „Tanana!” și preluau cazul. Era o înțelegere care evita interferențe, polemici, înghionteli și fețe lungi. Cu toate acestea, Fazio părea furios:

   - Ne-or luatăr-o-nainte, ne-or luatăr-o!

   - Ce v-a apucat? Aveți cumva ceva de pierdut? Nu ne plătește nimeni pe cap de mortăciune și nu lucrăm în acord.

   O coincidență curioasă îi atrase totuși atenția: automobilul verde fusese tras lângă același boschet des unde, cu un 1 în urmă, fusese descoperit cadavrul unei excelențe locale - un caz care-l intrigase foarte tare pe Montalbano. Dădu mâna cu locotenentul de carabinieri - un tip din Bergamo, pe numele său Donizetti.

   - Am fost informați printr-un apel telefonic anonim, îi spuse locotenentul.

   Prin urmare, asasinii ținuseră cu tot dinadinsul ca mortul să fie descoperit - își spuse comisarul, cercetând cadavrul cu picioarele rășchirate din portbagaj. Părea să fi fost ucis cu un singur foc de armă: glonțul îi pătrunsese prin gură, fărâmițându-i dinții și buzele, și ieșise pe la ceafă, lăsând în urmă o gaură mare cât pumnul.

   Nu, mutra mortului nu-i era cunoscută.

   - Mi s-a spus că-l cunoașteți pe deținătorul acestui bordel în aer liber, zise locotenentul, pe un ton interogativ și ușor disprețuitor.

   - Da, este un prieten de-al meu, replică Montalbano, cu evidentă intenție polemică în voce.

   - Știți cumva unde-l pot găsi?

   - La el acasă, cred.

   - Nu, nu-i acolo.

   - Scuzați-mă că vă-ntreb, da` de ce mă-ntrebați tocmai pe mine unde-l puteți găsi?

   - Pentru că este prietenul dumneavoastră, așa cum tocmai ați recunoscut.

   - A, da? Adicătelea ce, dumneavoastră știți cumva să-mi spuneți unde sunt și cu ce se ocupă în clipa asta prietenii pe care-i aveți a Bergamo?

   Dinspre șosea se vedeau sosind alte și alte mașini: pătrundeau pe drumeagurile întortocheate de la „stână”, dar, odată ce zăreau tevatura iscată de carabinieri, vârau schimbătorul de viteze în marșarier și se întorceau în grabă mare de unde veniseră.

   Tearfeke din Est, viados-ii brazilieni, nigeriencele și compania soseau să-și ia în primire locul de muncă. Simțeau miros de ars și dădeau repede bir cu fugiții. Lui Montalbano, un lucru îi era limpede: avea să fie o seară moartă pentru afacerile lui Gege.

   Locotenentul se întoarse la oamenii săi, lângă automobilul verde; fără să-i adreseze nici măcar un cuvânt de salut, Montalbano îi întoarse spatele și urcă la volanul mașinii sale. Îi spuse lui Fazio:

   - Tu și Galluzzo rămâneți aici, să aflați ce și cum. Eu, unul, mă-ntorc la secție.

   Se opri în fața librăriei-papetărie Sarcuto, singura din Vigata rămasă credincioasă propriei titulaturi: celelalte două încetaseră să mai vândă cărți, ocupându-se acum cu comercializarea de ghiozdane, caiete și pixuri. Pe drum își amintise că terminase de citit romanul lui Montalban și altă carte nu mai avea acasă.

   - Apăru una nouă despre Falcone și Borsellino! îl anunță doamna Sarcuto de cum îl văzu intrând.

   Nu, nu-nțelegea și pace că Montablano detesta cărțile despre mafia, cu asasinate și victime ale mafioților. Nu reușise încă să priceapă de ce nu-i plăcea, însă pur și simplu nu se simțea în stare, nu le cumpăra niciodată și nici măcar nu le citea sinopsisul de pe contracopertă.

   Cumpără un volum de Consolo care câștigase cu ani în urmă un important premiu literar. Ieși, însă după numai câțiva pași, cartea îi căzu de la subsoară, unde o ținea, aterizând pe trotuar. Se aplecă s-o ridice, apoi urcă la volan și demară.

......................................