...............................................
3-4
Așadar, iată situația în care mă aflam.
La doar o lună după ce primisem acces la pacientul despre care eram convins că avea să-mi încununeze cariera odată ce aș fi identificat afecțiunea de care suferea, nedescoperită până atunci, eram pe cale să-mi distrug cariera eliberându-l.
Nu că ar fi fost floare la ureche să scot pe ascuns un pacient dintr-un spital de psihiatrie oarecare, cu atât mai mult din acesta. Locul era destul de împânzit de camere de supraveghere, iar personalul medical ținea o evidență atentă a persoanelor care aveau acces la secțiile sau saloanele închise cu cheia. Dacă voiam să fac asta și să încerc măcar să-mi apăr spatele, trebuia să pară că a fost un accident.
Planul meu ar fi avut sorți de izbândă doar dacă în spital aveau să fie puțini angajați, așa că am ales să lucrez până seara târziu în săptămânile de dinaintea încercării. Asta mi-a îngăduit să-mi dau seama într-o oarecare măsură cine era prin preajmă în afara orelor obișnuite de lucru și, mai important de-atât, n-aș fi dat de bănuit dacă aș fi fost văzut prin spital la orele acelea.
Cât despre planul propriu-zis, presupunea să-mi las halatul (și cheile) la Joe în cameră, chipurile din greșeală, și apoi, tot din greșeală, să declanșez alarma de incendiu, care ar fi făcut ca majoritatea personalului medical să evacueze clădirea, dându-i lui Joe ocazia să scape. De asemenea, m-am asigurat că Joe știa pe unde să iasă deoarece am pus un plan al spitalului, marcând toate ieșirile de incendiu mai puțin folosite, înăuntru unui pachet de gumă de mestecat pe care i l-am dat apoi.
Privind în urmă, a fost un plan incredibil de ușor de sabotat, iar Joe însuși mi-a atras atenția asupra acestui aspect când i l-am descris.
- Doctore, ești mai țicnit decât mine, mi-a zis, zâmbindu-mi mai strâmb ca de obicei. Dacă planul ăsta funcționează, poți să-mi zici Mickey Mouse.
- Va funcționa, i-am zis. Angajații sunt leneși, tu nu ai antecedente de felul acesta, și nimeni nu se va aștepta ca cineva să te ajute să scapi. Nu după ceea ce s-a întâmplat cu Nessie.
A clătinat sumbru din cap, însă în privirea lui era o strălucire care mi-a spus că se poate să-i fi dat prima fărâmă de speranță pe care o avusese de când fusese internat.
- Păi, cu siguranță, n-am să-mi planific nicio călătorie, a spus el cu un umor sec. Dar dacă mă vor prinde și mă vor azvârli din nou aici, n-am să le spun că a fost ideea ta. Ah, încă ceva, doctore. Să-ți dea Dumnezeu sănătate că încerci asta. Dacă va funcționa, n-am să uit că-ți datorez o viață întreagă de libertate.
Și asta a fost tot. Nu mai rămânea decât să duc planul la capăt.
Și iată-mă, 3 săptămâni mai târziu, fiindu-mi un pic greață din cauza anxietății, cu palmele transpirate, mergând pe coridor către camera lui Joe. Bombănelile și bazaconiile pe care le auzeam în fundal venind de la pacienții despre care știam că sunt bolnavi psihic reflectau aproape întru totul nebunia propriilor mele gânduri împrăștiate.
Dacă m-ar fi prins pe mine sau dacă l-ar fi prins pe el, oare nu mi-ar fi făcut nimic altceva decât să mă dea afară?
Sau ar fi vrut să facă din mine un exemplu pentru oricine altcineva care cunoștea secretul sau care a cercetat prea amănunțit trecutul lui Joe?
Poate că moartea lui Nessie nu transmisese un mesaj îndeajuns de clar.
Poate că aveau o nevoie disperată de a transmite un mesaj oricărui alt om care ar fi avut îndoieli.
Până una-alta, o cunoscusem pe dr. G. și nu părea genul de om care să lase treburile neîncheiate.
Chiar nu era nevoie să fac asta, nu-i așa?
Puteam să fac cale întoarsă și să las totul baltă acum.
Ar fi trebuit să mă întorc și să abandonez totul. Aveam o logodnică. O viață întreagă înainte. Asta nu era treaba mea. Nu era nevoie să fac asta, nu-i așa?
Dar nu, știam că trebuia s-o fac. Era ceea ce trebuia să fie făcut, și n-aveam de gând să fiu complice la ceva ce degenerase deja în răpire și crimă doar fiindcă mă temeam prea mult pentru propria piele. În plus, nu mai era nimeni la lucru, iar în momentul în care s-ar fi declanșat alarma de incendiu, n-ar mai fi fost aproape nimeni prin preajmă care să-l fi împiedicat pe Joe să plece.
Planul meu nu avea cum să dea greș. Totul avea să fie bine.
În momentul în care am ajuns la ușa camerei lui Joe, am auzit sunetul unor pași grei, iar când m-am întors l-am zărit pe Hank, infirmierul, care mergea agale pe coridor, cărând la subraț așternuturi.
Băga-mi-aș! Dacă știa ce aveam de gând? Nu, n-avea cum. Nu era posibil să-mi fi cunoscut cineva planul. Trebuia doar să rămân în camera lui Joe până ce Hank ar fi trecut pe coridor. Probabil că i-aș fi putut auzi pașii până și prin ușa de la camera lui Joe. Avea să fie bine. Totul avea să fie bine.
Am căutat să rămân calm. N-ar fi ajutat la nimic dacă aș fi arătat neliniștit.
Apoi am descuiat ușa de la camera lui Joe, am intrat, am închis-o cu grijă în urma mea, după care m-am întors către el.
Stătea cu spatele la mine, uitându-se pe geam, și mai că nu l-am băgat în seamă cât timp m-am bâțâit să-mi dau jos halatul pe care l-am pus apoi pe pat: pe urmă m-am așezat și am ascultat pașii lui Hank
- Doctore?
M-am întors și am văzut că Joe se uita la mine. Avea o privire înfometată și jinduitoare, aceea a unui om lihnit care știe că e pe cale să se înfrupte și care nu mai are răbdare. Am ridicat din sprâncene.
- Da, Joe?
- Mulțam, mi-a zis Joe într-o șoaptă răgușită. Exact de asta aveam nevoie.
Felul în care a spus-o mi s-a părut un pic ciudat, dar nu m-am gândit prea mult la asta. I-am zâmbit.
- Cu plăcere.
Și, zicând asta, am deschis ușa și am pășit pe coridor. Eram pe cale să mă întorc și s-o închid la loc, când, dintr-odată, două mâini la fel de mari ca o pereche de mănuși de baseball m-au prins de umeri.
- Nu cumva ai uitat ceva, Parker? a tunat vocea joasă a lui Hank, venind din lateralul ușii.
Am înlemnit, iar mintea a început să-mi lucreze febril. Infirmierul mi-a chicotit în ureche.
- Pentru un puștan atât de deștept, faci niște tâmpenii cât casa.
Apoi am auzit din spatele meu vocea hârșâită a doctorului P.
- Seara bună, copil-minune.
Ah, futu-i!
- Măi, măi. E prima oară când ai rămas fără piuit.
Dr. P. l-a înconjurat pe Hank din cale-afară de fericit, tot numai un zâmbet macabru. S-a apropiat de mine îndeajuns de mult încât să simt duhoarea de whisky din respirația lui.
- Bun, voi trimite pe cineva să-ți ia halatul din cameră, dar tu și cu mine? Urmează să vorbim cu dr. G. și ai să-i povestești totul despre ce plănuiai să facă astă-seară acolo cu noul tău pacient.
La auzul acestor vorbe, am început să mă zbat în strânsoarea lui Hank, dar în zadar, fiindcă era ca și cum aș fi tras de niște gratii de fier.
- Dă-mi drumul!
N-am ridicat vocea.
- Hank, nu știu ce ți-au spus, dar nu înțelegi ce se-ntâmplă. Țin un om în toate mințile acolo! Și e așa o sursă de bani pentru spitalul ăsta, încât nimănui nu-i pasă că e sănătos! Se poate ca ea s-o fi ucis pe Nessie ca să păstreze secretul, Hank. Dă-mi drumul și vorbește cu el și te vei convinge. Îți jur că te vei convinge.
Dr. P. a zâmbit batjocoritor. Hank n-a făcut la fel, dar nu și-a slăbit strânsoarea.
- Mda, a zis că vei spune ceva de genul. Scuze, puștiule. Nu se poate.
Am simțit dintr-odată întreaga greutate zdrobitoare a eșecului pe care-l suferisem și tremuram deja la gândul neliniștitor că făcusem ceva ce știam că era ilicit. Mă străduiam să nu scot un geamăt de frustrare atunci când am auzit ceva ce m-a băgat în sperieți.
Cineva râdea în camera lui Joe. Dar nu era el; nu putea să fie el. Nu suna deloc omenesc. În schimb, ce s-a auzit venind din cameră era un chicotit sepulcral, îmbibat, sacadat, care suna de parcă izvora dintr-un gâtlej putred.
Era o voce pe care o mai auzisem înainte, același râset care se ridicase din băltoaca aceea fetidă de sânge și urină din visul meu, pe măsură ce o trăgea pe mama în adâncimile ei.
M-a trecut un fior, dar nici Hank, nici dr. P. n-au reacționat. Nu mi-era limpede dacă ei îl auziseră măcar, și n-am avut prezența de spirit să întreb. N-am putut decât să mă holbez la ușa lui Joe în timp ce Hank a început să mă tragă de-acolo, cu sunetul acela răgușit, de coșmar, străbătând culoarul și învârtindu-mi-se în cap.
10 aprilie 2008
În partea aceasta a poveștii lucrurile încep să devină cu adevărat dificile și, sincer, ar fi mult mai ușor să mă opresc aici pur și simplu. Dar, într-un fel, faptul că scriu asta, chiar și la câțiva ani după evenimente, e un proces purificator. Însă nu vă voi plictisi cu suferința pe care mi-o provoacă.
Dr. P. a jubilat tot drumul până la ultimul etaj și până la biroul directorului medical.
- Stau cu ochii pe tine din clipa în care te-au angajat. Când am auzit că aduceau un înfumurat din Ivy League să lucreze în echipa mea, am știut că vei produce necazuri. I-am spus că totul mergea ca pe roate, că nu trebuia să dea totul peste cap aducând un doctor cu caș la gură care se crede buricul pământului. Dar nu, voia să facă un favor unui prieten vechi și te-a luat aici. Și când mă gândesc că, la urma urmei, te-ai descurcat de fapt binișor cu ceilalți pacienți ai tăi. Băi, voi, răsfățații ăștia cu nasul pe sus, credeți mereu că ați pus coada la prună, așa că ea chiar a crezut că ai putea să scoți ceva din Joe. Dar acum va fi atât de dezamăgită. Te-am avertizat, nenorocitule. Să nu uiți asta. Dacă ai fi ascultat de mine, ai fi fost încă băiețașul de aur. Dar a trebuit să te încurci cu ceva pe care pur și simplu nu-l înțelegi naibii. Necopt arogant ce ești...
Vorbesc serios, a ținut-o așa toate cele 10 minute cât a durat ca să ajungem la biroul doctoriței G.
N-aveam habar ce urma să mi se întâmple și nu pricepeam ce anume dăduse greș.
Presupun că simțeam și un fel de ușurare că fusesem prins, ținând cont că printre țelurile mele profesionale nu se numărau minciuna și subterfugiile, dar mă chinuia gândul că Joe rămăsese captiv. Totodată... ce naiba auzisem venind din camera lui Joe? Mă gândeam întruna la lucrurile pe care le spusese Joe, apoi mă întorceam mereu și mereu la avertismentele primite de la dr. G. cu privire la nebunia lui despre care se zicea că e contagioasă, întrebându-mă ce anume era adevărat. Sau mă mințiseră pur și simplu cu toții în tot acest timp?
Simțisem acel râset nepământean până în măduva oaselor. Se putea ca teama de a fi prins să mă fi făcut să cedez? Sau, dacă eram în toate mințile, atunci cum reprodusese Joe un râset smuls din cele mai negre coșmaruri ale copilăriei mele?
Șirul aiuritor și învălmășit de gânduri mi-a fost întrerupt când Hank a deschis brusc ușa de la biroul doctoriței G. și m-a împins înăuntru fără să scoată o vorbă. Aproape că am dat cu nasul de podea și mi-a luat o clipă să-mi recapăt echilibrul și să mă concentrez asupra celor aflați în încăpere.
Da, oameni buni. Dr. G. era acolo, desigur, stătea în fața biroului și mă privea furioasă, cu o expresie care m-a făcut să mă gândesc la un șoim care se uită la un cadavru putrezit și care hotărăște că nu merită să-l mănânce. Iar pe fotoliul somptuos din piele din spatele ei, care era în mod normal rezervat directorului medical, ședea un bărbat zbârcit, bătrân și obosit, îmbrăcat cu o jachetă sport foarte peticită, care se uita neîndurător la mine pe deasupra unor ochelari uzați, cu ramă argintie.
Nu știam cine era acest individ, însă dacă dr. G. îl lăsa să stea pe scaunul ei, înseamna că era cineva important. Părea mult prea bătrân ca să fi fost un detectiv în haine de civil, fiindcă chipul plin de riduri și părul argintiu și subțire indicau că nu putea să aibă mai puțin de 70 sau 80 de ani. Dar cine ar fi putut să fie?
Dr. G. s-a întors către Hank și dr. P. care își închisese, din fericire, gura, deși încă jubila, și le-a zis:
- Domnilor, vă mulțumesc. Mă ocup eu de aici.
Apoi a venit către mine și a închis cu grijă ușa în urma loc când aceștia s-au întors să plece.
Bărbatul mai în vârstă care se afla cu noi în încăpere și-a dres glasul și a vorbit cu un accent de pe Coasta de Este care mi-a sunat ciudat de cunoscut, deși nu-mi dădeam seama de unde.
- Deci, Rose, acesta e ultimul dintre ei, nu-i așa?
Dr. G. n-a răspuns, ci s-a mărginit să încuviințeze.
Gestul mi s-a părut numaidecât unul neobișnuit, și mi-am dat seama de îndată de ce. Când încuviințase, expresia ei n-a avut nimic din aerul tăios și arogant pe care-l manifestase față de mine. În schimb era blândă și plină de deferență. Nu mi-a păsat care era cauza acestei schimbări de atitudine și, bucuros că am simțit slăbiciunea, m-am ridicat brusc în picioare și am arătat-o acuzator cu degetul.
- Bun, nu știu dacă aveți de gând să mă concediați sau să-mi faceți ceva mai rău, dar înainte de asta, vreau niște afurisite de...
- Parker, a început dr. G., dar am continuat să vorbesc peste ea.
- ...răspunsuri! Aveați impresia că mă puteți duce de nas cu privire la un pacient și că aș fi acceptat totul fără să zic nici pâs? Toate porcăriile din dosarul lui Joe sunt acolo doar ca să-l țineți în spital?
- Parker...
- Și chiar dacă nu sunt puse aiurea acolo, de ce ați pus două matahale să mă spioneze cu fiecare ocazie dacă nu aveți nimic de ascuns? De ce l-ați pus pe unul dintre ei să mă aducă aici cu forța, de parcă aș fi vreun prizonier? Și de cât timp mă spionați, dacă știați că urma să...
- PARKER!
Vocea clocotind de furie a doctoriței G. a umplut încăperea și, aproape din instinct, am tăcut. Bătrânul de la birou a chicotit.
- E bătăios rău. Îmi aduce aminte de altcineva, Rose, i-a zis.
Expresia îndurerată de pe chipul doctoriței G. mi-a dat pe moment un alt imbold.
- Și asta e o altă chestie. Cine naiba vă...
- Parker, ai face bine să taci și să stai jos chiar acum, înainte să spui ceva ce vom regreta amândoi.
Pe tocuri, dr. G. nu era cu mult mai înaltă decât mine, însă aspectul tăios și postura dreaptă o făceau să pară nimicitoare. N-am vrut să-mi forțez norocul, așa că am căutat din priviri cel mai apropiat scaun și am luat loc pe el numaidecât. A oftat prelung și s-a sprijini de biroul ei.
- Bun, Parker, hai să lămurim un lucru înainte să trecem mai departe, a zis. N-am de gând să-ți fac vreun rău. Și, deși în acest punct ți-ai forțat norocul foarte mult, nici n-am de gând să te dau afară.
Am rămas cu gura căscată. A râs.
- Observ că acum taci. Bun. Ține-ți gura în continuare, deoarece până în momentul de față, n-ai spus nimic care să sugereze că ai făcut ceva greșit și, prin urmare, putem să trecem amândoi cu vederea orice ai fi putut plănui să faci astă-seară în camera lui Joe.
Mi-a aruncat o privire plină de subînțeles înainte să continue.
- Acum, ca să-ți răspund la întrebările implicite, cât și la cele explicite, mi-am pus infirmierii să te supravegheze pentru că asta e procedura standard care a fost aplicată din 1973 pentru toți doctorii pe care i-a avut Joe. În mod normal, îi trimitem să supravegheze doar o dată la câteva săptămâni, dar reacția pe care ai avut-o după prima ședință cu el m-a convins că trebuie să te ținem sub o supraveghere constantă.
M-am pornit să pun o întrebare, dar și-a ridicat mâna atât de repede ca să mă oprească, încât mi-am închis imediat gura la loc.
- În primul rând, ai stat aproape de două ori mai mult în camera lui Joe decât oricine altcineva la prima lor ședință de psihoterapie. În al doilea rând, n-ai părut înspăimântat, cât mai degrabă îngrețoșat și confuz, ceea ce a indicat că nu avuseseși parte de aceeași experiență prin care au trecut ceilalți doctori ai lui. De fapt, cu cât te-am supravegheat mai mult, cu atât te-ai comportat mai diferit de ceilalți doctori ai lui. În primul rând, ai continuat să petreci la fel de mult timp la ședințele de terapie, iar uneori ai părut chiar fericit sau ușurat când ai ieșit din cameră. Pentru infirmieri sau pentru mine, asta n-avea nicio logică. Așa că am procedat cum procedează orice medic care se confruntă cu un mister. Am cerut o a doua părere.
- Aici am intrat eu în ecuație, a spus individul bătrân.
- Ajung și la tine.
Dr. G. i-a aruncat o privire plină de reproș peste umăr. Apoi s-a întors către mine.
- Presupun că acesta e un moment la fel de potrivit ca oricare altul să vă fac cunoștință. Parker, acesta este dr. Thomas A., primul om care l-a tratat pe Joe și primul mentor pe care l-am avut ca medic psihiatru.
Brusc, mi-am dat seama de ce i-am recunoscut vocea. Era o versiune îmbătrânită și ușor gâjâită a aceleia pe care o auzisem pe caseta pe care era înregistrată prima ședință de terapie a lui Joe. Aproape că nu mi-a venit să cred. Dacă dr. A. mai trăia încă, trebuia să fi fost destul de bătrân. Și totuși, părea lucid, ba chiar vioi. I se putea citi asta în privire.
După ce m-a măsurat preț de o clipă, bătrânul a încuviințat.
- Mă bucur să te cunosc, Parker. Deși chiar nu pot să spun că mi-ai făcut impresia pe care mi-am dorit-o. S-ar putea să fi câștigat titlul de cel mai slab doctor pe care l-a avut vreodată Joe, având în vedere ceea ce se pare că încercai să faci când te-am prins.
Vorbele lui m-au ars ca acidul pe care l-ai turna peste o rană deschisă. Și mi-au fost adresate cu o răceală impersonală. Trebuie să fi arătat din cale-afară de descumpănit, fiindcă bătrânul mi-a aruncat o privire și mai tăioasă.
- Observ că nu ești obișnuit să ți se spună că ești gogoman, mi-a zis el. Ei bine, să știi că ești, și slavă cerului că ești unul previzibil. Altfel, idioțenia de care ai dat dovadă ar fi putut provoca pagube serioase. Și acum îți dorești să afli cum de-am știut. Rose mi-a spus că cea mai mare temere a ta este să nu poți să salvezi pe cineva la care ții. De asemenea, mi-a spus că nimeni din personalul medical n-a mai contat pentru tine după Nessie, și că toți ceilalți la care ții se află la o distanță considerabilă față de oricine e închis în spitalul acesta. Prin urmare, avea sens ca Joe să te chinuie făcându-te să-ți peste de el, ca mai apoi să nu reușești să-l salvezi.
S-a întors către dr. G.
- Nu te învinovățesc că nu ți-ai dat seama de asta, Rose. Dacă-mi amintesc corect, și tu ai căzut într-o capcană asemănătoare.
Dr. G. s-a înroșit, ceea ce l-a făcut pe dr. A. să-și dea ochii peste cap.
- Da, știu, detești la fel de mult ca băiatul ăsta de-aici să se vorbească despre naivitatea prostească de care ai dat dovadă, dar erai tânără. Te-ai maturizat și ai învățat.
S-a întors din nou către mine.
- Ceea ce trebuie să faci și tu cât de repede cu putință după isprava din seara asta, Parker. La fel ca Bruce P., și eu te-aș fi dat afară. Individul acela e un tolomac, dar știe cum să protejeze această instituție. Norocul tău e că Rose îți prețuiește inteligența și crede că ai putea să ne oferi niște informații despre molima aceea mintală pe două picioare căreia îi spunem pacient.
- Ajunge, Thomas, a spus dr. G. Te dai mare și nu vreau să-l faci pe bietul puștan să-și dea încă demisia. În plus, există mai multe învățăminte care pot fi trase din pățania asta. Parker, fac încontinuu referire în termeni cât mai impreciși cu putință la ceea ce plănuiai să faci, ca să poți să negi că ai acționat cu bună știință. Avem o singură persoană care susține că te-a auzit când ți-ai mărturisit intențiile și, având în vedere cine e aceasta, putem să n-o luăm în seamă atâta vreme cât nu spui nimic explicit prin care să mărturisești. Bun, îți voi spune cine este martorul nostru, însă înainte de a face asta, trebuie să-mi promiți că n-ai să spui ceva prostesc care să afirme acuza. Ne-am înțeles?
Eram de-a dreptul uluit, dar am încuviințat încet. În punctul acela, încă nu-mi revenisem complet deoarece mă simțeam atât de ușurat și de recunoscător față de efortul supraomenesc pe care-l depunea ca să mă ajute să-mi păstrez slujba.
- Bun. Parker, te-am adus aici deoarece unul din infirmierii lui Joe ne-a adus la cunoștință că fusese înștiințat că plănuiai să-l ajuți pe Joe să fugă din spital. Omul care i-a spus asta a fost chiar Joe.
Chiar dacă mi-aș fi dorit să mărturisesc, n-aș fi putut s-o fac. Am rămas ca trăsnit când am auzit vestea; m-a trecut un fior rece ca gheața pe șira spinării; aveam gura uscată; și simțeam că aș fi vomitat dacă aș fi încercat să vorbesc.
Văzând expresia de pe chipul meu, dr. G. a deschis un sertar al biroului ei și a scos o sticlă de whisky și un pahar. A turnat o cantitate generoasă de băutură în el și mi l-a înmânat.
- Pare că ai nevoie de el. La recomandarea medicului.
În ciuda faptului că mi se întorcea stomacul pe dos, am făcut așa cum mi-a spus. La început mi-a fost mai rău, dar pe urmă creierul mi-a fost cuprins de o amorțeală plăcută și am simțit cum mușchii mi se relaxează întru câtva. A fost o ușurare bine-venită după ceea ce tocmai aflasem.
Dr. G. mi-a aruncat o privire înțelegătoare. În schimb, dr. A. arăta la fel de neîndurător.
- Rose, ticălosul ăsta nu are nevoie de consolare. Trebuie să fie supus unui interogatoriu. Se poate să fi petrecut mai mult timp de vorbă cu Joe decât majoritatea celorlalți. Trebuie să ne spună ce s-a întâmplat cu Joe în timpul ședințelor.
Poate că eram încă sub imperiul șocului provocat de veștile pe care tocmai le aflasem, poate că a fost mânia de care căutam să mă descarc după ce tocmai fusesem lipsit de toate cele care o motivaseră, sau poate că a fost din cauza whisky-ului, dar mi-a sărit țandăra. Eram sătul să mi se vorbească pe un ton atât de disprețuitor, de parcă aș fi fost un copil obraznic care nici măcar nu se afla în cameră. Eram sătul să fiu bombardat cu revelațiile astea fără să fi avut măcar ocazia să cuget la ele. Dar pusesem cap la cap unele lucruri și, mai mult decât orice, eram scârbit de gândul că se putea ca eșecul meu să fi fost plănuit de la bun început.
M-am uitat furios la doctorul A., încărcându-mi privirea cu îndeajuns de multă sfidare încât să-i depășesc însutit căutătura rece și plină de dispreț.
- Nici vorbă, bătrâne. Din ce am înțeles, tu și cu „studenta” dumitale de-aici m-ați pus să mă confrunt cu cineva la care v-ați așteptat să-mi facă rău și mi-ați spus tot ce era de spus înainte să fac asta. Nu se presupunea că aveam să-l vindec, nu-i așa? N-am fost decât un șoarece de laborator pentru tine și pentru ea, fiindcă ați vrut să vedeși ce avea să-mi facă. Ei bine, m-am săturat. Dacă vreți să cunoașteți ce am aflat de la el, atunci va trebui să-mi spuneți ce știți. Totul. Ca, de pildă, de ce a încercat ea să se sinucidă, sau de ce ai renunțat dracului să-l tratezi, sau de ce ai continuat să pui în pericol pacienți vulnerabili cu mult timp după ce ai aflat de ce era în stare.
Doctorul A. nu părea șifonat, deși îmi dădeam seama că de îndată ce încetasem să vorbesc, aerul afabil pe care încercase să-l adopte îl părăsise întru totul. Rezultatul m-ar fi pus cu botul pe labe dacă n-aș fi fost atât de plin de o furie îndreptățită.
Mă simțisem precum un animal mic care nu-și putea lua privirea de la un animal de pradă pe când am confruntat-o pe doctor G., dar când am întâlnit privirea rece și lipsită de sentimente a bătrânului aceluia gârbovit, aproape că nu m-am mai simțit om. M-am simțit mai degrabă ca o statistică ce a avut îndrăzneala să-l contrazică. Dar nu m-am lăsat intimidat.
I-am susținut privirea preț de un moment îndelungat și teribil, înainte să se lase într-un final pe spate în scaun și să pufnească iritat.
- Păi, probabil că nu face niciun rău să-ți dăm mai multe informații, mi-a zis. Dumnezeu mi-e martor că oricum n-am nimic de făcut în seara asta. Dar bagă la cap următorul lucru, Parker. Dacă vrei să afli toate amănuntele, atunci începe prin a înțelege asta: nu există leac pentru oroarea aia de la parter. Nu poți decât să-l ții închis.
- Eu sunt doctorul lui, am spus. Eu voi stabili dacă e adevărat sau nu.
- Da, presupun că așa vei proceda, mi-a răspuns încet. Dar așa cum s-a întâmplat și mai devreme în seara asta, te înșeli în legătură cu un aspect foarte important: nu tu ești doctorul lui. Tu ești și ai fost mereu doar o unealtă ca să obținem informații despre el. Eu sunt doctorul lui, și mi-am purtat crucea din prima zi în care a pășit în spitalul acesta. Mi-a răpit cariera și are să-mi răpească și pensionarea. E munca mea de-o viață. Ar fi a lui Rose atunci când nu voi mai fi prin preajmă, dar nu intenționez să las problema nerezolvată atât de mult timp. Tu nu înțelegi și nici nu vei înțelege vreodată cum e să fii singurul om care stă între Joe și o lume care nu e capabilă să-l priceapă sau să-i facă față. Așa că păstrează un ton civilizat de-acum încolo sau te vei trezi fără slujbă.
Am fost tentat să-i răspund cu furie, dar o parte din mine știa că ar fi fost o idee foarte proastă. Asta era singura concesie pe care avea să mi-o facă acest om acru și mândru și era mai mult decât aș fi putut să sper. Așa că mi-am înghițit frustrarea și am încuviințat cât de respectuos am putut. A părut să-i fie pe plac.
- În cazul acesta, a zis el, Rose, de ce nu-i povestești despre ultimul doctor deștept și încăpățânat care a încercat să trateze monstrul casei?
Am ridicat privirea către dr. G. și, spre surprinderea mea, nu se uita la mine în felul în care o făcuse mai devreme. În schimb, avea ochii plini de tristețe și de milă.
- Îmi pare rău, a mișcat ea din buze, în așa fel încât doar eu să văd asta.
Apoi a început să vorbească pe tonul rece și limpede a unui om de știință care-și prezintă descoperirile.
- Când am început să-l tratez pe Joe, n-avea decât 6 ani și fusese internat în spital cu doar o lună înainte să-mi fie alocat. După cum ai aflat din lectura notițelor pe care le-am luat, la momentul acela ipoteza mea era una simplă: manifesta simptomele unei tulburări de personalitate sadică și ale sociopatiei cauzate de stres posttraumatic rezultat în urma unor ani de zile în care terorile nocturne de care suferea n-au fost tratate, și reușeau să-l tulbure într-o asemenea măsură din cauză că, în aparență, suferea de paralizie comorbidă în timpul somnului și de entomofobie acută. Progeria de ordin psihologic evidentă era pur și simplu un mecanism de autoapărare menit să-i dea impresia că avea mai mult control asupra situației decât avea în mod real, iar comportamentul său monstruos avea scopul de a-l face să fie mai încrezător în sine când se confrunta cu monstrul pe care și-l închipuia. Sincer, după cum probabil ți-ai dat seama din notițele mele, toată chestiunea mi se părea rușinos de facilă și o pierdere de vreme.
A făcut o pauză să-și adune gândurile, apoi a continuat.
- Tratamentul pe care l-am propus era să-l determin să înfrunte trauma provocată de terorile nocturne printr-o combinație de hipnoterapie, psihoterapie și folosirea sedativelor în timpul somnului, care să împiedice coșmarurile să se manifeste. Cunoști deja lucrurile astea din notițele mele. Ceea ce s-ar putea însă să nu știi este că tratamentul meu a dat roade. În mod spectaculos, Joe părea că nu mai suferă aproape deloc de bolile despre care auzisem că fuseseră consemnate în diagnosticul inițial pus de dr. A., după primele două zile. În schimb, s-a manifestat altceva. S-a atașat foarte... mult de mine.
A înghițit în sec și mi-am dat seama că amintirile îi provocau încă suferință.
- Nu exagerez când spun că Joe a început să se raporteze la mine ca și cum i-aș fi fost o mamă-surogat. Îmi dădusem deja seama că părinții lui nu erau deosebit de afectuoși, având în vedere că absența lor de la spital bătea la ochi, așa că asta nu m-a surprins în cine știe ce măsură. Și totuși, cu cât era mai atașat de mine, cu atât părea să se vindece mai mult și cu atât devenea mai devotat. Părea să semene din ce în ce mai puțin cu un protosociopat și să aducă din ce în ce mai mult cu un copilaș înspăimântat.
Vocea i-a pălit.
- Înainte să continui, trebuie să înțelegi un lucru. Și eu avusesem o relație foarte rece cu părinții încă din copilărie, și n-am avut aproape deloc prieteni, nici chiar când am ajuns la facultate. N-am mers decât rareori la întâlniri cu băieți, nu m-am căsătorit vreodată și nici n-am avut copii fiindcă, dacă am de ales, pur și simplu nu las oamenii să se apropie de mine. Și totuși... ceva din felul în care Joe se raporta la mine mi-a trezit toate instinctele materne. Pentru prima oară în viață am simțit că cineva are nevoie de mine și că mă iubește necondiționat, și deși am încercat să păstrez o distanță profesională, ceva din felul lui de-a fi a făcut ca mecanismele mele de autoapărare în fața afecțiunii să se topească. Și cu cât am devenit mai afectuoasă, cu atât părea să i se îmbunătățească starea.
Acum i se vedeau în mod clar lacrimile din ochi, iar ea a încercat să le alunge clipind, în timp ce vocea a început să i se frângă din cauza efortului.
- Eram convinsă că aveam să reușesc să-l externez după aproximativ 4 luni de când îmi fusese alocat ca pacient, așa că i-am îngăduit să aibă un animal de companie, ca un experiment final prin care să-i testez capacitatea de a empatiza. O pisicuță, fiindcă avusesem pisici în copilărie, și am crezut că ar fi putut să se înțeleagă cu ele așa cum făcusem și eu, amândurora fiindu-ne greu în preajma altor oameni. Nu-mi aduc aminte ce nume i-a pus. Parcă ceva cu o floare.
- Floare din Fibră de Lemn, am răspuns cu o voce stinsă.
A căscat ochii și s-a uitat la mine.
- Da. Da, exact. Cum de...
- Rose, termină de povestit, i-a zis dr. A. Vom putea să aflăm mult mai repede ce știe odată ce-ai încheiat istorisirea.
Dr. G. a tras adânc aer în piept, a încuviințat și a încercat să-și ascundă vulnerabilitatea de dinainte folosindu-se de o fațadă tăioasă ca de o mască foarte uzată.
- În fine, i-am dat-o pe Floare din Fibră de Lemn și l-am convins pe dr. A. că dacă ar fi fost în stare să aibă grijă de ea cum se cuvenea timp de o săptămână, asta ar fi dovedit că fusese vindecat de impulsurile sale antisociale.
Chipul i s-a întunecat, însă de data asta de supărare, nu de tristețe.
- S-a purtat îngerește cu biata pisică timp de 6 zile, iar pe urmă, în ultima zi, când am pășit în cameră, i-am găsit cadavrul întins pe jos, cu capul smuls. Și chiar deasupra cadavrului acesteia, desenase cu sângele ei o săgeată pe care scria „pentru Rosie Năsoasa”.
Vocea îi căpătase o duritate de fier.
- Ideea e că nimeni nu mi-a mai spus „Rosie Năsoasa” de când eram de vârsta lui și am fost tachinată pe terenul de joacă, și nu cred c-a auzit pe nimeni care să mă fi strigat pe numele mic. N-ar fi avut cum să ghicească porecla. Dar o făcuse. Și imediat ce am intrat, a început să râdă. Și pot să bag mâna în foc chiar și-acum, după toți acești ani, că râsetul lui a sunat întocmai ca râsetul unui copil anume care obișnuia să mă chinuie când eram de vârsta lui. Și din cauza vocii aceia și a grămezii însângerate ce fusese odată o pisicuță drăgălașă pe care acest copil o mutilase... am cedat. Am fugit din cameră, mi-am dat demisia și... ei bine, știi și tu mai departe.
Era plină de mânie și durere. Mi-am întins brațul s-o liniștesc dintr-un gest reflex de empatie, dar mi l-a respins înainte să apuc s-o ating, cu o expresie care zicea că indiferent cât de mult o durea să-și aducă aminte de episodul acela, avea încă orgoliul ei și nu avea de gând să accepte un gest de milă din partea unui subaltern. M-am mărginit la a-i arunca o privire încărcată de înțelegere și respect.
Apoi am auzit vocea doctorului A. venind din spatele ei.
- Deci, Parker, mai crezi că-l poți vindeca pe acest ticălos mic? Ai dori să propui un diagnostic pentru cineva care a fost în stare să scoată pur și simplu din joben o veche poreclă de la școală ca să-și bată joc de o femeie căreia i-a ghicit ca prin farmec vulnerabilitățile? Ei bine?
Am clătinat din cap neajutorat și frustrat.
- Habar n-aveam. Nu... nu știu.
- Firește că nu știi.
Am simțit satisfacția din glasul bătrânului.
- Habar n-ai ce anume e-n neregulă cu el. Mai mult, ai pus botul la toate legendele care circulă pe seama lui fiindcă ești tânăr, ești ușor de impresionat și n-ai deloc experiență. De aceea nu ești tu doctorul lui. Eu sunt doctorul lui. Și eu chiar știu mai multe decât tine.
20 aprilie 2008
Salut, oameni buni, îmi pare rău că mi-a luat mai mult timp să vin cu informații noi, dar chiar a trebuit să mă asigr că îmi amintesc cât se poate de exact următorul șir de evenimente, fiindcă altfel ceea ce urmează să fac de-acum încolo n-ar avea niciun sens. Sper că am reușit.
După ce-a rostit aceste vorbe, dr. A. s-a sprijinit de fotoliu și s-a ridicat încet și cu grijă, de parcă fiecare os din corpul lui s-ar fi sfărâmat dacă s-ar fi mișcat prea repede. În ciuda vârstei, îmi dădeam seama că trebuie să fi avut o postură impunătoare pe vremuri. Chiar dacă era un pic adus de spate, părea să aibă cel puțin 1 metru 90, și probabil că ar fi fost cu cel puțin 3 centimetri mai înalt dacă ar fi stat drept.
S-a prins cu o mână de marginea biroului ca să-și recapete echilibrul, iar pe cealaltă a întins-o către dr. G., care s-a aplecat și a ridicat un baston decorat din lemn închis la culoare, care avea un cap de bronz sculptat în forma unui șoim. L-a luat de la ea și a înconjurat biroul încet, venind către mine.
Am văzut că ținea strâns în mână un dosar gros și prăfuit, care trebuie să fi fost o copie a documentelor pe care le văzusem. S-a sprijinit de birou și mi-a aruncat o altă privire tăioasă.
- Înainte să continui, trebuie să pricepi un lucru, a început el. Dacă am dreptate cu privire la ce e în neregulă cu Joe, atunci noi chiar facem un favor lumii de-afară, cât și lui Joe însuși prin faptul că-l ținem aici. Dacă părinții lui n-ar fi fost atât de înstăriți și de influenți, am fi făcut mult mai multe până acum. Având însă în vedere suspiciunile pe care le-aș trezi dacă s-ar raporta așa ceva, nu ne permitem să se deschidă un proces împotriva noastră. Așa că facem singurul lucru ce ne stă în putință și-l ținem aici. Ai băgat la cap?
De data asta am încuviințat cu un respect sincer. Drept răspuns, mi-a zâmbit scurt. Apoi a deschis dosarul lui Joe la prima pagină, cu un gest teatral și sumbru.
- Prima oară când l-am întâlnit pe Joe - a început, bătând cu degetele pe fotografia alb-negru a unui copil slăbănog - părea să fie un băiat ca oricare altul care suferea de terori nocturne. Dar, desigur, impresia mea a fost una greșită. Cumplit de greșită. Când s-a întors, era violent și nu mai știa să vorbească. Am rămas perplex. Habar n-aveam cu ce greșisem. Mai mult, nu știam nicicum de ce tacticile lui continau să se schimbe. Trebuie să fi observat și tu asta. A trecut de la a-i face pe oameni să se simtă de nimic la a-i face să le fie prea frică să stea cu el în aceeași cameră. Ei bine, când mi-am dat demisia din funcția de director medical, nu avansasem deloc cu găsirea unei explicații pentru comportamentul lui. Dar după ce m-am pensionat, am avut timp berechet să verific notițele din dosar, și cu cât le-am citit mai mult, cu atât au început să capete sens, încetul cu încetul.
A dat câteva pagini și a împuns dosarul cu degetul.
- Am făcut prima descoperire când mi-am dat seama de ce halucinațiile lui se schimbau încontinuu. Se schimbă de fiecare dată când cineva îi spune într-un fel urât. De exemplu, când l-am internat. Nici nu voia să vorbească. Dar apoi o asistentă i-a zis că e un „băiat rău”, așa că a început brusc să-și bată joc de oameni. S-ar putea să ți se pară că asta nu înseamnă cine știe ce, dar m-am dus în vizită la psihoterapeuții care i-au tratat pe toți cei care i-au supraviețuit în acei primi ani, și știi ce mi-au zis cu toții? Toți pacienții lor, inclusiv Rose, au spus același lucru: i-a insultat folosindu-se de poreclele care le fuseseră date în copilărie de bătăuși sau alți copii obraznici. Niciuna dintre ele nu era foarte clară, dar părea să știe care dintre tachinările de pe terenul de joacă ar fi funcționat cel mai bine pentru fiecare om în parte. Acum înțelegi? Cineva îi spune că e un „băiat rău”, așa că încearcă diverse porecle batjocoritoare până când își dă seama cum s-ar comporta cel mai rău băiat de pe pământ în cazul fiecărui om, după care se comportă exact așa.
A dat mai multe pagini.
- Acum privește aici. După ani de zile în care i-a batjocorit pe oameni în felul acesta, întâlnește în cele din urmă un pacient violent care nu-i înghite prostiile. Dar ce face acel pacient? Îl bate mai să-l omoare și îi spune că e un „monstru nenorocit”. Și, ce să vezi, începe să se comporte ca monstrul care obișnuia să-l urmărească în vise pe unul dintre infirmierii noștri, și probabil ca monștrii care obișnuiau să-i bahe în sperieți pe ceilalți colegi de cameră ai lui. De aceea primul copil a făcut stop cardiac, de aceea a încercat să violeze victima unor agresiuni sexuale și de aceea a putut să sperie pe cineva într-un asemenea hal încât să-l facă să smulgă gratiile de fier de la fereastra lui. Pentru că dacă are să fie un monstru, atunci va fi cel mai cumplit monstru pe care și l-ar putea închipui fiecare victimă a sa. În loc să le facă să se simtă la fel de prost cum s-au simțit în cele mai rele momente ale vieții lor, acum le va provoca cele mai îngrozitoare spaime pe care le-au trăit vreodată.
Și-a coborât ochelarii și m-a privit o clipă, înainte să continue.
- Bun, acum cu siguranță că un rezident cu așa o minte sclipitoare ca a ta și-a dat seama că genul acesta de comportament ne spune că putem să concluzionăm că e deosebit de influențabil, dincolo de orice altceva ar putea să fie în neregulă cu Joe. În cel mai fericit caz, asta dă de înțeles că a pățit ceva extem de neplăcut în copilărie, deoarece copiii de vârsta lui nu sunt de obicei atât de dispuși să interiorizeze reacțiile negative decât dacă au fost astfel condiționați de părinții lor. Și avem dovezi solide din prima mea ședință de psihoterapie cu el, care sprijină ipoteza că Joe a suferit un abuz cumplit. Rose, mă ajuți, te rog?
Dr. G. a deschis un alt sertar și a scos un casetofon și două casete audio. Mi-am dat seama că erau copii ale celor pe care le aveam. A introdus una din ele în aparat și a apăsat play. Vocea doctorului A. a început să se audă din difuzoare.
Ascultasem ședința înainte, dar în contextul a ceea ce tocmai auzisem, vorbele au căpătat o semnificație sinistră.
Dr. A.: Bună, Joe, numele meu e dr. A. Părinții tăi îmi spun că ai probleme cu somnul. Poți să-mi spui de ce se-ntâmplă asta?
Joe: Nu mă lasă chestia din perete.
A: Înțeleg. Îmi pare rău să aud asta. Ai putea să-mi povestești despre chestia din pereții tăi?
J: E scârboasă.
A: Scârboasă? Cum așa?
J: E pur și simplu scârboasă. Și îngrozitoare.
A: Ceea ce vreau să te întreb e: poți s-o descrii?
J: E mare și păroasă. Are ochi de muscă și două mâini mari și superputernice de păianjen, cu niște degete foarte lungi. Are corp de vierme.
Dr. A. a apăsat butonul de pauză.
- Bun, ochii muștelor, dincolo de faptul că arată ca niște ochi de extraterestru, nu clipesc. Iar însușirile principale pe care le atribuie brațelor creaturii sunt acelea că sunt mari și puternice, posibil păroase, de unde aluzia la păianjeni. Și are corp de vierme. Cu alte cuvinte, un falus. Așa că avem o siluetă falică cu brațe mari, puternice și păroase și cu ochi care nu clipesc. Oare ce-ar putea să fie?
A apăsat din nou pe butonul play. Vocile au început din nou să se audă.
A: Chiar sună înspăimântător. Și cât e de mare?
J: E mare! Mai mare decât mașina lui tata!
S-a auzit din nou butonul de pauză.
- Bun, acum de ce ar compara-o doar cu „mașina lui tata”?
- Păi, părinții lui sunt îndeajuns de bogați încât să-și permită să-l țină aici din anii `70, am răspuns fără să mă gândesc. E posibil ca fiecare dintre părinți să fi avut propria mașină.
- Greșit, a izbucnit dr. A. M-am interesat, nu aveau decât o singură mașină și o foloseau amândoi. Așa că de ce să se raporteze tocmai la ea ca să descrie mărimea monstrului? Aș zice că e o asociere liberă destul de precisă. Bun, de ce ar crea Joe o asociere liberă cu tatăl lui după ce a vorbit despre ceva falic cu brațe păroase care l-a țintuit la pat și care s-a holbat la el? Din ce în ce mai curios. Dar să nu punem carul înaintea boilor. Să vedem, în primul rând, cum au reacționat părinții lui la acest presupus intrus.
A: Înțeleg. Și părinții tăi au văzut-o vreodată?
J: Nu. Se ascunde înapoi în pereți atunci când vin ei.
A: Încape ceva atât de mare în pereții tăi? Nu se sparg?
J: Se topește. Ca înghețata. Arată de parcă e în perete.
- Deci părinții nu sunt conștienți că arătarea asta există, a zis dr. A. Oare de ce? Dacă urmărești șirul gândurilor mele, aș zice că tatăl are un motiv evident pentru care nu vede un monstru. Dar mama? Poate că a refuzat pur și simplu să accepte ceea ce făcea tatăl lui Joe, chiar și dacă acesta stătea chiar lângă pat. Joe n-ar fi putut să accepte că mama lui nega ceea ce se întâmpla, așa că singura concluzie logică a fost aceea că tatăl lui trebuie s-o fi păcălit pe mama sa că el, tatăl, făcea parte din perete. S-ar potrivi. Acum, hai să trecem la partea cu adevărat ofertantă.
A: Înțeleg. Și arătarea asta ți-a lăsat semnele acelea pe brațe?
J: Da. Am încercat să-mi acopăr fața ca să nu pot s-o văd. Mi-a dat mâinile la o parte și m-a făcut să deschid ochii cu degetele ei.
A: De ce a făcut asta?
J: Îi place când mă simt rău. De aceea nu mă lasă să dorm.
A: Ce vrei să spui?
J: Mănâncă gândurile rele.
- Răspunsul se afla la îndemâna noastră în tot acest timp.
Dr. A. privea țintă casetofonul cu o fascinație lipsită de consolare.
- Pur și simplu nu fusesem destul de atent. Joe ne spunea că era abuzat sexual. A descris senzația de a fi imobilizat la pat și violat de tatăl său în contextul unui monstru care are toate atributele unui bărbat ce violează un băiețel. Ne-a oferit până și un indiciu că tatăl lui era un sadic atunci când ne-a spus că monstrul se hrănea cu gândurile rele, lucru pe care ar putea să-l facă un sadic care se delectează cu propria cruzime asupra unui copil. Mai mult, pasivitatea inițială de care a dat Joe dovadă și pe urmă faptul că s-a dovedit a fi extrem de influențabil atunci când i se spunea în diverse feluri urâte coincid cu comportamentul unui copil deosebit de abuzat înainte și după un episod psihotic.
A oftat. În punctul acesta, părea să vorbească la fel de mult cu el însuși precum vorbea cu mine.
- Bineînțeles, asta tot nu explică de ce Joe ar fi mimat sadismul de care a dat dovadă tatăl lui atunci când l-am internat. Ei bine, asta ne aduce la ultima parte a casetei.
A: Înțeleg. Ei bine, în cazul acesta, s-ar putea să știu cum să scăpăm de el.
J: Serios?!
A: Da. Dacă mănâncă gândurile rele, atunci vreau să nu ai decât gânduri bune în cap atunci când vine.
J: Dar cum să fac asta? Mă sperie!
A: Cred că își dorește ca tu să crezi asta despre el, Joe. Însă știi ce? Nu e așa. E doar imaginația ta. Știi ce e imaginația?
J: Oarecum.
A: Atunci știi că e partea aceea din tine care născocește idei. Uneori sunt bune, alteori sunt înspăimântătoare. Și ideile pot să pară periculoase. Dar Joe, chiar dacă ideile pe care le ai pot să pară înspăimântătoare, ele sunt tot ale tale. Și imaginația ta nu te poate speria cu ele decât dacă o lași să facă asta.
J: Deci o pot controla?
A: Corect, Joe.
J: Cum știți una ca asta?
A: Vezi tu, asta e slujba mea. Puterea mea specială e să-i fac pe oameni să nu se mai teamă. De aceea oamenii vin aici, ca să nu le mai fie frică. Și știi ceva, Joe? Pe toți acei oameni nu-i sperie decât niște idei. Din cauza unor părți din ei pe care nu și le pot controla.
J: Uau!
A: Da. Acum pun pariu că ești un băiat mare care nu mai face pipi în pat, nu-i așa, Joe?
J: Scârbos! Clar!
A: Ei bine, gândește-te la monstrul acela mare și terifiant ca la a face pipi în pat. E doar o parte din tine pe care ai lăsat-o să-ți scape de sub control.
J: Ce ciudat. Monstrul e pipi pe care-l fac.
A: Nu tocmai. Dar ambele sunt lucruri pe care le poți controla fiindcă fac parte din tine, Joe. Bun, acum ți se mai pare atât de înspăimântător acel monstru?
J: Nu! Sunt doar eu care mă sperii pe mine însumi. Și am să-i spun că știu asta data viitoare când o să-l văd.
Dr. A. a oprit caseta, și mi-am dat seama că acele ultime momente îl storseseră de tot.
- De-asta n-am să pot să renunț vreodată la cazul acesta.
Vocea îi era o idee mai puternică decât o șoaptă.
- Fiindcă cred că, din cauza aroganței mele, am creat problemele pe care le are acum. Cred că între cele două ședințe, din cauza a ceea ce i-am spus, Joe a trecut de la a crede că era ținta unui monstru care se hrănea cu psihozele oamenilor la a crede că era monstrul. Gândește-te cum ar afecta asta un copil care a fost victima unui abuz sexual. Sunt deja mai predispuși la disociere. Ceea ce i-am spus lui Joe... s-ar putea să-i fi declanșat o tulburare de personalitate disociativă, fiindcă nu ar fi putut să suporte gândul că era responsabil pentru abuzul la care fusese supus. Așa că a creat o personalitate „monstru” secundară, pe care s-o învinuiască pentru asta, care reproduce sadismul pe care l-a experimentat din partea tatălui său. Și pentru că n-am observat asta, acum acea personalitate „monstru” a căpătat un control atât de deplin asupra psihicului său, încât mintea și comportamentul au început să se adapteze la ea ca să-i îndeplinească nevoile imaginare. Ar fi fost suficient de rău să fi crezut numai că era un monstru, fiindcă asta l-ar fi transformat probabil în cel mai sadic psihopat din istoria psihiatriei. Dar cazul lui e mai grav. Acest monstru crede cu adevărat că trebuie să fie expus încontinuu la gânduri rele ca să supraviețuiască, la fel cum eu sau tu avem nevoie de mâncare. Drept rezultat, simțul empatiei i s-a dezvoltat ca să fie capabil să-și dea seama la câteva secunde după ce cunoaște pe cineva cum să-i inducă un episod psihotic.
Și nu e doar asta, deoarece poate să declanșeze la comandă diferite forme de suferință din cauză că a rămas încă atât de influențabil. Cu alte cuvinte, halucinațiile sale sunt atât de puternice, încât i-au determinat mintea să poată să facă niște lucruri pe care nicio minte omenească n-ar trebui să fie capabilă să le facă. Bun, e posibil ca toți oamenii care spun că i-a făcut să-și aducă aminte de cele mai neplăcute amintiri și de cele mai chinuitoare temeri să sufere, în fond, de aceeași halucinație, sau se poate să fi uitat că au dezvăluit amănunte esențiale când au vorbit cu el. Dar chiar și dacă ar fi adevărat, nu se poate nega următorul lucru: a dezvoltat o abilitate de a le induce gânduri suicidare oamenilor ca un mecanism de autoapărare, într-un mod asemănător cu acela în care personalitatea lui originară „a murit” ca să-i facă loc celei monstruoase. Și a funcționat fără cusur. Până acum.
A închis dosarul și mi-a aruncat o privire intensă.
- De aceea avem nevoie de tine. Nu ai murit și ai experimentat pe propria piele scamatoriile lui. S-ar putea să fii singurul martor pe care-l avem, în afară de Rose, care l-a tratat pe vremea când era mult mai puțin sofisticat și care a făcut asta cu atât de multă vreme în urmă, încât nu putem să fim siguri că ceea ce ne-ar relata ar fi încă întru totul exact. Ești singurul om care ne poate spune foarte precis și cu lux de amănunte cum anume te-a manipulat.
Zicând asta, mi-a luat bărbia în mâna lui subțire, însă surprinzător de puternică, și mi-a ținut capul nemișcat cât timp a rostit următoarele cuvinte:
- Așa că, Parker, te mai întreb o dată. Spune-mi, dacă nu de dragul meu, atunci de dragul lui Joe, ce s-a întâmplat între voi doi?
În acel moment, n-am mai avut niciun motiv să tăinuiesc cele petrecute. Așa că le-am povestit.
Le-am spus despre luciditatea aparentă a lui Joe, despre explicația extrem de plauzibilă a motivului pentru care era închis, și despre cum mi-a povestit mie despre incidentul cu Floare din Fibră de Lemn. Le-am zis că, așa cum și eu mă simțisem odată responsabil pentru problemele mamei mele, a născocit o poveste fără cusur despre cum și el se simțea vinovat pentru rănile pe care le suferise mama lui. Le-am povestit cât de inteligent a exploatat durerea pe care am simțit-o în urma morții lui Nessie. Le-am spus până și cum avertismentele doctorului P. de a nu mă osteni să încerc să-l vindec și încercările sale brutale de intimidare m-au făcut să-l cred că Joe cu asemenea ușurință.
Au ascultat cu atenție toată istorisirea, iar când încheiasem, dr. A. părea copleșit de povara vârstei pe care a avea.
- Deci să-nțeleg că nu s-a bazat pe niciun aspect al vieții tale, a zis el. Și-a dat pur și simplu seama că erai o persoană empatică și s-a folosit de asta. Cel mai probabil e o coincidență că a ales ceva despre mama lui ce mimează acea responsabilitate pe care ai simțit-o tu însuți față de mama ta. Majoritatea băieților au o slăbiciune pentru mamele lor. Mai mult, a dat vina pe tatăl lui pentru felul urât în care a fost tratată pisica lui, fiindcă aceea era personalitatea vinovată. Așa că a putut în cele din urmă să vorbească deschis despre mânia acumulată în urma abuzului la care fusese supus, chiar dacă într-un mod indirect. Se prea poate să fi rezolvat totuși acest caz în cele din urmă, Parker. Mulțumesc. Rose, cred că am rezolvat acest mister. Desigur, nu putem să le spunem părinților lui Joe ceea ce știm, așa că informează-i că am ajuns la concluzia că boala lui chiar nu are leac, și că va trebui să rămână aici pentru o perioadă nedeterminată pentru propriul bine. Cât despre Parker, ia-i cazul.
- Nu!
Ceva din explicația doctorului A. mi se părea profund greșit. Bătrânul s-a întors către mine, fără să-i vină să creadă.
- Nu? a întrebat el. Parker, cazul e rezolvat. Tocmai ne-ai confirmat ipoteza și, chiar dacă n-ai fi făcut-o, crede-mă că ar fi nevoie de un medic psihiatru cu mult mai multă experiență decât tine ca să încerce măcar să-l vindece pe-acel biet om. Chiar dacă aș mai fi practicat...
- Dar nu mai practicați. V-ați pensionat. Și nu cred că ați nimerit-o. Ceva nu se leagă.
- Cum îndrăznești? Doar ce...
- Calmează-te, Thomas, a zis dr. G. Dacă Parker are o altă idee, vreau s-o aud. Nu strică să auzim o a doua părere.
Dr. A. a bombănit și mi-a făcut un semn iritat cu mâna, îngăduindu-mi să continui.
Am început să mă simt din nou agitat, așa că mi-am dres glasul și am început să vorbesc înainte ca emoțiile să mă oprească.
- Înainte de a-mi expune teoria, doresc să pun mai multe întrebări, ca să mă asigur că am înțeles corect unele amănunte, am zis.
- Of, pentru numele lui..., a început să zică dr. A, dar dr. G. a ridicat mâna.
- Da, Parker?
- Vreau să încep cu terorile nocturne, am zis. Le-a mai menționat Joe vreodată după ce a revenit?
Dr. A. părea să fie gata să dea un răspuns usturător, dar apoi pe chipul lui s-a așternut o expresie gânditoare.
- Acum, că ai adus asta în discuție, nu, mi-a răspuns. Deși se poate ca până în acel punct să fi fost prea târziu. În plus, era sedat, și probabil că tatălui său nu-i făcea plăcere dacă pe el nu-l durea.
- Se poate, am zis, întorcându-mă către dr. G. Dar nu sunt convins că această explicație a originilor „monstrului” e cea corectă. Dr. G., nu spuneați că Joe suferea de entomofie?
Dr. G. a încuviințat lent. Nu părea să înțeleagă unde voiam să ajung cu asta.
- Da, părinții lui au vorbit în treacăt despre asta când l-au adus aici prima oară.
- Și îi era frică de insecte atunci când l-ați tratat?
- Nu în mod deosebit, mi-a răspuns. Am încercat câteva ședințe de terapie prin expunere, dar n-a reacționat ca și când ar fi suferit de afecțiunea asta.
- E evident că entomofia era doar un surogat pentru ceea ce credea că i se întâmplă, a zis dr. A Rose, pe bune...
- Dr. A., i-am zis, se poate, vă rog, să ascultăm din nou felul în care Joe descrie monstrul din zid?
Dr. A. s-a uitat lung la mine cu niște ochi obosiți, dar s-a conformat și a derulat caseta până a ajuns la partea relevantă.
E mare și păroasă. Are ochi de muscă și două mâini mari și superputernice de păianjen, cu niște degete foarte lungi. Are corp de vierme.
- Asta ar neliniști pe cineva care suferă de entomofie mai mult decât orice altceva, nu credeți? am întrebat.
- Repet, nu m-ar surprinde ca entomofobia să fi fost un rezultat a ceea ce credea că îi făcea rău, a pufnit dr. A.
- Adevărat, am spus. Dar mai e ceva. Puteți să săriți la partea în care spuneți că monstrul e o născocire a imaginației lui?
Dr. A. a oftat și a derulat caseta înainte.
A: Ei bine, gândește-te la monstrul acela mare și terifiant ca la a face pipi în pat. E doar o parte din tine pe care ai lăsat-o să scape de sub control.
J: Ce ciudat. Monstrul e pipi pe care-l fac.
A: Nu tocmai. Dar ambele sunt lucruri pe care le poți controla fiindcă fac parte din tine, Joe. Bun, acum ți se mai pare acest monstru atât de înspăimântător?
J: Nu! Sunt doar eu care mă sperii pe mine însumi. Și am să-i spun că știu asta data viitoare când o să-l văd.
Caseta s-a oprit. Dr. A. părea din ce în ce mai enervat, iar dr. G. părea tot nedumerită.
- Nu vorbește ca victima unui viol căreia tocmai i s-a spus că e vina ei, nu-i așa? Pare ușurat. Pare fericit. Nu e o reacție la care te-ai aștepta din partea cuiva care suferă un episod disociativ. Și dacă ar fi fost atât de influențabil pe cât spuneți, de ce n-a început să se comporte chiar atunci de parcă ar fi fost monstrul? De ce să-și fi păstrat încă vechea identitate?
- Probabil că mintea lui nu procesase încă toată informația, a murmurat dr. A., fără să fie foarte atent.
- Sau, i-am răspuns, n-a existat niciun episod disociativ. De fapt, dacă n-a existat niciun abuz din partea părinților, ba chiar nici terori nocturne? Dacă Joe chiar era chinuit de ceva care știa cum să-i exploateze entomofobia și care știa cum să exploateze cu la fel de multă pricepere temerile tuturor celorlalți? Și dacă atunci când i-ați zis că e o parte din el, acest ceva a devenit a doua personalitate despre care credeți că a rezultat în urma abuzului? Dacă a adus cu el monstrul aici atunci când s-a întors?
- Ah, da, și sunt convins că-și poate roti capul de jur împrejur și că scuipă supă de mazăre, a pufnit disprețuitor dr. A., începând să se enerveze cu adevărat. Băiete, încetează să vorbești de parcă ai fi un fan prea entuziasmat al filmelor de groază și revino-ți. Ești un om de știință, pentru numele lui Dumnezeu.
- Ascultați-mă, i-am zis. Înainte de seara asta, nici eu n-aș fi crezut așa ceva, dar chestia e că...
Mi-am dat seama că am început să respir sacadat.
- Uitați cum stă treaba, știu că doriți să puneți toate cunoștințele pe care le are despre ceilalți oameni pe seama unei coincidențe rare sau pe seama faptului că oamenii nu-și aduc aminte ce i-au spus, dar știu că asta nu se aplică în cazul meu. Când Hank mă trăgea afară din camera lui, a început să râdă cu același glas pe care-l mai aud uneori în coșmarurile mele. Și vă garantez că, după avertismentele doamnei doctor G., nu i-am spus niciodată nimic despre problemele mele sau despre lucrurile care mă înspăimântă. Așa că de unde a știut cu exactitate ce ton și ce timbru să folosească?
- Ai auzit ceea ce voiai să auzi, a izbucnit dr. A. Te-ai așteptat să auzi vocea unui monstru. Mintea ta a reacționat, pretinzând că îl auzea pe cel care trebuia.
- Dar tocmai asta e ciudat - nu m-am așteptat. Amintiți-vă că eu credeam că e un pacient lucid și maltratat atunci când Hank a pus mâna pe mine, și totuși am auzit vocea aceea. Tocmai în momentul când mă așteptam cel mai puțin la un eveniment supranatural, și tot a avut loc. Și dacă ceilalți, la fel ca dr. G., nu mint? Dacă nu i-au zis într-adevăr nimic niciodată, și a știut, cu toate acestea, cum să-i sperie?
- Are dreptate, Thomas. Chiar dacă nu am notițe prin care să dovedesc asta, habar nu am cum ar fi putut Joe să afle că oamenii îmi spuneau „Rosie Năsoasa”. Nu-mi amintesc să fi adus vreodată în discuție subiectul în vreun loc în care ar fi putut să-l audă din întâmplare. Nici cu cred că mi-aș mai fi amintit porecla asta dacă n-aș fi zărit-o mânjită pe peretele din camera lui.
- Rose, se poate să-ți fi auzit din întâmplare numele rostit de altcineva și s-o fi ghicit din noroc! a izbucnit dr. A. Nu sunt multe cuvinte urâte care să rimeze cu numele tău. Nu e dificil pentru un copil să-și dea seama de așa ceva.
- Tocmai tu n-ar trebui să respingi niște simptome numindu-le coincidențe ca să-ți salvezi teoria, Thomas, a zis dr. G. cu o voce stinsă.
Dr. A. spumega de furie.
- Fie, a zis el cu un sarcasm usturător. Să presupunem că aveți amândoi dreptate, chiar dacă asta face praf și pulbere tot angajamentul pe care ni l-am luat față de știință. În cazul acesta, ce tratament propuneți pentru a vindeca o persoană posedată de baubau? Îl facem spălături stomacale? Îl dăm o gaură în cap ca să scoatem demonul din el? Iluminați-mă.
- Ați spus că nu luaserăți în calcul alte variante, am continuat. Mă gândesc că nu ați adus pe cineva care să-l exorcizeze, nu-i așa?
- Ce fel de netot crezi că sunt, să...
- Ah, încetează să pretinzi că ești cel mai neprihănit om de știință din încăpere, Thomas, a izbucnit dr. G. Firește, în mod oficial nu s-a aflat nimic, dar știm amândoi că ai încercat câteva tehnici neconvenționale cu Joe.
Dr. A. nu i-a răspuns, dar pentru prima oară în seara aceea a părut să fie vizibil stingherit.
- Thomas, dacă n-ai să-i spui tu, am s-o fac eu.
- Of, pentru numele lui Dumnezeu, Rose, am exclus tâmpeniile acelea, după cum știi prea bine. De ce să-i dăm apă la moară acestui țânc indisciplinat și cu imaginație bogată, oferindu-i informații nefolositoare?
- Deci ați încercat să-l exorcizați, am spus cu răceală. Ce s-a întâmplat?
- Exact ceea ce ți-ai închipuit că s-ar putea întâmpla, având în vedere că e vorba despre pacostea asta de Joe, a mugit dr. A. Preotul a intrat, a început ritualul și n-a funcționat absolut deloc. Tot ce-a făcut Joe a fost să-l ia peste picior tot timpul, zicându-i că el era un înger trimis pe pământ de către mâna dreaptă a lui Hristos, și că preotul își trăda propriul Dumnezeu. Tocmai genul de lucruri pe care le-ar spune oricine ca să pună în încurcătură un om credincios.
- Și pun pariu că l-a pus într-o mare încurcătură pe acel preot, nu-i așa? am insistat. Pun rămășag că nici măcar n-a fost în stare să-și termine ritualul, corect?
- A... a plecat repede, da, mi-a răspuns dr. A. Unde vrei să ajungi?
- Și n-ați încercat să înregistrați întâmplarea?
- Bineînțeles că nu, s-a rățoit dr. A. N-am vrut să afle nimeni că am încurajat genul ăsta de bazaconii.
- Păcat, i-am zis. Fiindcă pun pariu pe ce doriți că dacă ați fi înregistrat, nu l-ați fi auzit pe Joe spunând nimic. Fiindcă pacientul pe care-l aveți acolo - Joe însuși - nu e cel care face toate astea. Arătarea care l-a însoțit aici e responsabilă, și-l folosește drept țap ispășitor.
- Chiar crezi că un soi de baubau stă gratis la noi în spital? m-a întrebat dr. A., cu vocea preschimbată într-un râset disprețuitor. Rose, poate-ar fi bine să-l chemi înapoi pe Hank și să-i zici să vină cu o cămașă de forță. Cred că acest surogat de Mesia a luat-o razna la rândul lui.
- S-ar putea să existe o cale prin care să aflu dacă am dreptate, am spus, adresându-mă doctoriței G., care părea mai receptivă. Știu că e o ipoteză ciudată, dar dacă mi-ați îngădui să strâng destule informații și s-ar dovedi că mă înșel, îmi puteți lua cazul.
Dr. G. și-a apropiat degetele de la mâini unele de altele și s-a uitat gânditoare la mine preț de câteva clipe. Părea că nu-și putea înfrâna curiozitatea. În cele din urmă, a făcut un semn cu mâna.
- Zi mai departe.
Am inspirat adânc.
- Cu permisiunea dumneavoastră, aș vrea să-mi iau liber mâine, ca să pot să mă duc să vorbesc cu singurii oameni care pot confirma sau infirma ambele ipoteze pe care le-am discutat, chiar și indirect. Aș vrea să le fac o vizită părinților lui Joe și să arunc o privire prin camera în care s-a petrecut asta.
- Ah, da, totul va merge de minune, a zis dr. A. cu un rânjet batjocoritor. Ce ai de gând să spui? „Iertați-mă, domnule M., dar v-a excitat să vă molestați băiatul și să-l auziți cum țipă? Când ați cumpărat casa, v-a avertizat cineva că s-ar putea să fie infestată cu o insectă uriașă?”
- Știm amândoi că există moduri mai subtile prin care putem să descoperim indicii ale sadismului unui individ, i-am răspuns, încercând să evit să mușc din momeală. Și, oricum, nu încerc decât să aflu dacă ipoteza mea are vreun fundament, or, asta nu le va trezi suspiciuni de niciun fel. Se vor simți pe deplin în largul lor, așa că dacă părinții lui Joe sunt, în secret, niște sadici, asta ar trebui să se vadă cu destul de multă ușurință. Iar dacă există vreo dovadă că ceva supranatural a locuit la el în pereți, sau că acea casă a fost bântuită în orice fel, ar trebui să se observa și asta destul de ușor.
L-am privit țintă pe dr. A.
- Și știți ce? Chiar dacă nu găsesc nicio dovadă că părinții lui sunt țăcăniți, dacă, de asemenea, nu voi găsi nicio dovadă că s-a petrecut ceva supranatural acolo, atunci voi recunoaște că ați avut dreptate și că mi-am umplut capul cu prostii care n-au nicio treabă cu știința. E bine așa?
Din nou, ne-am uitat unul la altul vreme îndelungată, și mi-am dat seama că, în cele din urmă, se împăcase cu propunerea mea, chiar dacă nu putea să se convingă să mă respecte fiindcă o susținusem.
Apoi, cu coada ochiului, am zărit mișcare, așa că m-am întors și am văzut că dr. G. își scosese un stilou și însemna ceva în calendarul ei. Și-a ridicat privirea către mine.
- Da, poți să-ți iei liber. Indiferent de ceea ce spune Thomas, vreau să știu ce descoperi. Nu-ți face griji, îi voi spune lui Bruce că faci ceva pentru mine. Nu cred că părinții lui s-au mutat între timp, așa că folosește adresa din dosar. Acum du-te acasă și culcă-te, dacă poți. Avem nevoie să fii odihnit mâine.
24 aprilie 2008
Am subestimat cât de dificil urma să-mi fie să scriu povestea asta pe măsură ce am intrat în miezul ei. Credeți-mă că mi-aș fi dorit să public mai devreme această parte a ei, însă după cum cred că veți observa, mi-a fost imposibil să fac asta din cauza subiectului. Vă jur că nu încerc s-o lungesc fără să fie nevoie. Chiar mi-e foarte dificil să-mi amintesc și să descriu, să mă întorc cu mintea la acele momente.
Astea fiind spuse, atunci când mă așez, totuși, și încep să scriu, povestea curge de la sine. Cam ca o bubă infectată care tocmai a fost spartă. Chiar mă simt semnificativ mai bine de fiecare dată când public.
Dacă mă citiți de la bun început, vă mulțumesc pentru răbdare. Dacă doreați să aflați răspunsul la misterul acestei povești, atunci asta este partea poveștii pe care probabil că ați așteptat-o.
Mi-aș dori să pot spune că am urmat sfatul doctoriței G. și că am dormit neîntors când am ajuns acasă în noaptea aceea, dar adevărul e că lucrurile pe care le aflasem m-au ținut treaz. Mintea îmi lucra febril și mă miram că eram din ce în ce mai dispus să susțin niște teorii haotice și absurde.
În urmă cu doar o săptămână, eram convins că Joe era un om lucid care era ținut prizonier de un grup de doctori nelegiuiți. Am fost prins încercând să-l eliberez. Iar acum urma să plec într-o excursie ca să văd dacă putea să găsesc dovezi că fusese posedat de... ce anume? De un demon? De un spirit însetar de răzbunare? De baubau? Nu cred toți nebunii că ei sunt cei cu capul pe umeri? Și nu era posibil să fi cedat și eu psihic, așa cum pățiseră toți ceilalți doctori ai lui Joe? Nu se putea ca oamenii din subordinea doctoriței G. să mă aștepte cu o cămașă de forță pregătită când aveam să mă întorc, în cele din urmă, la spital?
Dacă stăteam să mă gândesc bine, nu i-aș fi învinovățit pentru una ca asta.
Și, dincolo de toate cele, sunetul râsetului aceluia pe care-l auzisem venind din camera lui Joe îmi bubuia în urechi la fel de tare ca inima.
Din păcate, Jocelyn n-a fost acasă în seara aceea, ca să mă ajute să înțeleg toate astea sau să-mi distragă atenția de la ele. Îmi lăsase un bilețel în bucătărie, pe care mi-a scris că avea să rămână până târziu la bibliotecă, să poată avansa cu lucrarea.
I-am trimis un mesaj ca s-o anunț că eram acasă, iar ea m-a sunat, nerăbdătoare să afle dacă îmi păstrasem slujba sau dacă polițiștii aveau să bată la ușă din clipă în clipă. N-am vrut să intru în prea multe detalii la telefon, așa că am asigurat-o că totul era bine și că aveam să-i povestesc tot ce se întâmplase când urma să ne vedem.
Dorindu-mi cu disperare să adorm, am luat, în cele din urmă, câteva pastile pentru anxietate pe care le-am băut cu o cantitate generoasă de vin, iar combinația de chimicale m-a făcut, cumva, să adorm într-un final.
Totuși, sunetul alarmei de dimineață, care a părut că s-a declanșat imediat după ce închisesem ochii, n-a făcut decât să îmbine lucrurile îngrozitoare din seara trecută cu o durere de cap cumplită.
Cu toate acestea, după ce am făcut duș, după ce am luat ibuprofen și am băut o cantitate imensă de cafea, m-am simțit destul de capabil să conduc. Așa că am scotocit după exemplarul meu din dosarul lui Joe și am căutat pe prima pagină a acestui adresa familiei sale.
Domiciliul trecut acolo a explicat de îndată cum de părinții lui Joe și-au permis să-l țină în spital sub tratament mai bine de 25 de ani. Se afla într-o parte a statului atât de vestită pentru averile rezidenților săi, încât până și numele ei evoca imagini cu mașini placate cu aur, locuințe imense și familii care dețineau iahturi. Mai mult, o scurtă privire aruncată hărții de pe MapQuest indica faptul că părinții lui Joe locuiau în mijlocul unui domeniu care avea acces la ocean.
În oricare alte circumstanţe, aş fi fost măcar un pic curios să aflu cum arăta o astfel de opulenţă văzută de-aproape, dar în cazul acesta, singurul lucru care mi-a sărit în ochi a fost cât era de izolat acel loc şi, prin urmare, cât de departe de ajutor trebuie să fi fost oricine acolo, cu precădere un copil. Singurul aspect pozitiv era că se afla la doar o oră și jumătate de mers cu mașina de New Haven, poate și mai puțin dacă drumul nu avea să fie aglomerat.
Așa că am pus pe scaunul din dreapta direcțiile oferite de MapQuest ca să mă pot orienta cu ușurință și am pornit la drum, să afu ce anume mă aștepta la locul unde luase ființă nebunia lui Joe, dacă acesta era, într-adevăr, lucrul de care suferea.
Dacă aș fi crezut că natura are simțul ironiei, atunci drumul până acolo ar fi fost o dovadă clară a acestui fapt. A fost o zi de toamnă superbă și răcoroasă, genul de vreme pe care ți-ai dori-o an de an, traficul a fost cât se poate de lejer, iar cireașa de pe tort a fost că Jocelyn mi-a trimis un SMS prin care îmi ura o zi bună și-mi spunea că avea să fie acasă în seara aceea, ca să ne punem la curent unul pe celălalt. Pe scurt, în oricare alte circumstanțe ar fi fost o zi perfectă, ceea ce a făcut ca drumul până la echivalentul secular al porților iadului să fie cu atât mai neliniștitor.
Peisajul pitoresc, desprins parcă dintr-o vedere, a părții statului în care locuiau părinții lui Joe nu făcea decât să amplifice această distonanță cognitivă.
Trebuie să fi trecut pe lângă sute de conace imense, însă desenate cu bun-gust, de genul celor pe care doar familiile vechi și înstărite le-ar fi putut construi, și fiecare dintre ele părea mai degrabă desprins dintr-un roman de Jane Austen, decât ceva ce ai întâlni în Statele Unite. Puținii locuitori pe care i-am zărit pe drum păreau să fi fost culeși din cataloagele Brooks Brothers sau J. Press, fiecare dintre ei fiind îmbrăcat în niște haine care costau cât salariul meu pe câteva luni și având ceasuri de mână care valorau pe puțin cât câștig eu într-un an întreg. Fordul meu Taurus, relativ modest, dar bine întreținut, trebuie să fi fost vizibil nelalocul lui printre armatele de Mercedesuri, Audi-uri și Bentley-uri.
Am fost surprins că cineva dintr-un orășel ca acesta ar putea să sfârșească întru-un spital, cu atât mai mult la Azilul de Stat din Connecticut. Acesta era genul de loc în care durerea, indiferent de felul ei, era fie eliminată cu medicamente și programări la psihiatri scumpi, fie ținută la o distanță respectabilă cu prețul unor cheltuieli exorbitante.
Numai când am ajuns cu mașina în fața porții grele, din fier forjat, prinsă într-un zis gros și înalt din piatră care străjuia moșia părinților lui Joe, am început să am un presentiment urât față de locul în care mp aflam. Deși asta se poate să se fi datorat în parte paznicului solid care a ridicat glasul la mine, și care părea mai potrivit de trimis într-o misiune finanțată de Blackwater decât să păzească rezidența unei familii liniștite.
N-am dorit să par excesiv de neliniștit, așa că i-am explicat pe cel mai profesionist ton de care eram capabil - unul pe care-l rezervam de regulă pacienților - că eram un doctor care venise să vorbească cu locatarii despre fiul lor.
A făcut stânga-mprejur cu o precizie militărească și s-a îndreptat bățos către cabina lui, unde a format un număr pe panoul de-acolo. Din microfon s-a auzit un glas de femeie, impregnat cu genul acela de accent politicos și rigid pe care-l auzi de obicei doar în vorbele rostite de membrii mai în vârstă ai cluburilor de iahturi, iar după o discuție scurtă cu individul acela milităros care mă oprise în drum, a fost de acord să mi se permită accesul înăuntru. Paznicul a încheiat cu eleganță conversația și a apăsat un buton care a făcut ca poarta să se deschidă într-o liniște aproape desăvârșită.
Mi-am continuat drumul, simțind cum stomacul mi se zvârcolea din cauza emoțiilor pe care încercasem să le înăbuș de când plecasem dimineață de-acasă.
Aleea care ducea către casa părinților lui Joe urca o colină întreținută cu o grijă obsesivă, înconjurată de o pădurice de arțari argintii și de stejari roșii la fel de bine îngrijiți. În vârful colinei se afla casa, un conac din piatră în stil neogotic înconjurat de fagi, care părea să transforme razele soarelui într-un luciu radiant și pastelat.
Am parcat mașina în fața ei, i-am înmânat cheile unui valet bățos care a părut chinuit la gândul de a intra într-o mașină atât de modestă ca a mea, și m-am pregătit să înfrunt orice pregătise casa pentru mine.
Cu toate astea, cu cât mă holbam mai mult la ea, cu atât mă simțeam mai tulburat. Sincer, dacă părinții lui Joe ar fi locuit într-un castel construit din pietre negre ca smoala, decorat cu gargui urlând drăcește și luminat în permanență în fundal de fulgere, cred că m-aș fi simțit mai în apele mele.
Casa era imensă: era atât de mare încât ar fi putut să găzduiască o școală întreagă și tot ar fi părut spațioasă. Sunt convins că suprafața ei era comparabilă cu aceea a clădiri principale a ASC. Felul în care era ornamentată era plăcut la o primă privire, cu o mulțime de trandafiri și cupidoni sculptați în piatră ce zâmbeau de la numeroasele pervazuri și metereze, ca să nu mai zic de multitudinea de grilaje cioplite și de vitraliile generoase. Dar chiar și pentru un neavizat ca mine, aceste podoabe păreau să fi fost o mască sclipicioasă montată pe ceea ce era, în esență, o clădire spartană și intimidantă, care aducea mai degrabă cu o fortăreață, având peste tot unghiuri ascuțite, turnuri înțepătoare și contraforți agresivi.
M-am întrebat ce fel de arhitect a proiectat o astfel de casă și ce fel de oameni și-au dorit inițial să locuiască acolo. Nu era de mirare că dintre zidurile acestei imitații de Bastilie în stilul casei de pe Strawberry Hill țâșnise un pacient bolnav mintal cu neputință de vindecat.
...............................................
...............................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu